Vitalie Ciobanu

De când mă ştiu mi-am dorit să ajung la Roma. Cultura şi civilizaţia italiană m-au fascinat încă din adolescenţă, raportarea mea la acest spaţiu a avut mereu o aură mitică, de vis, de mister ce nu se lăsa pe deplin descifrat şi împărtăşit decât printr-o prezenţă fizică la faţa locului. Nu mi-am iertat mulţi ani această „pată albă” pe hărţile mele interioare (deşi nu era tocmai o „pată albă”, dar despre această nuanţă mai specială prefer să vorbesc altfel şi cu un alt prilej), hărţi întocmite în epoca post-89, când am putut ieşi în Occident, după căderea Cortinei de Fier, iar faptul că, tot nutrind dorinţa asta, între timp, parcă râzându-şi de mine, zeci de mii de basarabeni au plecat în peninsulă, care şi cum a apucat, majoritatea ilegal, mânaţi de sărăcie nicidecum de reverii culturale – acest fapt, zic, mi-a accentuat frustrările, transformându-le într-un fel de resentiment, a cărui mărturisire ar trebui luată, totuşi, în registrul relativist al convenţiei sugerate de nişte note de călătorie. Dacă ai vreo câteva sute de euro puşi deoparte şi, fireşte, o viză italiană în paşaport sau, cel mai bine, un paşaport românesc, îţi poţi asuma oricând, pe cont propriu, o asemenea escapadă. Te îmbarci la Bucureşti într-o cursă low cost – adică în schimbul a 30-50 de euro, tur-retur, soluţie de care nu te poţi bucura în Basarabia (piaţă mică, popor cu o identitate nelămurită, clanuri mafiote în economie – de unde se vede unul din dezavantajele practice majore ale aflării acestui ţinut în afara Europei, decuplat de România!). Şi mai departe e la fel de simplu: cobori la Roma şi te laşi ghidat de instinct, de îndemnurile inimii, de vocea strămoşilor latini, la vatra cărora te întorci, după aproape 2000 de ani – tu, nefericit urmaş al legiunilor pierdute în Dacia hiperboreeană –, topindu-te în îmbrăţişarea „cetăţii eterne”. Continue Reading »

Am aflat cu surprindere şi indignare despre fărădelegile pe care le suportă Editura Curtea Veche – o prestigioasă instituţie de cultură, care şi-a câştigat respectul şi simpatia cititorilor, publicând în doar câţiva ani de la fondare un număr impresionant de autori români de valoare şi aducând în circuitul românesc nume ilustre din literatura universală contemporană. Sechestrarea patrimoniului editurii de către un grup interlop – cum afirmă colectivul editurii – sub privirea impasibilă şi chiar complice a forţelor de ordine reprezintă un abuz la care nu am crezut că vom asista într-o ţară ce aspiră să demonstreze că admiterea ei în lumea bună a Occidentului nu a fost o întâmplare. Am crezut că o asemenea barbarie este specifică mai degrabă spaţiului estic – inepuizabil în orori – şi nu unei ţări, România, la care privesc cu speranţă atâţia conaţionali de-ai noştri din afara graniţelor, inclusiv românii din Basarabia, aflaţi într-o complicată tranziţie de la un sistem politic corupt, de tip mafiot, moştenit de la guvernările neocomuniste, spre o societate de factură europeană.

Chemăm scriitorii români şi străini, ataşaţi de literatura română, presa culturală, editurile din întreg spaţiul românesc să se solidarizeze în faţa acestei nedreptăţi strigătoare la cer. Editura Curtea Veche trebuie să reintre în posesia sediului şi a bunurilor sale, spre a-şi putea continua activitatea în condiţii normale. Răul, lăsat în voia lui, are prostul obicei să se extindă şi asupra celor care îl tratează cu indiferenţă.

Vasile Gârneţ, scriitor, director revista „Contrafort”, Chişinău
Vitalie Ciobanu, scriitor, preşedinte Moldova PEN Centru

site-ul Editurii Curtea Veche - http://www.curteaveche.ro/

Recent, Ministerul Educaţiei a recepţionat un răspuns oficial din partea Mitropoliei Moldovei şi a Chişinăului în legătură cu disciplina „Religia”, ce va fi introdusă, cu titlu opţional, în programa şcolară d ela 1 septembrie 2010. O decizie a guvernului adoptată mai degrabă din considerente politice, pentru a descuraja iniţiativa lui Valeriu Pasat, care şi-a făcut din ideea predării obligatorii a „Bazelor Ortodoxiei” o trambulină electorală.

