Vitalie Ciobanu

Republica Moldova trece printr-o sarabandă de aniversări care sunt în stare să zăpăcească de-a binelea un observator neprevenit. Date istorice incompatibile în esența lor sunt marcate cu aceeași frenezie și patimă, dar câți moldoveni realizează schizofrenia acestei situații?

Azi, 16 mai 2012, comemorăm 200 de ani de la semnarea Tratatului de la București, prin care Rusia țaristă a ocupat Basarabia. Cu patru decenii mai devreme, in 1775, Principatul Moldovei pierduse întreaga Bucovină – cu Suceava și Cernăuții – în favoarea Austriei habsburgice. Spre deosebire de conaționalii lor dintre Prut și Nistru, bucovinenii măcar fuseseră anexați de un imperiu civilizator, central-european… Duminică, la Chișinău, au avut loc manifestații de comemorare a celor două secole de ocupaţie rusească. De data aceasta, forțele de ordine au prevenit ciocnirile dintre unioniști și militanții din organizația „Patrioții Moldovei”, cei care deplâng faptul că Rusia nu a anexat întreaga Moldovă până la Carpați – interesant „patriotism moldovenesc”, nimic de zis! Manifestanții pro-unire au protestat în fața ambasadelor țărilor implicate în primul rapt al Basarabiei. Dar dacă în cazul Rusiei o asemenea acțiune a fost perfect justificată, pentru că Moscova ține în continuare trupe de ocupație pe teritoriul Republicii Moldova și nu-și ascunde intenția de a reface Uniunea Sovietică, atunci marșul spre Ambasada Turciei, la drept vorbind, ni s-a părut ușor bizar. Turcia de azi, creată de Atatürk și de urmașii săi politici, este o republică laică, un stat membru NATO, cu aspirații de integrare europeană, și nu are nicio legătură cu Imperiul Otoman de la 1812. Dar chiar și atunci, Sultanul a cedat în urma unor înfrângeri pe câmpul de luptă…

Partidul Liberal, care a lipsit de la manifestaţiile de stradă de duminică, pentru a nu fi confundat cu PNL-ul doamnei Pavlicenco (există o inflaţie de liberali în Moldova), a propus în Parlament ca cei 200 de ani de ocupație rusească să fie consemnați prin declararea de doliu național, însă colegii de Alianță nu au susținut inițiativa. Nu știm câte puncte electorale a câștigat Mihai Ghimpu prin această „demascare a trădătorilor cauzei naționale”, cum ar spune adepții mai fervenți ai PL, dar ideea de adeziune românească în Republica Moldova a avut de suferit. Azi, 16 mai, se va ține totuși doliu în capitală, în urma deciziei Consiliului Municipal Chișinău.

Și pentru că orice acțiune are, de regulă, o replică, un nou Barometru de Opinie Publică relevă accentuarea unei tendințe îngrijorătoare: 57 % dintre moldoveni ar vrea să adere la Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan și doar 52 % ar prefera, concomitent, integrarea în Uniunea Europeană. Ne-am obișnuit să vorbim despre basarabenii aflați la muncă în Occident, să-i privim ca pe niște agenți ai schimbării mentalităților, dar uităm de uriașa masă anonimă a celor plecați să presteze munci umilitoare în Rusia. Contribuția lor la europenizarea Moldovei este egală cu zero. Iată că majoritatea concetățenilor lor de acasă pare să încline în aceeași direcție, spre Est, și cum să fie altfel, dacă 80 % din audiovizualul moldovenesc este compus din stații de radio și TV de limbă rusă?

Construcția unui stat de drept, eliminarea corupției, democratizarea societății implică eforturi, curaj, imaginație, sacrificiu. În Moldova lipsește o campanie energică de informare cu privire la Uniunea Europeană. Ai impresia că actuala putere doar mimează reformele de ochii donatorilor externi și nu crede în ceea ce declară. Cetățenii simt asta și încep să-și piardă răbdarea. Așa încât, degeaba vom proclama solemn mari adevăruri istorice, dacă angajamentul nostru pro-european și respectarea drepturilor omului vor „împacheta” o ipocrizie de fond.

Cât de defazați sunt moldovenii în raport cu realitățile lumii contemporane! De 9 Mai, cetățenii europeni au dezbătut cu intensitate prezentul și viitorul, soluții de creștere economică și politici de austeritate, reforme sociale și proiecte de remodelare a instituțiilor comunitare, în timp ce basarabenii au rămas captivii miturilor sovietice, personaje într-un film vechi, uitat pe o poliță prăfuită. Ați văzut lungile coloane de veterani ruși și de suporteri comuniști de la Memorialul Eternitate? A fost o acțiune de sfidare din partea nostalgicilor URSS, o mobilizare împotriva „naționaliștilor români”, aflați la guvernare.

