Ce erau plimbările pe corso în orașele românești de altădată, dacă nu un spectacol uman și vestimentar (adesea sclipitor), punând în valoare o gamă bogată de sentimente, pasiuni, dispoziții? Ieșeai din casă, îngândurat, și forfota străzii îți alunga tristețea, îți destrăma angoasele, te readucea în sânul comunității. Erai printre ai tăi și ai tăi te reprimeau bucuroși și voioși, căci fără tine poporul acela multicolor ar fi fost mai sărac, incomplet.
Vedeai pe stradă tot felul de figuri și siluete, unele de un pitoresc indescriptibil, pe care ochiul versat al fotografului știa să le surprindă într-o spontaneitate elocventă a gestului și atitudinii. Adevărate personaje de roman în căutarea unui autor și a unui public cititor/privitor. Ne zâmbesc, iată, din aceste poze sepia – bărbați și femei, oameni de toate vârstele și stările sociale, agățați de ochiul artistului meseriaș. Nimic nu-i mai desparte pe ei, românii interbelici, de noi, urmașii lor. Timpul nu mai există. Și nu mai există durere, nici despărțire, nici uitare. Suntem din nou împreună. (Vit. C.)