Privind printre zăbrele la grădina Europei

Cum se simte un scriitor într-o ţară din proximitatea Uniunii Europene? Este întrebarea pe care mi-au adresat-o gazdele mele de la Târgul de carte de la Leipzig, în martie 2008, şi o obsesie care, mărturisesc, mă frământă de mult timp. Nu cred că opinia mea despre unitatea Europei, exprimată din postura de locuitor al unui stat-outsider al integrării, va răspunde unor aşteptări ale Dumneavoastră, occidentalilor. Noi, cei rămaşi în afara zidurilor cetăţii inexpugnabile ale noii Rome, care este astăzi Europa instituţională, avem avantajul de a fi cunoscut, succesiv, şi faza entuziasmului democratic, şi cea a scepticismului care survine, inevitabil, după orice mare zguduire politică, atunci când disperarea şi cinismul unei realităţi gri, sufocată de problemele subzistenţei în condiţiile unui regim despotic şi corupt, se instalează ca stare de spirit. Într-un fel, noi facem un pas înainte pe calea cunoaşterii, într-o altă direcţie decât majoritatea statelor foste comuniste din Centrul Europei. Noi reprezentăm alternativa, realitatea paralelă în care s-ar fi putut prăbuşi ceilalţi est-europeni, „mai norocoşi” – cum li se spune prin părţile noastre, unde destinul popoarelor este evaluat nu în funcţie de capacitatea indivizilor de a produce performanţă şi civilizaţie, ci de noţiuni volatile precum: „codul genetic”, „ghinion istoric”, „aşezarea pe hartă”, „steaua sub care te-ai născut”, „geniul naţional”, „credinţa” ş.a.m.d. Noi, est-europenii din afara „sfintei familii” transatlantice, ne-am obişnuit să investim în astrologie nu în matematică, în mistică nu în chimie, noi mizăm mai degrabă pe „inspiraţie” şi „transfigurare” decât pe raţionalitate şi pe efortul cotidian, nespectaculos dar tenace, pe care îl depune un lăcătuş german pentru a face ca o maşinărie să funcţioneze. De aceea suntem atât de lirici, melancolici şi visători, de aceea literatura noastră este încărcată de metafore neînchipuit de frumoase şi insolite, iar viaţa politică – un bâlci îngrozitor, în care mişună tirani de cartier şi bandiţi de drumul mare. Republica Moldova este o asemenea „ţară”, ce amestecă într-un mod indiscernabil neocomunismul şi libertăţile individuale, exilate la bucătărie, cenzura politică şi Internetul, glorificări ale lui Lenin şi colocvii despre multiculturalism, autoturisme luxoase şi sărăcia lucie a maselor. Semănăm din acest punct de vedere cu Rusia, dar fără fantasma imperială care susţine, compensator, decăderea post-sovietică a marelui vecin din Est, şi desigur, fără super-profiturile obţinute din vânzarea de ţiţei şi gaz metan pe piaţa mondială. Noi avem super-pierderi, culminând cu rătăcirea propriei identităţi naţionale, întrucât Moldova, locuită majoritar de etnici români, nu a reuşit să se alăture restului naţiunii române, în elanul său european. Continue reading

Posted in literatură | Leave a comment

Să cultivăm permanent limba română literară

Limba română constituie o disciplină primordială în procesul de învățământ. Studiul ei are o importanță covârșitoare în formarea multilaterală a tinerilor. Fără însușirea temeinică a limbii nu poate fi concepută evoluția intelectuală a elevilor, pregătirea corespunzătoare a celorlalte obiecte predate în școală.

„Vrei să înveți științele cu ușurință, scria filozoful francez Condillac, începe prin a-ți învăța limba”.