Nu au existat suficiente dezbateri pe această temă, mulţi cetăţeni consideră, de exemplu, că ar fi fost mai adecvat un curs de „Istorie a religiilor”, care să predea într-un mod ştiinţific, echidistant, noţiunile principale ce compun corpusul teoretic al diverselor confesiuni, precum şi influenţa lor asupra evoluţiei culturii şi civilizaţiei umane, influenţă care se regăseşte în atâtea opere de artă - cărţi, tablouri, monumente de arhitectura, filme. Aceste voci însă nu au fost auzite. În răspunsul său către Ministerul Educaţiei, Biserica Rusă insistă pe studierea obligatorie în şcoală a „Bazelor Ortodoxiei” şi nu renunţă la organizarea unui referendum legislativ, în ciuda dublului verdict negativ pronunţat de Curtea de Apel Chişinău şi de Curtea Supremă de Justiţie.

Dacă înainte Biserica era prezentă în spaţiul public mai ales prin diverse ritualuri de „sfinţire” şi exorcizare – de la case şi şcoli până la… BMW-urile îmbogăţiţilor tranziţiei – azi, Mitropolia Moldovei a intrat într-o adevărată febră a replicilor şi declaraţiilor de presă. S-a angajat în susţinerea unui fost director al serviciilor secrete, aciuat la Moscova, tot el şi fost deținut din perioada guvernării Voronin. Eliberat… ca prin miracol (probabil, o prefigurare a misiunii „apostolice”, sugerate de superiorii în grad ai acestuia…), acuzaţiile în baza cărora a fost condamnat Pasat, legate de acte de corupţie în exerciţiul funcţiunii şi de o tentativă de organizare a unei lovituri de stat, încă n-au fost pe deplin lămurite. Ex-directorul SIS însă e dornic de revanşă şi a recrutat chiar şi foşti ziarişti democraţi, deveniţi, peste noapte, campioni ai cauzei pravoslavnice.

Chipul Bisericii Ortodoxe s-a înăsprit, vocea ei a căpătat inflexiuni metalice, milităroase. O asemenea „schimbare la faţă” nu mai miră pe nimeni, dacă ne gândim la moralitatea dubioasă a multora din exponenţii acestei instituţii, dezvăluită în materiale de presă – prelaţi care şi-au ascuns sub sutană epoleţii de ofiţeri. Biserica nu mai are timp de proiecte sociale. N-am auzit ca Mitropolia Moldovei să iniţieze vreo colectă publică în folosul cetăţenilor sinistraţi din luncile Prutului. Agenda politică e mult mai importantă decât într-ajutorarea aproapelui.

Cum, prin ce complicităţi, prin ce tăceri şi strategii oculte s-a ajuns ca Biserica Ortodoxă, angajându-se politic, să devină o ameninţare pentru democraţie şi libertăţile individuale? Distrugerea Menorei evreieşti de un grup de fanatici ortodocşi, în primăvara acestui an, a constituit un prim semnal îngrijorător că Biserica tolerează manifestaţii de xenofobie şi vrajbă religioasă.

Acum, Mitropolia Rusă nu pare deloc deranjată de faptul că forţează litera Constituţiei, care proclamă separarea Bisericii de stat şi libertatea de conştiinţă a cetăţenilor, într-o societate multiconfesională. Din păcate, autorităţile ezită să adopte o atitudine mai fermă împotriva acestei ofensive ortodoxiste. Şi atunci, ce facem, transformăm Basarabia într-o teocraţie, înlocuim comunismul cu fundamentalismul religios, spunem „adio” statului laic şi valorilor europene?

Biserica Ortodoxă s-ar cuveni să-şi cheme credincioşii în lăcaşurile sale, nu să pătrundă agresiv în spaţiul public, îngroşând lista electorală a unor partide care îşi propun eternizarea stării de sclavie mentală şi spirituală a moldovenilor.

„Nedumeriţi, copiii îi întrebau pe părinţi ce se întâmplă şi de ce curgeau lacrimile în valuri. Trei minute mai târziu, şirul lung de vagoane s-a prelins pe lângă Biserica Mazarachi, bătrâna ctitorie a domnitorului Vasile Lupu, şi plânsetele s-au înteţit. Părintele paroh Păduraru, rămas să-i înfrunte cu crucea în mână pe invadatori, ieşise în odăjdii de sărbătoare în umbra vechii zidiri, cu faţa, de asemenea, scăldată în lacrimi, spre a-i binecuvânta pe bejenarii din tren. Curând s-au ivit în privirile tuturor pietrăriile Ghidighiciului şi Chişinăul a dispărut după siluetele lor albicioase. În gările de popas, lumea de pe peroane nu ştia ce să facă: să urce sau să lase trenul să treacă? La rândul lor, călătorii din tren coborau cu iuţeală pe terasamente şi reveneau în compartiment sau pe culoare cu bulgări de pământ, cu smocuri de iarbă, cu flori. Fiecare dorea să rămână cu o ultimă amintire din Basarabia, cât mai consistentă şi vie….” (Din volumul lui Mihai Pelin „Săptămâna patimilor (23-28 iunie 1940). Cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei”. Ed. Compania, Bucureşti, 2008)

