Dintre toate națiunile europene implicate în cel de-al Doilea Război Mondial, națiunea germană e singura care și-a făcut pe deplin metanoia, singura care s-a căit sincer pentru răul pe care l-a făptuit.

Bernhard Schlink scrie un roman aerisit și limpede, îmbibat cu infuzii poetice („Iubirea noastră e o iubire de pădure și fîneață” [...] – pag.67), legat cu o linie narativă precisă, supus unei cronologii fără rupturi majore, garnisit cu referințe culturale clare și expresive, puține personaje, însă bine co

La 65 de ani și cu peste 16 volume publicate – atât romane, cât și poezie sau teatru – Ralf Rothman se numără printre cei mai apreciați scriitori germani contemporani. Dovadă stau atât numeroasele premii primite (peste 23, de la Premiul Heinrich-Böll, în 2005, la Kleist, în 2017), cât și traducerile în limbi de circulație internațională. Printre temele sale predilecte se numără singurătatea, alienarea pe care o aduc schimbările sociale, duplicitatea morală, traumele iscate de lupta cu un destin potrivnic.

viitorul trei (futur drei) este manuscrisul unui nou volum de poeme de Tim Holland. Prezentul este gândit aici cu câțiva pași înainte. Procesele, vizibile astăzi, s-au întâmplat deja.

Considerat unul dintre cei mai valoroși poeți contemporani de limbă germană, Lutz Seiler debutează la 51 de ani cu roman.

N-ai spune că această carte e scrisă de un autor german, regăsești prea puțin din sobrietatea bine structurată și atât de proprie literaturii germane, fără a-i lipsi câtuși de puțin profunzimea aluziilor și adâncimea reflecțiilor. Uneori poți spune lucruri grave, de importanță majoră apelând pur și simplu, discret, prin ingenioase șiretlicuri ale scriiturii la vârsta copilăriei, la limbajul colocvial adolescentin și la un anumit tip de reprezentare și absorbție a realității. Iar impactul e cu atât mai mare cu cât replicile sunt atinse de o anumită candoare, încă nedefinită.

Limba germană este personajul principal al acestei cărți. Totul a fost pentru mine o mare provocare, inclusiv aceea de a scrie povestirile acestor victime în limba germană, considerată, nu?, limba opresorilor. Astfel am încercat să salvez, într-o oarecare măsură, chiar limba.” În acest mod îndrăzneț își descrie cartea Katja Petrowskaja, o autoare evreică, originară din Ucraina, emigrată în Germania și cu rădăcini poloneze și ruse.

Premiul Georg Büchner, cea mai prestigioasă distincție din spațiul literaturii germane, a fost câștigat în acest an de poetul Jan Wagner. Juriul Academiei Germane pentru Limbă și Poezie a remarcat „spiritul ludic și imaginația debordantă” a poetului, dar și faptul că poezia sa ne dezvăluie lumea, „ca și cum am privi-o pentru prima oară”. O altă remarcă din motivația juriului sună astfel: „Aflate într-un permanent dialog cu tradiția lirică, poeziile sale sunt de o actualitate extraordinară”. Valoarea financiară a premiului este și ea destul de generoasă: 50.000 de euro.

Biografiile romanțate nu m-au atras niciodată, mi s-au părut niște modalități suspecte de popularizare a vieții unor personalități din varii domenii ale artei. Sau un tip de revizitare și reabsorbție pus în slujba unui deziderat incert. O uniformizare stilistică dezagreabilă. Mi se livra pentru uz personal un produs infiltrat într-un fals ambalaj. Îmi aduc aminte de colecția Oameni de samă, apărută la Cartea Moldovenească, pe care o priveam cu o neîncredere domoală, adolescent fiind nu puteam scăpa de senzația cețoasă că sunt oarecum înșelat.

Din păcate, literatura germană contemporană nu se numără printre favoritele editorilor români. Motivele pot fi multe, de la inflația de traducători din engleză, gata oricând să redea în română volumele autorilor de pe ambele maluri ale Atlanticului ori poate chiar din îndepărtata Australie, până la stilul autorilor germani, mai degrabă auster, care își găsește ceva mai greu fani în rândul unui public înclinat mai degrabă spre ample volute ficționale.