Comuniștii moldoveni, fideli mentalității Războiului Rece, nu scot o vorbă despre contribuția altor popoare la înfrângerea nazismului, ei n-au auzit despre debarcarea aliaților în Normandia, despre luptele din Italia, Grecia și nordul Africii, acolo unde nemții au fost înfrânți de trupele anglo-americane. A vorbi despre jertfele Armatei Române pe frontul antihitlerist, după „întoarcerea armelor” din 23 august 1944, pentru Voronin și ai lui reprezintă o blasfemie! Comuniștii moldoveni ca și rușii în general preferă să decupeze din tabloul general al perioadei ceea ce ei numesc „marele război pentru apărarea patriei”, resping ideea că Uniunea Sovietică a fost complice cu Reich-ul german la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, atunci când au invadat, împreună, Polonia în septembrie 1939. Uniți printr-un pact de neagresiune, cei doi monștri-gemeni, Hitler și Stalin, au acționat într-un remarcabil paralelism. Nemții ocupau Austria, Belgia și Olanda. Rușii atacau Finlanda. Pe 25 iunie 1940, Franța capitula în fața Wehrmacht-ului, câteva zile mai târziu, Armata Roșie anexa țările baltice și teritoriile românești, Basarabia și Bucovina de Nord.

Istoria nu poate fi înghesuită în colivia strâmtă a unor precepte ideologice, chiar dacă manipularea politică a trecutului este o practică de când lumea. Pe durata ultimei conflagrații mondiale, 1939-1945, Uniunea Sovietică a fost pe rând agresor, victimă și cotropitor: respingerea Planului Marshall propus de americani întregii Europe – prin care au fost ridicate din ruine Germania de Vest și alte state occidentale –, bolșevizarea țărilor din Europa de Est, asasinarea elitelor lor naționale i-au definit cu asupra de măsură esența criminală.

La noi, asocierea minorității rusofone la un proiect național comun a eșuat. Victoria sovietică asupra fascismului este folosită ca sursă de legitimare de către profitorii ocupației postbelice a Basarabiei (nomenclatura de partid, KGB-ul și progeniturile lor) și ca justificare simbolică pentru menținerea Republicii Moldova în sfera de influență a Moscovei. Or, nu va exista progres în această țară câtă vreme nu vom recunoaște adevărul întreg despre cel de-al Doilea Război Mondial. Dacă vrem reconciliere se cuvine să condamnăm atrocitățile tuturor părților beligerante. Gulagul nu a fost mai uman decât lagărele de exterminare naziste sau decât deportarea evreilor în Transnistria, ordonată de Antonescu.
Avem numeroase familii care au luptat în ambele tabere. Ar trebui să ne ferim să pângărim memoria lor, perpetuând legenda „eliberării” staliniste a Basarabiei.

Există o tendinţă mai veche în analizele care se fac despre Republica Moldova, semnate de specialişti autohtoni sau din capitalele ţărilor vecine: de a se judeca situaţia preponderent în termeni geopolitici. Chişinăul e plasat pe o linie a confruntărilor Est-Vest, cu un deznodământ imprevizibil. Iată că şi agenţia americană Stratfor, într-un studiu recent, vorbeşte despre Republica Moldova ca despre un stat mic, fragil, disputat de marile puteri. Mai mult, experţii agenţiei conchid: „Impasul politic, teritorial şi geopolitic al Republicii Moldova va continua până când o putere externă nu va fi în stare să dea piept cu Federația Rusă, mai degrabă prin „hard power”, decât prin „soft power”. Cu alte cuvinte, suntem invitaţi să ne considerăm un teatru de război între ruşi şi occidentali, în care cuvântul nostru, al „indigenilor”, nu are nicio valoare.

Mărturisesc, m-am săturat de discursuri geopolitice. Sigur că fixarea noastră pe hartă nu poate fi ocultată. Dar în această veşnică lamentaţie pe tema „ghinionului istoric” dispare responsabilitatea noastră ca indivizi şi comunitate. A vorbi mereu despre presiuni externe înseamnă a fabrica scuze pentru laşitatea şi mediocritatea guvernanţilor noştri şi a ne trece cu vederea defectele naționale. Şi ţările baltice – dacă tot vorbim de „perfidia hărţilor” – au fost o monedă de schimb în jocurile celor mari, dar au reuşit să-și asume cu luciditate destinul şi, mai ales, au deprins exerciţiul bunei autoguvernări. Şi acolo rușii au cotropit, asasinat, deportat şi deznaţionalizat, însă, o dată redevenite libere, aceste popoare au demonstrat că-şi merită independenţa.