* * *
Decretul preşedintelui interimat Mihai Ghimpu, cel care proclamă ziua de 28 iunie drept „Zi a ocupaţiei sovietice” şi cere Rusiei, ca succesoare de drept a URSS, să-şi retragă trupele din Moldova, a inflamat scena politică şi media de la Chişinău. Oficialităţile de la Moscova au calificat în termeni foarte duri gestul lui Mihai Ghimpu. O previzibilitate penibilă, anacronică şi de prost gust, ce demonstrează că în ciuda semnelor de reconciliere din ultimul timp, intervenite în relaţiile ruso-poloneze, după tragicul accident aviatic (încă neelucidat) de la Smolensk, al morţii preşedintelui Lech Kaczynski, Moscova nu renunţă la comportamentul său imperialist. Basarabia îşi are propriul „Katyn”, marcat pe 28 iunie, iată, de-acum încolo, şi la nivel oficial (deşi, deocamdată, fără opere de artă de valoarea filmului omonim al lui Andrzej Wajda – una din marile restanţe ale intelectualilor, scriitorilor şi cineaştilor basarabeni!). Însă Republica Moldova nu este Polonia şi „răzvrătirea” unei foste gubernii / colonii sovietice, renumită pentru docilitatea sa în faţa „Centrului”, pentru uşurinţa lepădării de sine a elitelor indigene, pesemne nu poate fi iertată. Iritarea ruşilor se leagă şi de faptul apariţiei decretului de la Chişinău în contextul solicitării cancelarului Angela Merkel privind retragerea trupelor ruseşti din Transnistria, în schimbul negocierii unui nou acord de securitate în Europa. În consecinţă, presa de la Moscova a răsturnat o avalanşă de injurii la adresa lui Mihai Ghimpu. Este o jignire adusă nu numai preşedintelui interimar, ci întregii Moldove, generaţiilor de azi şi sutelor de mii de basarabeni pieriţi în gulagul stalinist – acest aspect, din păcate, nu l-au sesizat partenerii din AIE, care au evitat să se solidarizeze cu colegul lor.

La Chişinău cel mai vocal contestatar al decretului „28 iunie” a fost PCRM, care a cerut în maniera-i caracteristică – isterică şi agresivă – demisia lui Mihai Ghimpu. Mai mult, Voronin l-a acuzat de boli psihice pe preşedintele interimar al Moldovei şi de alcoolism pe preşedintele României, cel care i-ar fi inspirat liderului Partidului Liberal buclucaşul decret, după care, în aceeaşi luare de atitudine, şeful comunist a schiţat rapid un „curs scurt” al istoriei de acum 70 de ani, declarând, pentru cei ce încă nu aflaseră, că Basarabia a aparţinut „de drept” Uniunii Sovietice, care a eliberat-o de sub „ocupaţia României burghezo-moşiereşti”. Continue Reading »

„Să fi rămas teafăr, ar fi fost predestinat să schimbe soarta oamenilor din Republică, unii dintre care, în naivitatea ce-i caracteriza, mai credeau în teoria că formau un popor, alţii, de-a dreptul inconştienţi, susţineau sus şi tare că erau o naţiune. Dar nu erau. Acel grup de oameni încă nu şi-a găsit prorocul ce i-ar purta prin pustiu şi le-ar vorbi despre adevăr…”

Obsesia omului dăruit cu har, legenda „alesului”, a geniului tutelar, chemat să salveze o comunitate debusolată, e veche în mentalul românesc şi extrem de persistentă între Prut şi Nistru, încurajând nu doar un anumit mod, paternalist, de a face politică, ci şi alimentând imaginarul artiştilor basarabeni, conectaţi la acest „freamăt” al conştiinţei colective. Talentat om de teatru, creatorul unor ziare şi, mai nou, managerul primei televiziuni de ştiri din Basarabia, Jurnal TV, dramaturgul Val Butnaru a surprins lumea literară editând la mijlocul lunii mai a acestui an un roman: Cartea nomazilor din B. – rod al unui proiect comun, iniţiat de editurile RAO de la Bucureşti şi Prut Internaţional de la Chişinău. Volumul, din care am reprodus citatul cu italice, a fost lansat în cadrul unei manifestaţii de amploare la Uniunea Teatrală din Chişinău, scenariul mai cuprinzând un concert al unei trupe de instrumentişti şi un spectacol după o piesă a dramaturgului: La Veneţia e cu totul altfel, scrisă şi montată în anii ’90 – un timp al „marilor speranţe” (ca să citez titlul unui faimos roman de Charles Dickens), când basarabenii descopereau, entuziasmaţi, Occidentul. Romanul de acum acoperă, dimpotrivă… marile decepţii, incapacitatea moldovenilor de a se smulge de sub vraja torţionarului cu care s-au înfrăţit. Vorbitorii au subliniat la lansarea cărţii lui Val Butnaru sugestiile artistice, sursele de inspiraţie livrate de actualitatea imediată, cum ar fi deportările staliniste sau, la celălalt capăt al impresiilor, anumite situaţii, descrise cu mult umor, extrase din viaţa literară de la Chişinău, în care preşedintele Uniunii Scriitorilor este mereu plecat pentru schimb de experienţă pe diferite meridiane exotice, în Peru sau Taiwan, iar lumea prezentă la o reuniune literar-mondenă se întrece în elogii gratuite la adresa autorului, executând ritualul provincial al „tămâierii” confratelui pizmuit. Şi adevărul este că puţini din cei prezenţi la lansarea Cărţii nomazilor din B. apucaseră să o citească…