Limba română literară a dobândit prestigiul unei limbi europene de cultură și de civilizație, care este capabilă să exprime orice, începând cu cele mai abstracte idei filozofice și terminând cu ultimele achiziții din domeniul tehnicii și al științei. Însă tezaurul limbii române trebuie asimilat prin studiu serios, cu atât mai mult azi, când știm din vina cui a fost sărăcit, văduvit de marea sa bogăție de cuvinte și expresii frumoase. Învățătorul și profesorul din școală, din liceu, are o datorie importantă: pe de o parte, să explice elevilor într-un mod accesibil termenii, cuvintele noi, iar pe de altă parte, să-i obișnuiască să nu treacă cu vederea nici un cuvânt necunoscut, întâlnit de ei în manuale, în cărțile de literatură artistică sau auzite la emisiunile radiofonice, televizate, să-i afle sensul. Anume în anii de studiu în școală, în liceu, elevii trebuie obișnuiți să consulte dicționarul pentru a ști cum să aleagă sensul adecvat în textul pe care-l analizează. În felul acesta se pot împrieteni cu limba literară, cu bogăția ei lexicală, cu exprimarea corectă, învățând să folosească cuvântul potrivit la locul potrivit.

Dezvoltarea vorbirii elevilor se cuvine să devină o preocupare permanentă a tuturor învățătorilor și profesorilor din școală. Fiecare pedagog trebuie să fie conștient totodată că de calitatea limbii pe care o vorbește depinde prestigiul său social, capacitatea sa de a fi model pentru elevi și discipoli.

Elevii comit multe greșeli și în limba vorbită, și în scris. Cauzele le cunoaștem. Pedagogii – îi am în vedere în primul rând pe cei care predau istoria și geografia, chimia, fizica sau matematica și care nu sunt întotdeauna exigenți față de exprimarea corectă. Dar cea mai mare vină, cred, o purtăm noi, învățătorii-filologi, întrucât ne preocupă mai ales definițiile și regulile, dar neglijăm aplicarea lor în vorbire și în scriere. De aceea avem elevi care cunosc bine regulile de ortografie, dar vorbesc și scriu cu nenumărate greșeli.

Învățătorii, și cei de la clasele primare, și cei de la clasele superioare, recurg anevoie la conversația spontană. Deși îi cunosc eficiența, o practică destul de rar. De ce? Pentru că, vedeți dumneavoastră, nici manualele, nici programele de studii nu prevăd aplicarea frecventă a acestui procedeu didactic. Ca și în alte compartimente însă lacunele programelor și manualelor trebuie să fie înlăturate prin măiestria profesorului.

Fiecare pedagog e dator să acorde atenție felului în care elevii lucrează asupra îmbogățirii vocabularului, procedeelor de folosire a cuvintelor noi în vorbirea orală și scrisă, modului de exprimare în cadrul lecțiilor și în afara orelor de curs. Dacă am reuși să atingem acest nivel, n-am spune cu amărăciune „că ni-i limba prea săracă” (A. Mateevici) și elevilor le-ar ajunge cuvinte pentru a-și exprima gândurile și oral, și în scris.

Literatura artistică este cea care contribuie enorm la însușirea limbii corecte. Ne bucură includerea în programa de studii a literaturii, operelor scriitorilor români valoroși: I. L. Caragiale, G. Coșbuc. O. Goga, T. Arghezi, L. Blaga, L. Rebreanu, N. Labiș, N. Stănescu, M. Preda, Z. Stancu, I. Slavici, M. Sadoveanu și ale altora. Operele lor fac cinste neamului nostru. Ele conțin un bogat material ce contribuie substanțial la educarea și instruirea elevilor, la însușirea profundă a limbii. Studiind operele scriitorilor noștri de seamă oferim elevilor modele de analiză care îi ajută să înțeleagă și alte valori literare neincluse în programa școlară și liceală, le oferim un instrument solid de orientare în domeniul creației literare. Pentru a o percepe, pentru a o asimila, literatura aceasta trebuie citită și recitită de elevi cu înțelegere, cu extindere imaginativă, cu profunzime. Doar așa lectura acestor opere îl poate înălța și îmbogăți pe cititor. Lectura ne stimulează gândirea, ne îndeamnă la exigență, la perfecțiune. Literatura reprezintă un nesecat izvor de energie spirituală.