Cel mai important poet din literatura germană contemporană, Hans Magnus Enzensberger (născut în 1929, Kaufbeuren, Bavaria), este un creator polivalent – prozator, eseist, dramaturg, autor de cărţi pentru copii, excelent traducător din mai multe limbi, teoretician al literaturii. Eseistica sa scrisă de-a lungul anilor, remarcabilă, a revelat un gânditor politic vizionar, cum puțini există în Europa. Un exemplu: volumul Cei care aduc groaza.

Cărțile de nonficțiune ale unor mari autori contemporani, fie ele jurnale, volume de eseuri, amintiri sau interviuri, includ un păcat intrinsec – acela al dezvăluirii misterului care stă în spatele unei anumite scriituri. Oricât de fascinante ar fi (și de cele mai multe ori sunt), cu oricât de multă aviditate s-ar parcurge, într-un final senzația cititorului este că a asistat la un soi de demonstrație a unui magician care-i explică trucurile.

Nora Bossong s-a născut pe 9 ianuarie 1982 la Bremen. A studiat, între 2001-2005, la Institutul German pentru Literatură (Deutsches Literaturinstitut Leipzig), care face parte din Universitatea din Leipzig, apoi a făcut studii culturale, de filozofie și literatură comparată la Universitatea Humboldt (Berlin), la Universitatea din Potsdam, la Universitatea Sapienza (Roma). A publicat poezie și proză în reviste și în diverse antologii.

Dacă mi-ar fi spus cineva că voi citi cu o plăcere nebună un roman (aparent) pentru copii, lung de peste 200 de pagini, cu doar patru personaje centrale (între care un corb și un motan), despre tot soiul de vrăji, farmece și alte asemenea afuriseli, n-aș fi crezut. Dar când autorul e Michael Ende, când imaginația îi vibrează mai ceva ca-n Poveste fără sfârșit, iar narațiunea are un ritm drăcesc, nu ai nicio șansă de a rezista.

De prea multe ori avem tendința instinctivă de a gândi separat, pe căprării, de a secționa timpul în felii într-un mod artificial. Reperele cronologice sunt de o relevanță incontestabilă, reprezintă niște borne temporale trebuincioase, însă au în subsidiar și un efect mai puțin cunoscut – distrug linearitatea, deformează importanța vieții de zi cu zi și împart semnificațiile inechitabil, încât ajungem să percepem istoria printr-o alternanță cronologică oarecum falsă, iluzorie.

Uwe Timm, născut 1940, Hamburg, este un scriitor foarte popular în Germania. A studiat filozofia și filologia germană la München și Paris, și a fost, un timp, foarte apropiat de Raymond Aron, ulterior apropiindu-se de mișcările de stânga. A publicat primele versuri în revista lui Benno Ohnesorg „teils/teils” (redactor care a murit în timpul protestelor pacifiste din Berlinul de Vest în 1967) și a susținut un doctorat pe tematica absurdului în opera lui Albert Camus.

Romanul Apostoloff al scriitoarei germane Sibylle Lewitscharoff – care, la vremea apariției, în 2009, a trezit controverse și s-a ales și cu premiul Târgului de Carte din Leipzig – a apărut recent, în iunie 2016, la Editura Cartier, în traducerea românească a lui Alexandru Al. Șahighian.

articol: 

- Julia Wolf, ai fost recent la Chişinău, în luna martie, în cadrul unui turneu de promovare a romanului tău de debut, „Alles ist jetzt” („Totul este acum”), alături de scriitorul român Bogdan Coşa. Am sesizat mai multe puncte comune în scrisul vostru: preferinţa pentru universul lucrurilor mărunte, relaţiile de familie, gesticulaţia cotidiană. Ce crezi despre această impresie a mea? În orice caz, cu ocazia turneului vostru românesc aţi format o echipă destul de omogenă a doi scriitori apropiaţi ca stil.

„Noi n-am văzut niciodată marea... niciodată”
 

Există opere literare care pot rămâne o anumită perioadă într-un anonimat obscur, ca mai târziu vocile exegeților să constate, rușinate și oarecum nedumerite – Cum a fost posibil ca nimeni să nu le fi remarcat? În ce sertar al memoriei au zăcut necunoscute? E simptomatic cazul romanului Ghepardul de Giuseppe Tomasi di Lampedusa. O capodoperă. Și nu e singurul.