E drept că romanul lui Val Butnaru se lasă mai greu descifrat sau rezumat în câteva propoziţii, prin simpla reproducere a tramei gândite de autor. Nu e o istorisire în sensul clasic al termenului şi nici o incursiune în spiritul literaturii „mizerabiliste” de azi, ci o satiră acidă, maliţioasă la adresa unei lumi periferice, detracate, dezmăţate în moravuri, o naraţiune care nu-şi refuză ispita textualistă, autoreferenţialitatea: faptul scrierii unui roman cu titlul Cartea nomazilor din B. este un element al subiectului. Autorul agaţă de ramurile arborelui „realist” globuri colorate, oglinzi cu ape înşelătoare, protuberanţe ce conferă o stranie materialitate, pe alocuri de basm, romanului său, ca în Alice în Ţara Minunilor , ademenindu-ne în cotloane fantasmagorice şi suprarealiste. Mixajul de planuri pretinde cititorului o acomodare nu tocmai facilă cu textul şi poate să contrarieze până în momentul în care, înarmat cu răbdare, reuşeşti să decodifici formula, să-i accepţi convenţia insolită. Continue Reading »

Sprijinul financiar substanţial acordat de Bruxelles Republicii Moldova este dublat în ultimul timp de o susţinere politică tot mai accentuată în ce priveşte consolidarea independenţei şi restabilirii unităţii sale teritoriale. Cancelarul german Angela Merkel i-ar fi cerut preşedintelui rus Medvedev, susţine publicaţia de la Moscova „Nezavisimai gazeta”, să-şi retragă armata din Transnistria, ca dovadă a bunei credinţe şi drept condiţie prealabilă a semnării unui nou Tratat de securitate europeană. Este pentru prima dată când o mare putere din Uniunea Europeană se angajează în termeni foarte fermi să oblige Rusia să-şi respecte angajamentele. Sperăm ca iniţiativa germană să întrunească asentimentul celorlalte ţări importante din „vechea Europă”, întrucât susţinerea „blocului estic” al Uniunii – România, Polonia, ţările baltice – Moldova şi-o avea oricum asigurată.

Dar toate acestea se întâmpla la nivelul „politicii mari”, unde se schimbă amabilităţi de protocol şi se negociază cu mănuşi de catifea. În teritoriu, realitatea este infinit mai sumbră, sinistră chiar. Ai fi zis că perioada sălbatică, legată de întemniţarea grupului Ilaşcu, ar fi trebuit să apună de mult la Tiraspol. Nici pomeneală! În timp ce în ţările din jurul Transnistriei – în Republica Moldova propriu-zisă şi în Ucraina –am asistat în ultimii 20 de ani la schimbări de guverne şi preşedinţi, la modificări de politici şi strategii, de valori şi aspiraţii, Transnistria a rămas o zonă crepusculară, o „baltă” stătută în care răul s-a dezvoltat în voie. În Transnistria fărădelegea nu pleacă în vacanţă.

Una din pârghiile de presiune cele mai oribile ale regimului de la Tiraspol este răpirea de persoane. Cazul Ernest Vardanean se află pe agenda Parlamentului European. Părinţii lui Ilie Cazac din Tighina au intrat în a doua săptămână de grevă a foamei în faţa Ambasadei Rusiei din Chişinău, după ce au epuizat toate căile de a-şi vedea eliberat fiul sechestrat de separatişti. Elena Dobroviţcaia, o elevă răpită pe 16 iunie, tot la Bender, a fost ţinută ostatică pentru că mama ei, internată la un spital din Chişinău, nu s-a prezentat la miliţia transnistreană să-şi ispăşească o pretinsă detenţie. (Fata a fost eliberată, dar are interdicţia de a părăsi localitatea.) Nici măcar oficialii de la Chişinău nu sunt scutiţi de riscuri. Eugen Ştirbu, preşedintele Comisiei Electorale Centrale, reţinut recent de separatişti, a fost totuşi eliberat după intervenţia misiunii OSCE de la Chişinău. În celelalte situaţii mai sus pomenite nu vedem aceeaşi promptitudine. De ce? Pentru că victimele nu sunt personaje importante – iată concluzia cinică pe care o poate trage oricine. Autorităţile de la Chişinău se declară neputincioase în a rezolva cazurile de răpire şi recomandă moldovenilor să ocolească Transnistria, ca pe un loc ciumat, dacă ţin la propria siguranţă.