Cine ne împiedică (ce putere străină?) să furăm mai puţin, cine ne obligă să ne jefuim ţara, ca „slugi ale poporului”, de parcă ar fi un teritoriu ocupat? Ce „spioni” ne îndeamnă să corupem funcţionari publici, să dăm salarii în plic angajaţilor, fentând plata contribuţiilor sociale? Ne sună Merkel și Sarkozy pe telefonul scurt ca să judecăm strâmb și criminal dosarele unor oameni nevinovaţi și să-i protejăm pe mafioţi? Există vreo rezoluţie a Consiliului Europei care ne ordonă să aruncăm gunoaiele în stradă, să ne batem copiii, să ne abandonăm părinţii nevolnici? În ce „anexe secrete” ale Acordului de Asociere Republica Moldova–UE e scris să ne ținem drumurile stricate (ca să aibă ei, occidentalii, un termen de comparație convenabil!), să dezvoltăm, voios, traficul de ţigări la frontieră, să devalizăm bănci autohtone, să „ușurăm” buzunarele acţionarilor străini care au avut inconştienţa să investească aici? Dar taxarea ilegală a elevilor în școli sau „licitarea” examenului de BAC le cere cumva sistemul Bologna? Oare divergențele ruso-americane ne împiedică să punem mâna pe carte, să învăţăm să gândim cu capul nostru realitatea?… Şirul acestor interogaţii nu are sfârșit.

Cred că până a ne cerceta mai atent locul pe hartă şi a ne ciuli urechea la rumoarea marilor puteri, avem de rezolvat o dilemă interioară, un conflict cu noi înşine. Să încetăm a vedea cabale străine acolo unde nu sunt decât lene, prostie, incompetenţă, ticăloşie, vulgaritate şi primitivism de sorginte moldovenească. Şi atunci nefericita noastră așezare geopolitică n-o să ne mai paralizeze existenţa.

Un regretabil paralelism pare a însoți cazul tânărului Vadim Pisari, omorât de „pacificatorii” ruși în dimineața zilei de 1 ianuarie, pe podul de la Vadul lui Vodă, și o întâmplare care s-a produs două săptămâni mai târziu, la vama Giurgiulești-Galați, unde un tânăr basarabean din Cahul a fost rănit de un polițist de frontieră român, după ce a încercat să se sustragă controlului vamal și a forțat, la volanul maşinii, întoarcerea în Republica Moldova. Tânărul, suspectat de contrabandă cu ţigări, a fost rănit în zona toracelui (deşi şi aici toată lumea ne asigură că s-a tras în pneurile maşinii) şi se află sub supravegherea medicilor de la Chişinău. Îi dorim sănătate.

Întâmplarea de la vama din sudul republicii a fost imediat speculată politic (chiar geopolitic) de comunişti şi de diverse ligi pro-ruseşti din Moldova. Deşi în cazul tânărului omorât de „pacificatorii” ruşi la Nistru comuniştii au pledat pentru echilibru şi spirit conciliator (să nu aibă de suferit relaţiile moldo-ruse!), de această dată şi-au dat frâu liber românofobiei lor structurale. Mesajul a fost preluat şi de organizaţii diversioniste mai recente, cum e cea condusă de un anume domn Garbuz („Patrioţii Moldovei”), şi de comsomoliştii afiliaţi Moscovei, care au protestat în faţa Ambasadei României cu intenţia clară de a contracara manifestaţiile împotriva prezenţei armatei ruse în Moldova. A fost şi un bun prilej pentru presa moscovită de a fabula pe tema „ipocriziei” autorităţilor de la Chişinău şi a societăţii moldoveneşti, care nu ar evalua, chipurile, cu aceeași unitate de măsură cele două incidente nefericite.

Pentru orice observator de bună-credinţă este evident faptul că cele două cazuri nu au nimic în comun. Ambasadorul Kuzmin a mințit. Vadim Pisari a fost omorât de un „pacificator” rus care nu a avut dreptul să folosească arma într-o situaţie ca cea înfățișată până acum în urma investigațiilor operate de autorități. Asasinatul a scos izbitor în evidență caracterul anacronic și criminal al prezenței trupelor rusești în Republica Moldova. La vama Giurgiuleşti-Galaţi, unde a fost rănit tânărul Valentin Roman, vorbim despre violarea unui regim de frontieră dintre două state, ale cărui exigențe vor spori o dată cu extinderea spațiului Schengen până la Prut. Însă întregul tablou al incidentului, reconstituit în toate detaliile lui, așteptăm să fie comunicat opiniei publice de organele abilitate, române şi moldovenești.