Profesorii de limba și literatura română de la Liceul „Ion Creangă” sunt conștienți de misiunea ce le revine de a le cultiva elevilor o limbă literară bogată. Ca dovadă servesc rezultatele obținute la sfârșit de an școlar, când majoritatea elevilor noștri au obținut la examenele de limba română note de 8, 9, 10, iar cei de cl. XII au susținut cu brio examenele de bacalaureat, fiind înscriși cu toții la studii în instituțiile de învățământ superior. La fel, majoritatea elevilor cl. XI s-au prezentat bine la limba română susținând examenele de admitere în diferite colegii.

Aș vrea să închei cu ideea că numai prin eforturi comune ale tuturor intelectualilor vom crea un regim unic în școală, în liceu, în viața cotidiană privind exprimarea corectă literară, cultivarea limbii române în societate.

Ion Ciobanu,
profesor de limba și literatura română la Liceul „Ion Creangă”,

30 august 1995, ziarul „Timpul”, Florești

Posted in politic | Leave a comment

Integrarea europeană pe înţelesul tuturor

„Dumneavoastră ne-aţi aruncat o provocare. Dumneavoastră, aici, ne-aţi spus că vreţi să restructuraţi Europa. Bine aţi venit în clubul reformatorilor Europei, domnule Tony Blair!”, striga, încins la culme, Daniel Cohn-Benditt, copreşedintele grupului verzilor din Parlamentul European, în şedinţa de joi, 23 iunie, 2005, în care locatarul din Downing street 10 prezentase planurile preşedinţiei britanice a Uniunii Europene pentru următoarele şase luni. „Războaiele din trecut au rămas în urmă. Europa astăzi e alta şi pentru politicieni, şi pentru cetăţeni. Problema este că Europa nu poate funcţiona după model britanic, nu poate funcţiona după model luxemburghez, francez sau olandez!”, continua să gesticuleze, spasmodic, vorbitorul. „Înţelepciunea politică este să găsiţi proporţia justă dintre toate acestea. Dumneavoastră trebuie să uitaţi că sunteţi premier britanic, domnule Blair, Dumneavoastră trebuie să deveniţi un preşedinte al Europei, să vă însuşiţi o viziune europeană!”, ultimele fraze au răsunat în ropotul de aplauze ale parlamentarilor, asemeni unei salve de tun în spaţiul dezmărginit al câmpiei panonice. Blair, cu casca pe cap, în care răbufneau vociferările fostului tribun al mişcării studenţeşti din mai ’68, de la Paris, râdea şi tuşea în pumni.

Discursul lui Cohn-Benditt, împănat cu accente isteroide, de intelectual deformat de himerele ideologiei, încununa de fapt succesul de care se bucurase discursul premierului britanic în faţa deputaţilor din Parlamentului European – oameni sensibili, riguroşi, împovăraţi de soarta celor pe care îi reprezintă, aceştia au vibrat la îndemnul său de a realiza o reformă a politicii europene. „Orice ideal supravieţuieşte doar prin schimbare”, a spus în alocuţiunea sa Tony Blair. „După 50 de ani de existenţă, Uniunea Europeană trebuie să se înnoiască, împletind valorile europene cu cele ale lumii în care trăim.”

Liderul laburist ştia bine ce spune şi mai ales în ce moment rostea aceste cuvinte. Preşedinţia britanică a Uniunii Europene, cu tradiţia unei democraţii multiseculare în spate, vine ca o cataplasmă pe rănile provocate de respingerea Constituţiei Europene în Franţa şi Olanda şi, recent, răscolite de eşecul summit-ului de la Bruxelles, unde „greii” Uniunii Europene nu s-au putut înţelege asupra bugetului comunitar pentru 2007-2013. În acel adevărat ring de box, în care s-au confruntat liderul britanic, de o parte, şi preşedinţii francez şi german, de cealaltă parte, nici măcar soluţia de compromis avansată de 9 din cele 10 ţări noi membre ale UE, în frunte cu Polonia, care s-au arătat dispuse să renunţe la o parte din subvenţiile ce li s-ar fi cuvenit, numai spre a nu-şi periclita fondurile necesare pentru consolidarea dezvoltării economice de după ianuarie 2007, nu a permis încheierea acordului. Degringolada instituţiilor comunitare seamănă o panică generalizată în birourile de decizie politică şi, dimpotrivă, îmbibă cu o satisfacţie răutăcioasă străzile toropite de căldură ale oraşelor europene, unde cuvântul de ordine este: „să nu mai umflăm cu banii noştri salariile tehnocraţilor de la Bruxelles!”