Am avut opt ani de zile, sub comunişti, un ministru responsabil de „reintegrare”, Vasili Şova, care nu vorbea limba română dar ne asigura că lucrează din greu la „reîntregirea ţării”. Rezultatele au fost penibile. Noul ministru de resort, net superior predecesorului său, pare să agreeze, la fel, mai degrabă stilul „învăluit”, tactica de „îmblânzire” a bătăuşului de peste Nistru. Oricât de justificate circumstanţial, aceste metode nu pot da un randament de principiu, nu au cum să schimbe raportul de forţe.

Cred că de mult a venit timpul ca eforturile la nivel diplomatic să fie însoţite printr-o implicare mai activă a societăţii civile din Moldova, e timpul să fie organizate mai multe dezbateri publice pe această temă – dezbateri blocate, cum bine ne amintim, înainte, de guvernarea Voronin. Se cuvine să avem soluţii şi scenarii alternative şi chiar manifestaţii de stradă, marşuri de protest la Chişinău şi în alte localităţi, care să atragă atenţia lumii asupra crimelor regimului de la Tiraspol. Şi poate, atunci, repulsia cetăţenilor faţă de indecenţa anumitor fenomene politice interne, cum sunt cumpărarea partidelor ca la tarabă, înainte de alegeri, sau angajarea Bisericii Ortodoxe în campanie electorală de partea unui fost şef al serviciilor secrete, nu le va adânci dezinteresul civic. Separatiştii nu ţin seama de etnia victimelor – lovesc în români şi în rusofoni deopotrivă. Unde-i solidaritatea moldovenilor?

Două şiruri de fapte au acaparat în ultima săptămână prim-planul atenţiei publice din Moldova, situându-se, axiologic, la poluri opuse. Mai întâi, comemorarea victimelor primului val de deportări staliniste, din 12-13 iunie 1941. În ultimii 20 de ani subiectul deportărilor staliniste a interesat mai mult Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, anumite ONG-uri, istorici independenţi sau scriitori care au publicat volume de mărturii asupra acelor represiuni. De data aceasta, pentru prima dată, comemorarea a fost marcată la nivel oficial, cu participarea autorităţilor statului, printr-o manifestare publică în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău, duminică, 13 iunie. Evenimentul indică o certă schimbare de paradigmă politică. Mai ales că actuala comemorare a deportărilor a avut loc în contextul mai larg al condamnării comunismului, impulsionat de activitatea Comisiei Cojocaru.

În legătură cu manifestaţia de comemorare a deportărilor, o impresie negativă, ca o dâră ruşinoasă, a lăsat reacţia opoziţiei comuniste, care a acuzat Alianţa că a organizat o manifestaţie propagandistică, cu iz electoral, împotriva PCRM. Asta în timp ce pe durata guvernării de 8 ani a partidului lui Voronin, autorităţile i-au ignorat pe foştii deportaţi, de parcă aceştia nici n-ar fi existat. De unde se vede obtuzitatea, lipsa de scrupule a jocului politic moldovenesc. Or, pentru a constitui o pace socială, atât de mult invocată, ar trebui ca toată lumea în Moldova să cadă de acord asupra unor valori fundamentale, asupra unei viziuni în ce priveşte trecutul, care să nu-l transforme în obiect de polemici indecente şi partizane.