Sigur că asemenea întâmplări cu final trist (chiar tragic) vin să alimenteze mitologia bietului basarabean, victimă neputincioasă a unor „fraţi mai mari” din Est şi din Vest, puși pe același cântar. Pentru revitalizarea la noi a sindromului victimei inocente terenul este de mult afânat. Avem chiar şi o interogaţie popular-isteaţă pentru această stare de spirit: „Când ne-a fost nouă, moldovenilor, mai bine?” Răspunsul sună la fel de şmecher: „Păi, când plecaseră rușii și încă nu veniseră românii!” sau viceversa, nu contează. Am auzit de nenumărate ori această frazeologie cu subînţeles din gura politicienilor noştri în ultimii 20 de ani. Cât ne-a ajutat gargara lor moldovenistă se cam știe: ne-am furat singuri căciula. Am rămas sclavii ruşilor.

Debut însângerat de an în Moldova. Moartea lui Vadim Pisari, tânărul ucis de un „pacificator” rus pe 1 ianuarie 2012, ne-a revelat o dată în plus situația absurdă în care trăim de peste două decenii. După ce a avut grijă să n-o luăm spre Occident, împărăția care „ne-a aranjat” războiul din ‘92, după cum mărturiseau chiar înalții ei demnitari, de felul lui Lukianov și Selezniov, a instalat o rețea de posturi militare pe Nistru.

Scopul a fost atins. Nu ne-am unit cu România, nu am devenit parte a spațiului euroatlantic. Dar ce am devenit? Ținte pentru trăgătorii ruși. Pacificatorii Moscovei sunt puși acolo să protejeze crimele separatiştilor transnistreni: terorizarea sătenilor din regiune, asedierea școlilor cu predare în limba română. Adesea e vorba de aceleași persoane. Soldatul care l-a împușcat pe Vadim Pisari a lucrat în miliția lui Smirnov, apoi s-a înrolat cătană la ruși. E valabil și viceversa: mare parte din fosta armată a 14-a s-a „topit” în forțele militare transnistrene.

Mă întreb cum discută politicienii noștri cu Tiraspolul, cu ce fler, cu ce determinare, ce expertiză îi ajută? Premierul Filat s-a tot întâlnit cu Smirnov până în ultima clipă, deși era clar că Moscova îl ștersese pe acesta de pe listă. Acum, probabil, vom cere mai categoric desființarea posturilor militare, înlocuirea lor cu observatori civili, neînarmați. Sau poate că evacuarea soldaților ruși de pe podul de la Vadul lui Vodă îi va asmuți pe țăranii de pe cele două maluri, îi va face să pornească unii împotriva altora?… Retorica nerușinată a ambasadorului Kuzmin trădează vulnerabilitatea poziției moscovite. Această breșă trebuie lărgită – azi, nu poimâine! Sperăm ca după atâtea succese internaționale, autoritățile de la Chișinău să reușească măcar să mute câteva blocuri de beton din „zona de securitate”. Căci dacă nu erau „pacificatorii kalașnikov”, Vadim Pisari ar fi trăit.

Moscova susține că militarul asasin a acționat legal. Firește, cum altfel? Rușii au folosit mereu arma legal. Au ucis legal în Afganistan, în Cecenia, în Georgia, în Țările Baltice, au ucis și ucid legal în Moldova. Vinovate întotdeauna sunt victimele, popoarele mici, cele care nu se pot apăra, pentru că au conducători incapabili, lași, vânduți și traficanți. Dintr-un act de agresiune colonială a Rusiei împotriva Basarabiei, războiul de pe Nistru s-a transformat într-un business profitabil, la care nimeni nu vrea să renunțe. Ce păzesc „pacificatorii”, dacă aici, la Chișinău, securiștii de la Tiraspol se plimbă nestingherit pe stradă (a se vedea și recentele mărturii ale lui Ilie Cazac, după eliberare), răpesc oameni ziua în amiaza mare, fără ca SIS-ul sau Ministerul de Interne să se deranjeze!

Poate că nu totul depinde de guvernanții de la Chișinău în ce privește „dosarul transnistrean”. Dar un lucru suntem în drept să le cerem, mai ales că îi obligă și Constituția: să garanteze siguranța cetățenilor noștri, oriunde ar trăi aceștia, în stânga sau în dreapta Nistrului. Vrem ca micuții care s-au născut în aceeași noapte dintre ani, în Moldova, o noapte fatidică pentru Vadim Pisari, să crească niște oameni liberi într-o țară în care „pacea kalașnikov” să fi fost aruncată de mult la groapa de gunoi a istoriei.