Prinse la mijloc între „hegemonia” Statelor Unite – în continuare, singura „plasă de siguranţă” pentru securitatea Europei, deşi dl Chirac nu suportă să audă acest lucru! – şi imigraţia forţei de muncă ieftină din Sud şi din Est, popoarele din vestul continentului traversează puternice frisoane de autarhie şi de egoism naţional. Negativismul francezilor şi olandezilor, cu tot afluxul de adrenalină pe care l-a adus în venele artizanilor săi, împinge Europa într-un orizont neguros. Tratatul Constituţional făcea parte dintr-un desen conturat cu precizie, care întreţinea convingerea multora asupra unei evoluţii corecte şi rectilinii a Uniunii. Acum, frumoasa iluzie s-a spulberat. Dacă nu Constituţia Europeană, atunci ce? Cred că nici adversarii săi nu ar putea răspunde la această întrebare. Ei au ştiut ce resping (de fapt, doar şi-au închipuit că ştiu, răzbunându-şi frustrările), nu şi ce ar propune în loc, căci drum înapoi nu există: lumea se globalizează rapid şi cine nu va găsi soluţiile potrivite pentru a face parte din Marele Joc, va fi aruncat în debaraua cu vechituri a istoriei.

„NU”-ul franco-olandez pune în pericol procesul de extindere al Uniunii Europene. Deja preşedinta creştin-democraţilor germani, Angela Merkel, considerată ca fiind viitorul cancelar german, admitea într-un interviu publicat vineri, 17 iunie, în cotidianul german Frankfurter Allgemeine Zeitung, după mai multe declaraţii echivoce, că graficul primirii viitorilor membri, România, Bulgaria şi, eventual, Croaţia, trebuie respectat, dar că după aceea expansiunea spre Est a Uniunii trebuie oprită. Nicolas Sarkozy, numărul doi al guvernului de la Paris, a mers şi mai departe, cerând suspendarea oricărei extinderi până în momentul în care Uniunea îşi va redefini regulile de funcţionare. Din fericire, există şi lideri europeni de altă părere. Acelaşi Tony Blair, în cuvântul său proiectiv rostit în hemicilul de la Strasbourg, s-a declarat adept convins al procesului de extindere, vorbind despre asfixia în care ar putea intra organismul comunitar, dacă îşi va pune în gând să refuze fluxul de înnoire şi revitalizare pe care îl aduc, prin extraordinara lor voinţă de afirmare, cetăţenii din statele estice.

În aceeaşi notă de realism vizionar, Jean Lemierre, Preşedintele Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD), avertiza într-un articol din Financial Times că dacă Occidentul va deveni opac faţă de republicile din fosta URSS, va apărea un vid de putere, de care Rusia, cu visurile sale imperiale, va căuta să profite, pentru a-şi reface zona de influenţă pierdută în ultimii 15 ani. Şi mai remarca, pe bună dreptate, dl Lemierre, că incertitudinea privind lărgirea UE riscă să destabilizeze reformele politice şi economice din ţările care aspiră să adere la familia occidentală, întrucât extinderea spre Est a constituit în tot aceşti ani un stimulent formidabil pentru evoluţia pozitivă a statelor intrate anul trecut în Uniunea Europeană.