Aşa cum, de altfel, au ajuns între timp sentimentele religioase în Republica Moldova. Celălalt fenomen, de care aminteam la începutul prezentului comentariu, este agresiva acţiune de autopromovare a grupului condus de Valeriu Pasat. Deşi încă nu dispun de un partid cu titlu, autorii iniţiativei de predare obligatorie a „bazelor ortodoxiei” în şcoală au împânzit de câteva zile cu panouri uriaşe intersecţiile din Chişinău. În panourile cu pricina apar Mitropolitul Vladimir şi Valeriu Pasat, arborând prea-cucernicul îndemn: „Semnează pentru ţara ta ortodoxă!”. Nu ştim ce soartă va avea această iniţiativă, după ce Curtea de Apel Chişinău a declarat ilegală decizia CEC-ului de a autoriza strângerea semnăturilor pentru referendumul religios, dar se vede limpede că Biserica patronată de Moscova şi-a trădat misiunea apostolică, de asistenţă spirituală şi socială a propriilor enoriaşi şi, lăsând deoparte ipocrizia, a ales să se implice făţiş de partea unei grupări politice, militând de fapt împotriva orientării democratice, pro-occidentale a Moldovei. Biserica Ortodoxă afiliată Patriarhiei Ruse nu a avut nimic de spus la adresa politicilor comuniste din perioada 2001-2009, a profitat din plin de privilegiile ce i-au fost oferite sub regimul Voronin, servindu-i în schimb un suport de legitimare – şi ispita de a „cocheta” cu Biserica i-a vizitat şi pe actualii guvernanţi. La fel, Mitropolia Moldovei şi a Chişinăului nu a schiţat nici un gest de protest atunci când tinerii erau bătuţi şi torturaţi în comisariatele de poliţie imediat după evenimentele din 7 aprilie. Acum, intrând în lupta politică, Biserica Ortodoxă îşi va pierde inevitabil şi imaginara „aură” de servant al unor interese superioare celor lumeşti, meschin derizorii, şi-şi va dezgoli chipul sluţit de corupţie şi esenţa antiromânească, recte: antinaţională.

Aşadar, avem două fenomene contradictorii: pe de o parte, o salutară implicare a statului în acţiunea de recuperare a memoriei istorice şi de restabilire a justiţiei pentru victimele ocupaţiei sovietice din Basarabia şi, pe altă parte, o agresivă campanie PR a unui grup de oameni ce urmăresc să atragă Biserica Ortodoxă majoritară pe o pantă primejdioasă, să o împingă într-o zonă în care nu mai e vorba nici de credinţa în Dumnezeu, nici de respectarea normelor constituţionale, ci de perpetuarea dominaţiei ruseşti în Republica Moldova sub potcapul clericilor pravoslavnici. Sperăm ca societatea moldoveană să aibă luciditatea de a discerne cum se cuvine între cele două tendinţe. Chiar dacă luciditatea a fost mereu o marfă rară pe aceste meleaguri…

Decizia Alianţei pentru Integrare Europeană de a rezolva criza constituţională prin organizarea unui referendum şi, ulterior, a alegerilor parlamentare şi prezidenţiale anticipate în toamnă le-a anulat comuniştilor un important atu propagandistic: cel al pretinsei încălcări a legalităţii din partea coaliţiei de guvernământ. În acelaşi timp, a spulberat motivaţia protestelor anunţate pentru 12 iunie, şi PCRM a trebuit să renunţe la ele. Susţinerea Occidentului acordată deciziei Alianţei l-a obligat pe Voronin, probabil după o tensionată deliberare în interiorul cercului săi de fideli, să accepte alegerea preşedintelui prin vot direct. Însă propunerea liderului comunist privind modificarea articolul 78 în parlament, în sensul reintroducerii votului popular, este doar o manevră de învăluire.

E foarte limpede că PCRM încearcă să minimalizeze efectele ofensivei politice în care se află Alianţa, o dată cu adoptarea hotărârii privind referendumul şi anticipatele. Spunem asta pentru că în cei 8 ani de guvernare Voronin, „grija pentru banul public” a fost ultimul lucru de care le-a păsat comuniştilor – dovadă stă şi ciudata indulgenţă a Curţii de Conturi în raport cu deturnarea de fonduri în beneficiul clientelei PCRM, fapte în legătură cu care s-au făcut numeroase dezvăluiri. Astfel încât a intra în negocieri cu comuniştii acum, după ce Consiliul Europei şi-a dat acordul pentru referendum, înseamnă mai degrabă o irosire de timp şi, mai ales, comportă nişte complicaţii juridice care ar putea conduce la amânarea alegerilor anticipate până pe la mijlocul iernii, ceea ce n-ar fi convenabil intereselor Alianţei. Comuniştii nu recunosc decât limbajul forţei, nu cedează decât sub presiune şi orice ofertă pe care o fac poate fi un „dar grecesc”. Un referendum câştigat înseamnă o pârtie favorabilă pentru victoria în alegerile generale, însă Alianţa va trebui să-şi ia serioase măsuri pentru a asigura validarea plebiscitului, declaraţiile excesiv de optimiste relativ la rezultatul aprioric pozitiv al acestuia ar putea avea efect soporific, demobilizator.