Anul 2011 ne aduce un bilanţ mai degrabă negativ, dacă stai să-ţi întrebi prietenii şi colegii, pentru că fiecare dintre ei îşi va formula verdictul pornind de la experienţa celor trăite pe propria piele. Dar, privite de la o altitudine mai mare, desigur, lucrurile nu stau chiar aşa: în pofida numeroaselor pericole, în lume s-a menţinut echilibrul între bine şi rău, pentru că altfel am fi încheiat cu toţii conturile. Însă acesta e specificul omului: să rețină mai bine evenimentele triste.

În Moldova am avut o interminabilă criză a nealegerii preşedintelui care a dezbinat Alianţa pentru Integrare Europeană. Această ceartă a revelat, ca niciodată, tentaculele mafiote care a cuprins țărișoara. Acum fiecare basarabean informat ştie că avem un „păpuşar” care mişcă totul pe tabla de şah, că avem clanuri care controlează vama, justiţia, importurile, transporturile… Corupţia şi disprețul faţă de lege macină acest stat într-o măsură mai mare decât confuzia identitară și sciziunile interetnice – iată concluzia pe care mulți dintre noi am tras-o după doi ani și jumătate de guvernare democratică.

Un alt fenomen interesant al anului politic 2011: opoziţia „roșie” a fost atacată necruţător chiar din interiorul ei. Persoana-stindard cu care au defilat comuniștii în alegerile prezidenţiale, Zinaida Greceanîi, a fugit din partid; al doilea mare candidat-emblemă al PCRM, Igor Dodon, trimis în vălvătaia luptei pentru Chişinău, unde a fost cât pe ce să ridice marele „pot”, l-a părăsit și el pe Voronin. Aşadar, PCRM se auto-subminează voios, în timp ce puterea liberal-democrată, care promitea solemn că va deschide un proces al comunismului și că va cerceta penal isprăvile guvernării 2001-2009, nu s-a atins de personajele-cheie ale fostului regim nici măcar cu o floare. Sistemul a rămas intact, s-au schimbat doar stăpânii.

Spre sfârşitul anului am primit noutăți de la Tiraspol, unde, fără niciun fel de contribuţie a Chişinăului, a fost debarcat eternul Smirnov. Ni s-a mai demonstrat o dată, convingător, cine comandă în Transnistria. Chiar dacă pentru Moscova în acest caz a ieșit ca-n zicala unde dai și unde crapă, important e că a ieșit tot omul rușilor – unul mai tânăr, mai motivat.

Așa e în Moldova, lucrurile se întâmplă şi se împotmolesc parcă fără voia noastră. Cu siguranță, soluţia la actualele crize şi frustrări, privaţiuni şi necazuri nu este revenirea la comunism, ci mai multă democraţie, mai multă lege, mai multă transparenţă, mai mult control al instituţiilor europene asupra banilor care se pompează în Moldova cam fără spor, mai multă exigenţă din partea societăţii civile. Din păcate, această logică nu este percepută de toți moldovenii. Niște posibile alegeri anticipate implică riscuri enorme, întrucât în urma lor nu e deloc sigur că se va păstra cursul pro-european declarat de actuala putere, cea care s-a dovedit atât de mediocră și meschină în politicile sale interne.

Dar mai avem o șansă. Vizitați de un ciudat aflux poetic, liderii Alianței au fixat data alegerilor repetate pe 15 ianuarie 2012. Felul nostru grăbit de a ne ascunde după o metaforă (chiar dacă una nu tocmai fericită) poate de data aceasta ne va zâmbi. Eminescu să ne judece!

Pieter Bruegel cel Bătrân are un tablou în care umanitatea s-a recunoscut în cele mai tragice și mai disperate momente ale sale. Un grup de cerşetori orbi traversează o margine de cătun, în şir indian, ţinându-se fiecare cu mâna de umărul antecesorului. Procesiunea lor sfârşeşte într-un heleşteu. Primul nefericit s-a şi prăbuşit în apă. Cel de-al doilea şi-a pierdut şi el echilibrul şi ne priveşte, cuprins de groază, din găvanele întunecate. Ceilalţi patru ortaci îşi continuă umbletul, fără să bănuiască primejdia, dar vor afla în scurt timp: soarta le este pecetluită.

Situaţia în care a ajuns coaliţia de guvernământ de la Chişinău după ratarea alegerilor prezidenţiale din 16 decembrie poate fi asemuită cu faimoasa parabolă a orbilor, zugrăvită de marele pictor olandez. Şiragul condamnaţilor fără scăpare este în acest caz nu doar Alianţa pentru Integrare Europeană, ci Republica Moldova ca stat democratic, orientat spre valorile occidentale.