Dar de ce-ar trebui să ne neliniştească fracturile şi dramele europenilor, ce rost are să ne consumăm timpul în sterile solilocvii, departe de realităţile moldoveneşti, de agenda personală a fiecăruia dintre noi? Reproşul pare întemeiat. A vorbi despre anxietăţile Europei în Basarabia este la fel de naiv şi impropriu în ochii multor concetăţeni de-ai noştri, precum a ignora cu desăvârşire acest subiect pentru un străin care ne vizitează. Aţi observat că în discuţiile privind lărgirea UE, cele mai serioase îngrijorări sunt formulate în legătură cu Turcia şi, mai recent, cu Ucraina, din motive lesne de înţeles, pe când de Moldova nu-şi aminteşte nimeni? Un stat-pigmeu, pe care mulţi occidentali nici nu ştiu prea bine să-l localizeze pe hartă (e drept că acest caracter… invizibil s-ar putea de la un punct încolo să-i fie benefic Moldovei, căci după ce România se va alătura Uniunii Europene, ce-ar mai conta încă 33000 de km pătraţi, o dată ce-ai înghiţit deja un „dumicat” de circa 237 000, al doilea ca mărime după cel polonez în această parte a continentului? Nu intrăm acum în această discuţie, dar ea trebuie făcută – s-ar putea să fie vorba despre singura noastră posibilitate de aderare în următorii 20 de ani!). Dacă am lăsa „Europa” exclusiv în seama discursurilor politice şi a ritualurilor diplomatice de la Chişinău, nu vom putea avea nici o speranţă că europenitatea va deveni o stare de fapt în Republica Moldova.

Mulţi intelectuali se întreabă dacă adicţia noastră la Europa e compatibilă cu actualii guvernanţi comunişti, dacă există un preţ pe care „puritatea” unor idealuri îl poate suporta pentru o mai apropiată materializare a lor (deşi a pune astfel problema înseamnă a-i anula fondul, căci nimic nu mai rămâne „pur” şi „inocent” o dată intrat în tiparele realităţii). Răspunsul trebuie căutat în altă parte: apropierea noastră de lumea civilizată nu se poate realiza în afara celorlalte condiţii care însoţesc factorul unei guvernări bine intenţionate, şi anume „coborârea” integrării pe terenul preocupărilor noastre curente, inserarea „valorilor europene” în paleta soluţiilor existenţiale la care recurg moldovenii.

Împrejurările au făcut – anumite împrejurări – ca partizanii înverşunaţi ai unei „Cube” a Europei şi vajnicii apărători ai Breansk-ului de tancurile NATO să îmbrăţişeze o cauză inamică (orice-ar declara comuniştii de la Chişinău, aceste etichete, intrate în patrimoniul nostru folcloric, nu li se vor putea dezlipi!). Dar împrejurările se pot schimba, ele deja se schimbă: boicotul Constituţiei Europene ne vizează în mod direct. Ca şi multe altele din câte se întâmplă în Europa. Când aflăm de la televizor despre victimele căldurilor toride din Franţa, când vedem pădurile incendiate din Spania şi Portugalia, ne gândim, automat, cu teamă, dacă nu au avut de suferit rudele sau prietenii noştri plecaţi acolo la lucru. Inundaţiile de-acum doi ani de la Praga, care au făcut ca apele Vâltavei să scalde statuile podului Carol, m-au terifiat. Aceeaşi strângere de inimă o resimţim atunci când auzim de lenta scufundare a Veneţiei. Pentru că sunt locuri şi embleme ale civilizaţiei europene, pe care le-am inclus de mult în cercul afectivităţii noastre.

De fapt, le-am avut acolo mereu, amorţite doar, timp de o jumătate de secol, sub calota sovietică totalitară. Azi, această integrare simbolică în Europa, ce aprinde imaginaţia atâtor artişti, este tradusă, pe terenul faptelor, prin abilităţile economice, de tip capitalist, pe care le dobândesc basarabenii noştri „flotanţi” – experienţele lor cumulate vor determina în cele din urmă o schimbare de mentalitate la scară mare în Moldova. La fel, maturizarea societăţii civile şi apariţia unei prese cu adevărat libere şi profesioniste, care să ne scoată de sub teroarea conjuncturilor, din prizonieratul intereselor schimbătoare ale unor guvernanţi lipsiţi de convingeri democratice.