Cealaltă problemă, dezbătută intens în aceste zile, vizează strategia pentru alegerile prezidenţiale a partidelor din Alianţă, strategie dependentă de prea multe variabile. Mai întâi, urmează să aflăm dacă Voronin poate candida sau nu. Dacă va putea – Curtea Constituţională e în stare să răstălmăcească în fel şi chip statutul de „interimar” al lui Mihai Ghimpu – singura soluţie va fi un candidat unic al Coaliţiei care să concentreze voturile electoratului democratic şi să-i atragă pe nehotărâţi. Dacă Voronin va ieşi din joc, va fi practic imposibil să reprimi ispita partidelor din Alianţă de a „defila” cu prezidenţiabili proprii, în condiţiile în care aceştia se vor constitui ca locomotive electorale pentru galeria, uneori cam şubredă, a propriilor partide. Oricum, riscul dispersării electoratului cu viziuni democratice rămâne destul de mare, în situaţia în care pe stânga, chiar şi în lipsa lui Voronin, pot apărea jucători susţinuţi de Rusia. Relansarea lui Valeriu Pasat, fostul director al Securităţii de la Chişinău, cu declarate intenţii de a candida la preşedinţie, confirmă obiceiul ruşilor de a nu-şi pune niciodată „ouăle” într-un singur „coş”, cum se spune, de a-şi pregăti scenarii de rezervă.

Între totalitarismul comunist şi fundamentalismul pravoslavnic, reprezentat politic de oameni ca Pasat, democraţia de tip occidental este, încă, pentru basarabeni, o opţiune cu şanse disputabile.

Duminică, 31 mai, Comisia de analiză şi evaluare a regimului totalitar comunist a prezentat preşedintelui interimar Mihai Ghimpu un raport voluminos – rodul a câteva luni de cercetări în arhivele super-secretizate de la Chişinău. Comisia recomandă între altele interzicerea simbolurilor comuniste, alături de cele naziste, şi eliminarea cuvântului „comunist” din nomenclatorul partidelor, organizaţiilor şi instituţiilor din Republica Moldova.

Cine câştigă şi cine pierde prin punerea în aplicare a recomandărilor Comisiei prezidenţiale? Unul din sofismele cu care operează cei ce acuză activitatea Comisiei Cojocaru sună aşa: „ar trebui să disociem comunismul de stalinism”, de parcă, renunţând la execuţii în masă, la deportări şi foamete organizată, regimul sovietic ar fi devenit mai uman, ar fi manifestat un mai mare respect pentru libertatea individului, pentru drepturile civice. Apoi, comunismul a fost aplicat adesea de aceleaşi persoane: să ne amintim de Hruşciov, Ceauşescu sau Silviu Brucan. Se fac declaraţii în legătură cu situaţia politică actuală. Reprezentanţii PCRM pretind că se „cloceşte” o răfuială politică, menită să elimine acest partid din viitoarea cursă electorală. Nici în Alianţă apele nu sunt calme. Partidul Democrat a dat publicităţii un comunicat prin care îşi exprimă dezaprobarea faţă de eventuala interzicere a simbolurilor comuniste în preajma alegerilor, considerând mai potrivit să se revină la acest subiect după instalarea unei puteri stabile. Deşi nimeni nu ştie ce culoare politică va avea viitoarea putere… stabilă.

Cred că apele trebuie clar despărţite. Condamnarea comunismului nu e un capriciu al actualei guvernări, nu e proiectul personal al preşedintelui Ghimpu. Este obligaţia morală a unor partide care se declară de partea adevărului, de partea valorilor democratice. Moldova s-a trezit printre ultimele ţări din fostul lagăr sovietic care şi-au pus problema condamnării comunismului. La noi mereu s-a spus că „nu e momentul”, că „lumea nu va înţelege”, că „vom avea conflicte sociale” ş.a.m.d. În consecinţă, la Chişinău, din ‘89 încoace, a guvernat, neîntrerupt, vechea nomenclatură sovietică, deghizată sub diferite denumiri, iar Basarabia a rămas în sfera de influenţă rusească. Condamnarea comunismului şi aplicarea recomandărilor Comisiei Cojocaru vor putea fi realizate doar prin argumente imposibil de combătut, cum presupunem că se conţin în Raportul Comisiei, iar acest document, care sperăm că este redactat într-un limbaj limpede şi îngrijit, va trebui supus unei largi dezbateri publice. Cel puţin sub forma unui compendiu, incluzând datele de bază şi concluziile, întrucât Raportul însumează în jur de 1000 de pagini. Doar în aceste condiţii condamnarea comunismului nu va părea o vendetă politică, o manevră politicianistă, ci va fi un act de cunoaştere şi justiţie istorică.

De fapt, miza capitală a Raportului este să învingă mitul, încă puternic, al „măreţei Uniuni Sovietice”, cea care le-a adus moldovenilor tractoare, locuri de muncă, vacanţe la mare şi salam de 3 ruble. Şi aici, elementele de context politic, asupra cărora insistă Partidul Democrat, îşi impun prezenţa într-un mod neliniştilor. Din cele 15 oraşe, unde s-au desfăşurat duminica trecută alegeri locale anticipate, 6 primării au fost adjudecate de PCRM – între care şi primăria din Floreşti, deţinută înainte de PLDM: un oraş care îşi confirmă, din păcate, faima de fief comunist! –, iar în 8 centre raioane au câştigat partidele din Alianţă.