Există o angoasă, o mare îngrijorare în mediile mai luminate ale societăţii basarabene în raport cu ce-ar putea urma: oare chiar ne vor preda, ăştia, comuniştilor, oare chiar se va întoarce Voronin pe cal alb, în timp ce liderii din Alianţă îşi vor scoate ochii mai departe (exact ca la Bruegel!). Suntem un popor damnat. În Republica Moldova e imposibil să imaginezi o succesiune politică normală, stânga-dreapta. Pe noi ori ne exasperează democraţii cu vociferările şi anarhia lor, ori vin comuniştii să ne interzică să vorbim româneşte şi să reaşeze sârma ghimpată la Prut. Moldovenii au memoria scurtă şi obişnuiesc să pună nemulţumirile prezente mai presus de umilinţele pricinuite de precedenta guvernare.

Mărturisesc că m-a uluit îngâmfarea lui Marian Lupu, pofta sa de comentarii şi acuzaţii la adresa aliaţilor, ca şi lipsa de critici faţă de obstrucţia sistematică a PCRM, după cea de-a patra (în doi ani!) tentativă eşuată a sa de a deveni preşedinte (am pus-o la socoteală şi pe aceea din 18 noiembrie, când după ce a declanşat procedura alegerii şefului statului nu şi-a înaintat candidatura, ştiind că va pierde).

Dl Lupu ne-a vorbit până la saţietate despre trucurile nedemne ale PLDM, despre buletinul cu cerneală simpatică etc., dar nu a suflat o vorbă despre cum a muncit să obţină cele două voturi care îi lipsesc Alianţei (până la „sacramentalele” 61!). Oricât l-ar sufoca perfidia lui Filat (sunt ca două săbii care nu încap în aceeaşi teacă), totuşi de unde va mai lua dl Lupu voturi, căci Alianţa nu are destule? Ce i-a făcut lui Dodon că e aşa pornit împotriva sa? Pentru că, ideologic, sunt foarte apropiaţi…

Ceva esenţial trebuie să se schimbe înaintea alegerilor repetate din ianuarie 2012. Şansele lui Marian Lupu de a capota din nou sunt uriaşe. E nevoie de o figură de compromis, una pe care să o voteze grupul Dodon. Aş vrea să aud măcar un nume (în afara de Greceanîi, bineînţeles) care să intre oficial în discuţie. Moldova nu are cum să trăiască nişte clipe de extaz după alegerea unui astfel de preşedinte, dar măcar vom scăpa de spectrul anticipatelor, iar actuala coaliţie va obţine răgazul necesar pentru a-şi duce la îndeplinire promisiunile de reformă, sub veghea Occidentului. În caz contrar, ne aşteaptă heleşteul. A mai rămas un pas.

Există o psihoză legată de anul 2012. Se spune că pe 21 decembrie, peste un an, va veni sfârșitul lumii potrivit unei profeții a indienilor mayași. Americanii au scos chiar un film purtând acest titlu, în care ni se oferă o „Apocalipsă” cum n-a mai văzut Hollywood-ul: plăci tectonice prăbușindu-se în abis cu tot cu orașele de pe ele, portavioane care mătură Casa Albă, cocoțate pe creasta unor valuri tsunami de 100 m, stânci zburând prin aer ca niște mingi de tenis. Și între multele semne înfricoșătoare – bolta Capelei Sixtine a Vaticanului, pictată de Michelangelo, spărgându-se pe linia unei fisuri care desparte degetul lui Dumnezeu-Creatorul de mâna întinsă către El a primului om, Adam.

Nu știu cum va arăta „sfârșitul lumii” de anul viitor, dar deocamdată avem semne proaste în zona Euro, care se clatină puternic: șefi de guverne ce păreau inamovibili sunt înlăturați din funcție cât ai pocni din degete, țări importante, în prag de insolvabilitate, se șterg la ochi, sperând să nu fie decât un vis urât. E prea puțin să vorbim despre o „criză a datoriilor”, în fapt e o criză a conceptului de unitate europeană, care nu a fost gândit până la capăt și a rămas suspendat undeva la mijloc: între ideea unor națiuni suverane, reunite într-o piață comună, și aceea de federație. Până nu se lămurește Uniunea încotro o va lua, măsurile de disciplină bugetară sau apelul la solidaritate adresat guvernelor celor 27 vor înfunda și mai mult povestea.