“În fiecare criză există o oportunitate”, observa Tony Blair în faţa parlamentarilor europeni, la preluarea preşedinţiei UE de către Marea Britanie, şi această propoziţie a sunat ca o promisiune. Şansa paradoxală pe care o aduce Europei eşecul Tratatului Constituţional în Franţa şi în Olanda este ca ambiţiosul proiect să părăsească birourile aseptice ale „arhitecţilor” săi cu patalama, să se apropie de nevoile şi doleanţele cetăţenilor. Dincolo de pericolele pe termen scurt pe care criza din Europa Occidentală le rezervă pentru întregul spectru de probleme ale Moldovei – de la reducerea sărăciei la eliminarea separatismului transnistrean – supărarea europenilor pe Constituţia lor şi durerile de cap pe care această reacţie în lanţ a dat-o Bruxelles-ului constituie o lecţie preţioasă. Este cel mai bun paşaport de identitate pentru lumea căreia declarăm că vrem să-i aparţinem. O lume a responsabilităţilor reciproce între potentaţi şi alegători.

„Împământenirea Occidentului”, „europenizarea de jos în sus”, „integrarea pe înţelesul tuturor” – sunt tot atâtea expresii ce ar trebui să capteze esenţa unui efort naţional în anii ce vin.

_____________

„Contrafort” nr. 6 (128) – iunie 2005

Posted in politic | Tagged | Leave a comment

Rugul deșertăciunii

„De ce ar arde cineva niște cărți? Pentru că sunt mincinoase, pentru că răspândesc o concepție greșită despre lume, împotriva adevărului nostru, a dumnezeului nostru – care e atât de mic și meschin, atât de șubred în măreția sa încât se teme de ideile unor autori rătăciți?… Vezi, de aceea e absurd să lupți cu cărțile, să le arzi, să le interzici, e o dovadă de slăbiciune. Iar dacă vorbim de slăbiciune, vorbim și de putere. Arderea cărților nu este despre adevăr, e despre putere. Despre dorința de a avea dreptate împotriva adevărului. Cel ce pune foc grămezii de tomuri scoase din biblioteci antice și sanctuare păgâne e nesigur în viziunile lui și atunci caută să-și învingă lașitatea și ezitările distrugând cărțile care propagă o altă învățătură… Executorul plin de râvnă, sub ochii predicatorului fanatic, are pașii împleticiți, răsuflarea grea, privirea confuză, fiindcă în adâncul inimii știe că înalță un rug din „scoarțe vrăjmașe” nu spre a-și celebra o victorie, ci ca să-și plângă înfrângerea. Un foc pentru propria deșertăciune. Când nu poți învinge prin cuvânt și cu lumina rațiunii apelezi la blestem, la excomunicare și pui foc, te servești de lanțuri, ca un barbar, ca un primitiv. Adevărata putere începe în momentul în care nu ți-e teamă să o pui în discuție. Dar cine o face? O credință se afirmă, nu se discută.

Te întrebi, poate, de ce Dumnezeu-Unul admite această nedreptate, de ce nu e indignat, de ce nu se rușinează de ceea ce fac oamenii? O să te miri. Fiindcă nu i-e rușine. Dumnezeu nu cunoaște mânia, ci doar indiferența, care este uneori confundată cu absența. Indiferența e starea Lui… naturală. Vezi, tu, cu acest rug El tocmai și-a desăvârșit un nou capitol din lucrarea la care trudește de vreo zece mii de ani, cam de când ne-a lăsat să-i descoperim urmele trecerii pe pământ: „Istoria violenței și prostiei umane”. Și va fi un bestseller lucrarea Lui, va bate toate topurile vânzărilor! Așa își satisface și Dumnezeu un orgoliu auctorial. Ar arunca El un vreasc în pălălaia aceea din piață, dacă nu și-ar fi dat cuvântul să nu se amestece în zăpăceala „insectelor” cărora le-a dăruit liberul arbitru. Alegerea între Bine și Rău, între salvare și pierzanie…

