Uneori, când nu pot citi cărţi şi nici nu pot scrie barem un rând, iau blocnotesul gros cu notiţe de lectură şi mă uit în ochii lui. Mi-amintesc, îmi făcusem nişte adnotări la câteva emisiuni TVR 1, în care apăreau eseiştii A. Pleşu şi G. Liiceanu, antrenaţi în nişte dialoguri. La una dintre ele, mi se pare că vorbeau despre miracolul întâlnirii. Mă întind pe divan, punându-mi perna sub cap – aşa fac lecturi de când mă ţin minte. Răsfoiesc, uitându-mă-n ochii blocnotesului. Împrăştiaţi. Obosiţi. Găsesc.

În 1784, într-un mic text publicat în revista Berlinische Monatsschrift, Immanuel Kant încearcă să răspundă la întrebarea Ce este luminarea? (Was ist Auklärung?). Deşi nu e vorba decît de o încercare, cu pasaje uneori ambigue, acest text mi se pare interesant pentru perspectiva inedită din care Kant discută problema spaţiului privat şi celui public. Să vedem, mai exact, despre ce este vorba.

Aş vrea să încep cu o întrebare simplă. De ce scriem? Nu ştiu câţi dintre cei care scriu şi-au pus această întrebare. Nu ştiu, cu atât mai mult, modul în care ar fi răspuns cei care îşi pun această întrebare. Indiferent însă de toate aceste date, putem să ne întrebăm: de ce scriem? De ce cei care scriu – scriu îndeobşte? Ce este atât de important în actul de a scrie, de îi conferă un presupus privilegiu? În zilele noastre se scrie mult. Poate prea mult, am îndrăzni să spunem.