Iranul fanaticului președinte Ahmadinejad amenință să declanșeze un adevărat iad împotriva Israelului și să atace obiective NATO din Europa. În Rusia, posturile de televiziune controlate de Kremlin au raportat informații potrivit cărora în regiunea Rostov-pe-Don pentru alegerile parlamentare din 4 decembrie au votat 146% din alegători, iar în regiunea Voronej – 130%! Partidul cleptocratic și mafiot al lui Putin, din ce în ce mai urât de cetățeni, recurge la cele mai monstruoase falsificări pentru a se menține la putere, operează arestări masive în rândurile Opoziției care acuză fraudarea alegerilor. Rusia adună semnele unei explozii sociale și politice fără precedent, ale căror unde de șoc s-ar putea resimți departe de frontierele ei și mai ales în fostele republici sovietice.

Pe acest fundal complex, al unei lumi tot mai nesigure și mai primejdioase, ne aducem și noi, românii, mica noastră contribuţie la Apocalipsă. Anul 2012 ne învăluie, întâi de toate, cu semnificații de destin național. Se vor împlini 200 de ani de când Basarabia a fost anexată de Imperiul Rus, două secole de când orbecăiește prin istorie cu busola stricată. Independența obținută în ‘91 s-a dovedit doar o altă formă de sclavie față de Moscova, nicidecum o paradigmă a libertății. Dacă URSS-ul lupta cu imperialismul american, comuniştii moldoveni, mai modești în pretenții, şi-au fabricat un inamic de uz local: „expansionismul românesc”. Din păcate, chiar şi la doi ani de la debarcarea regimului Voronin, românofobia respiră nestingherit în instituţiile de stat din Republica Moldova, în viaţa publică, în unele organe de presă care susțin nu doar PCRM-ul, dar și partide din coaliția de guvernământ. La 1 Decembrie, de Ziua Unirii, în Parlament, această infamă retorică a irupt ca un abces purulent. Au răsunat, din nou, ca în timpurile sovietice, calificativele „fascişti” şi „nazişti”, asociate cuvântului român. „Copilul de trupă” al comuniștilor, fostul social-democrat Eduard Muşuc, dorind pesemne să facă o demonstraţie de fidelitate în faţa şefului de partid (complexele neofitului!), s-a repezit să blameze România, în rumoarea aprobatoare a colegilor săi de fracțiune, după ce Mihai Ghimpu, liderul PL, a adresat cuvinte de felicitare poporului român cu ocazia Sărbătorii Naţionale. Continue Reading »

După Paris, Madrid, Berlin, Viena și Roma, Londra este a șasea mare capitală a Europei Occidentale pe care un intelectual nu are voie să o rateze. Ordinea acestor orașe este aleatorie, căci nimerești acolo, după cum ți-e norocul. Dacă nu ești diplomat de carieră, pentru care aceste destinații sunt niște locuri de activitate, dacă nu ești bursier (sigur, nu la agenții de bursă mă refer…) sau, mai nou, dacă nu ești un prosper om de afaceri din sălbatica Rusie, de felul lui Abramovici, care a cumpărat cu banii jos jumătate din cartierul Chelsea, simandicoasa metropolă de pe Tamisa este o destinație nu tocmai ușor de abordat și, de aceea, cumva descurajantă. Orgolioasă și insulară, Londra reprezintă în același timp strălucirea unei mari puteri coloniale și o vastă scenă culturală – poate cea mai exigentă din Europa. În cazul meu, întâlnirea cu acest mare oraș s-a datorat unei întâmplări sau, cine știe, poate a intervenit o cauzalitate abstrusă. Spun asta, pentru că nu îmi planificam să ating, în viitorul apropiat, țărmurile cețosului Albion. S-a întâmplat invers: cețosul Albion s-a gândit la mine. Mai exact, s-a gândit un vechi prieten: Roland Chojnacki, directorul Institutului Polonez de la Londra, pe care nu-l mai revăzusem de pe timpurile când conducea filiala de la București a IP-ului. Roland a avut ideea să mă invite la un seminar intitulat „Diplomație culturală în secolul 21” – evenimentul, prilejuit de preluarea de către Polonia a președinției Uniunii Europene de la 1 iulie 2011 –, iar Institutul Cultural Român de la Londra mi-a asigurat acoperirea financiară a deplasării.