Apoi, are și Dumnezeu un strop de duioșie pentru ereticii care se încumetă să-și apere convingerile în ciuda asupritorilor și a gloatei dezlănțuite. Pe ei, pe răzvrătiții acestei lumi, îi iubește El cel mai tare, căci ei, nu gardienii, nu păstrătorii chivotului, îi pun în valoare opera, părțile de care e mândru, care i-au ieșit Lui cel mai bine… Acum înțelegi cât de inutilă este tristețea ta, chemările deznădăjduite de genul: „Doamne, de ce m-ai părăsit?” Atotputernicul își are slăbiciunile lui. Și e gelos pe cei ce se încumetă să-i imite, să-i concureze Creația, să descopere pe cont propriu chipurile Universului. Gelos dar și curios, de asta le dă mereu o șansă celor care merg împotriva curentului. Vrea să știe cât de înzestrate îi sunt odraslele, cât de departe vor putea ajunge… Ei, voi acolo, mai aveți niște cărți de ars, încă n-ați obosit?!” (Fragment dintr-un jurnal apocrif)

În imagine: Pieter Coecke van Aelst: „Viața Sfântului Pavel – Arderea cărților la Efes” (tapiserie)

Posted in fragmente critice | Leave a comment

Mai, socialism, patimi liberale

În prima decad? a lunii mai în Republica Moldova se reia eternul r?zboi al simbolurilor. Mai întâi, 1 Mai, „ziua solidarit??ii oamenilor muncii”, popular? în URSS, pe care sociali?tii lui Dodon au preluat-o de la comuni?ti, cu întreaga-i recuzit? de sloganuri, demonstra?ii ?i steaguri ro?ii. E drept c? gradul de ideologizare a acestei s?rb?tori a mai sc?zut: televiziunile „ostile” PSRM au prezentat secven?e cu oameni de la ?ar?, mul?i în stare de ebrietate, care nu ?tiau s? r?spund? la întreb?ri elementare despre semnifica?ia s?rb?torii la care participau. Dar au m?rturisit cu inocen?? c-au fost adu?i cu autobuzele la Chi?in?u ?i pl?ti?i cu câte o sut? de lei.
Înf??i?area, limbajul acestor manifestan?i confuzi mi-au amintit de „aleg?torii” din Transnistria, teleporta?i parc? din filmele sovietice, mohorâte ?i depresive. Fuseser? ?i ei pl?ti?i ?i adu?i în mod organizat s? voteze pentru Dodon în alegerile preziden?iale de anul trecut. De 1 Mai sociali?tii au invocat solidaritatea muncitorilor de pretutindeni, mai ales a celor din fosta URSS. Doar c? în Moldova oamenii muncii s-au cam r?rit, iar întreprinderile de stat cu numero?i angaja?i, concentrate mai ales în Chi?in?u, pot fi num?rate pe degete.
Al?i moldoveni, mai pu?in sensibili la miturile sovietice, au mers „la natur?”, cum zice basarabeanul, cu saco?a de frig?rui în mân?, doar c? de aceast? dat? peisajul din parcurile ?i crângurile din preajma Chi?in?ului era traumatizat de recentele intemperii. Despre dezastrul care r?mâne în urma acestor picnicuri – tone de gunoaie ?i resturi menajere – se vorbe?te prea pu?in, de?i este o grav? problem? ecologic? ?i de etic? a comport?rii umane.
De 9 mai, un alt bucluc. În acest an parlamentarii au hot?rât s? legifereze ziua de 9 Mai drept Zi a Europei, f?r? a anula Ziua Victoriei. Acest fapt l-a scandalizat pe Dodon, care a amenin?at c? nu va promulga legea. Omul nu vrea s? admit? ideea c? izbânda sovietic? în cel de-Al Doilea R?zboi Mondial poate coexista cu celebrarea p?cii ?i colabor?rii între na?iuni care, înainte, luptaser? pe p?r?i diferite ale baricadei. Neostalinism marca PSRM.