Nimeni nu poate şti dacă interzicerea „simbolurilor roşii” va aduce mai multe sau mai puţine voturi comuniştilor, însă această măsură trebuie adoptată pentru sănătatea morală a naţiunii şi pentru a deschide calea reformării PCRM, pentru a-l obliga să renunţe la calitatea sa de succesor al PCUS - calitate stipulată negru pe alb în programul formaţiunii lui Voronin.

Istoricii şi-au îndeplinit misiunea: au elaborat un Raport în baza căruia comunismul va putea fi condamnat, aşa cum s-a procedat în toate ţările din Europa Centrală. Vom vedea ce vor face politicienii cu această „bilă fierbinte” care le frige degetele.

Conferinţa „Democraţie după totalitarism - lecţii învăţate după 20 de ani”, organizată la Chişinău de Asociaţia Naţională a Tinerilor Istorici din Moldova în zilele de 23-26 mai curent, a premers aşteptata prezentare a Raportului Comisiei Cojocaru, de analiză şi evaluare a regimului comunist totalitar din Republica Moldova. Momentul a fost bine ales şi s-a dorit un gir acordat acestui important demers ştiinţific şi politico-moral, din partea unor specialişti recunoscuţi, proveniţi din ţări în care adevărul despre regimurile comuniste a fost de mult rostit cu voce tare la nivel oficial.

Republica Moldova are un specific nefast: aici comunismului i se face nu „autopsie”, ci „vivisecţie” – vorba lui Vladimir Tismăneanu (unul dintre invitaţii de marcă ai reuniunii) –, comunismul este, încă, un fenomen viu, prezent nu doar în proaspăt desferecatele arhive, ci o realitate exprimată agresiv de PCRM chiar în cea de a doua zi a Conferinţei, când un grup de militanţi ai acestei formaţiuni, utilizând o scenografie penibilă şi grotescă, au manifestat împotriva condamnării regimului comunist, acuzând de „fascism” forul internaţional al istoricilor, pe care încercau să-l bruieze. Ceea ce înseamnă că PCRM-ul vede în activitatea Comisiei Cojocaru un pericol pentru intenţiile sale de a reveni la putere.

Condamnarea comunismului nu se poate limita la o Declaraţie a şefului statului, rostită în parlament. Pentru a fi eficient, raportul Comisiei Cojocaru ar trebui să genereze un set de consecinţe juridice. În primul rând, adoptarea legii accesului la dosarele fostului KGB şi a legii Lustraţiei, care să interzică foştilor demnitari sovietici şi informatori ai Securităţii să ocupe funcţii publice, aşa cum s-a procedat în majoritatea statelor din Europa Centrală, azi membre NATO şi ai Uniunii Europene. Nu poţi încredinţa destinele ţării unor conducători şantajabili şi timoraţi, care pot „defecta”, pot trăda în situaţii complicate, de mare responsabilitate.

La fel de importante sunt aspectele educaţionale. Pentru ca regimul comunist să fie definitiv îngropat, oamenii trebuie să ştie adevărul întreg despre deceniile de ocupaţie sovietică. Sperăm ca raportul Comisiei Cojocaru să fie pe larg dezbătut în mass-media, în special la Televiziunea publică, a cărei nouă administraţie va avea prilejul să-şi demonstreze ataşamentul faţă de adevăr. E nevoie, aşa cum s-a menţionat şi la Conferinţă, de deschiderea completă a arhivelor, de trecerea lor sub control civil. Se impune înfiinţarea unui Institut Naţional al Memoriei, după modelul consacrat în alte state foste comuniste, care să asigure continuitatea studiilor efectuate de Comisia Cojocaru.

Se ştie foarte bine că PCRM îşi extrage susţinerea electorală din teama de schimbare a multor moldoveni, din neîncrederea în democraţie, din sărăcie, din ignoranţa cetăţenilor cu privire la beneficiile statului de drept, întrucât, din păcate, statul de drept s-a manifestat prea puţin în Republica Moldova. Nu e uşor să demontezi prejudecata legată de pretinsa protecţie socială de pe timpul URSS. De aceea, în mod cert, nu doar măsurile cu caracter politic, cât mai ales dezvoltarea economică a Moldovei, creşterea calităţii vieţii şi succesul reformelor democratice vor înlătura factorii care alimentează opţiunea pro-comunistă între Prut şi Nistru.

Întrebarea neliniştitoare pe care ne-o punem este dacă actuala coaliţie pro-europeană de la Chişinău va fi capabilă să gestioneze, deopotrivă cu înţelepciune şi tărie de caracter, criza politică şi constituţională care blochează, momentan, relansarea Moldovei.