***
Nu am să uit niciodată vederea Londrei de la înălțimea unui zbor de pasăre: avionul – aveam un loc lângă hu¬blou, ţineam degetele înfipte în brațele fotoliului – străpunse plafonul de nori groși și făcu o mișcare de rotație, spectaculoasă. Priveliștea ce mi s-a dezvăluit în acel moment a fost cea mai fascinantă panoramă urbană pe care am contemplat-o în viața mea. Tamisa șerpuind liniștită, lucind mat în bătaia soarelui, uriașul London Eye – roata belvedere cu cele 32 de cabine ale sale –, blocurile turn, ultraelegante, din City-ul financiar, îngrămădite pe un fel de peninsulă, Tower Bridge, Aquarium-ul, Big-Benul și clădirea Parlamentului Englez, surprinzător de mică, privită de la o altitudine mai presus de orice politică, Palatul Buckingham și memorialul Reginei Victoria, British Museum, Catedrala Westminster, cupola de sticlă The Palm House din grădina botanică, Arcul Amiralității, Catedrala St. Paul… Avusesem, uitându-mă fermecat de imaginea revelată în lumina palidă a după-amiezii, conștiința unui întreg univers pe care acea hartă vie a orașului-miriapod o întrupa nu numai pe orizontala fizică a dimensiunilor sale, ci și în adâncime, aglutinând palimpsestul istoriei și straturile memoriei culturale, cu lungul lor șir de evenimente, opere, chipuri, drame, transformări… Continue Reading »

După ce a fost opt ani președinte și vreo șase premier – timp în care a gestionat nu se mai știe câte războaie și catastrofe, și a pus cizma pe țeava de gaz pentru înfricoșarea Europei, viitorul „țar” de la Moscova s-a apucat din nou să gândească global, să croiască planuri geopolitice.

Rușii trăiesc într-o țară ruinată, scufundată în corupție și fărădelege, dar în loc de școli și spitale primesc o „supă imperială” reîncălzită. Așa procedează conducătorii incapabili să rezolve problemele cetățenilor: vorbesc despre o măreție iluzorie și caută dușmani în exterior – hegemonia americanilor, perfidia europenilor și, mai recent, expansionismul georgian, cel care vrea să acapareze întregul spațiu de la Marea Neagră până la Marea Baltică.

„Tezele din octombrie” ale lui Vladimir Vladimirovici (Putin) privind uniunea euroasiatică au avut o rezonanță fulgerătoare la Chișinău. Primul a sărit să le aplaude Vladimir Nicolaevici (Voronin). După ce s-a chinuit și el vreo 8 ani, ca președinte, să ne apropie de Europa – perioadă ce era să se sfârșească, în aprilie 2009, într-o „juntă” latinoamericană –, azi, sătul să stea în opoziție, liderul PCRM semnalizează insistent spre Moscova: sunt aici, nu mă uitați, bazați-vă pe mine! Alături de el, o droaie de analiști, paralizați de geniala ofertă a primului judocan al Rusiei, se întreabă înfiorați: dacă Uniunea Europeană nu ne vrea, cum să reziști unei asemenea tentații?…

Șeful PCRM aleargă după favorurile Moscovei, încercând să-i ia fața lui Dodon (un politician pro-rus mai tânăr, mai promițător), și profită de revelația sa „euroasiatică” pentru a ridica miza negocierilor cu AIE (dovadă că nu-i pasă câtuși de puțin de depășirea crizei politice). Voronin spune: renunțați la integrarea europeană, reveniți în matca „limbii comune”, veniți cu noi, înapoi în URSS, și suntem gata să negociem orice! Comuniștii propun alianței de guvernământ și întregii Moldove un parteneriat deschis, „bărbătesc”, cu Ramzan Kadîrov și cu Lukașenka, iar dacă ținem neapărat să ajungem în Europa, păi, nu există cale mai scurtă decât prin Kazahstan!…

Cine și-a făcut iluzii privind „eurofilia” liderului comunist a avut fericita ocazie să afle, în sfârșit, care-i sunt adevăratele intenții. Voronin e sincer. El știe că nimeni nu-l așteaptă în Europa și vrea să meargă acolo unde se simte mai confortabil, unde nu are nevoie de translator ca să se facă înțeles, și nici de respectarea unor „standarde” nesuferite ca să fie poftit la masă.

Dar ce vor moldovenii? Șeful PCRM nu ar fi fost atât de sigur că discursul său are priză la populație, dacă Alianța nu s-ar fi complăcut doar în laudele europenilor, ci ar fi explicat alegătorilor de acasă, prin intermediul unei largi campanii de informare, ce este Uniunea Europeană, de ce nu poți fi concomitent în UE și în CSI. Pentru că este o diferență crasă de valori, de reguli și norme de conduită, e diferența însăși dinte civilizație și barbarie. Și mai e un sistem instituțional, pe care trebuie să-l adopți integral, nu pe bucăți. Putin ne promite gaze mai ieftine în schimbul loialității, cum făceau altă dată sultanii turci. Occidentul ne cere să fim corecți, să nu furăm, să ne respectăm legile. Să fie un preț prea mare?