Dodon se înc?p??âneaz? s? apere exclusivitatea zilei de 9 mai, întrucât pentru Moscova e vital s? p?streze triumfalismul sovietic, ca parte a soft power-ului rusesc în Basarabia, unde corup?ia ?i s?r?cia generate de guvern?rile pretins proeuropene din ultimii opt ani îi asigur? lui Putin o fertil? baz? electoral?. S? vedem dac? pre?edintele ales cu cântec se va speria de avertismentul spicherului Andrian Candu c? Parlamentul va revota legea ?i dac? va accepta s? mearg? la un referendum de demitere a pre?edintelui de dragul militarismului rusesc. La câte referendumuri a promis pân? acum socialistul, înc? unul n-ar mai însemna mare lucru.
În orice caz, schimbul acesta de replici, Ziua Victoriei vs. Ziua Europei, va ocupa spa?iul mediatic ?i va între?ine pasiuni, ping-pongul de la vârful puterii se va derula cu roluri precis distribuite: pe de o parte, „combatantul proeuropean”, sincronizat cu lumea modern? (am numit majoritatea parlamentar? coordonat? de Plahotniuc) ?i, de cealalt? parte, „partizanul sovietic”, retrograd ?i antioccidental, în persoana lui Dodon. De?i a sfidat de mai multe ori Constitu?ia, „partizanul” continu? s? mineze poduri f?r? ca vreo sesizare a organelor de drept s?-i fi tulburat misiunea.
Luna mai adaug? scenei politice ?i o intrig? poli?ist?. Din filmul complex al raidurilor procuraturii ?i CNA-ului la prim?ria Chi?in?u, soldate cu arest?ri inopinate, afl?m c? Nistor Grozavu, viceprimarul Chi?in?ului, colaboreaz? fructuos cu anchetatorii, motiv pentru care a fost plasat în arest la domiciliu, spre deosebire de ceilal?i re?inu?i în dosarul parc?rilor cu plat?, trata?i cu mai pu?in? clemen??. Avocatul lui Grozavu contest? îns? afirma?iile procurorilor despre pretinsa recunoa?tere a vinei din partea clientul s?u, a?a încât nu e clar dac? se poate face o paralel? cu cazul Shor, cel care s-ar fi „sp?lat” de p?cate prin autodenun? ?i pâr? la adresa partenerului s?u de afaceri Vlad Filat.
Primarul Dorin Chirtoac? consider? c? dosarul parc?rilor cu plat?, ini?iat înc? în toamna anului 2015 ?i reluat abia acum, are conota?ie politic?. Mai ales c?, iat?, coinciden?? sau nu, Curtea de Apel a admis, tot în aceste zile, demersul sociali?tilor de organizare a unui referendum de revocare a primarului de Chi?in?u. A fost arestat ?i un alt demnitar liberal de rang înalt, ministrul Transporturilor Iurie Chirinciuc, acuzat ?i el într-un dosar de corup?ie. Aceast? serie de arest?ri în rândurile liberalilor sunt v?zute unanim de anali?tii politici drept un mod de presiune asupra PL, care se opune proiectului de vot uninominal, avansat de Vladimir Plahotniuc.
În ce prive?te publicul, reac?iile s-au împ?r?it: unii simpatizan?i ai liberalilor îi cheam? s? ias? de la guvernare, s? se al?ture for?elor democratice care lupt? împotriva tandemului Dodon-Plahotniuc; al?ii, din contr?, proclam? „sfâr?itul PL”, care reprezint?, în viziunea lor, un impediment pentru consolidarea Opozi?iei antioligarhice. Sunt, zic ei, ni?te fal?i proeuropeni ?i unioni?ti, la fel ca alt? dat? liderul PPCD Iurie Ro?ca.
În pofida faptului c? au colaborat „responsabil” cu Partidul Democrat, invocând de fiecare dat? cauza european? ?i interesul na?ional, liberalii î?i tr?iesc azi propriul co?mar al unei justi?ii pe care au proiectat-o ?i împ?r?it-o împreun? cu partenerii lor de guvernare. Coordonatorul te menajeaz? atâta timp cât îi e?ti ascult?tor, dac? manife?ti accese de nesupunere, te vei confrunta cu institu?iile statului. Liberalii par s? repete astfel soarta PLDM-ului lui Vlad Filat, în disputa acestuia cu Plahotniuc ?i Partidul Democrat, atunci când s-au situat împotriva fostului premier liberal-democrat. Tot de dragul alian?ei lor cu PD, Mihai Ghimpu ?i colegii s?i de partid au sabotat-o ?i denigrat-o pe Maia Sandu, propus? la func?ia la prim-ministru în vara lui 2015, ?i au atacat-o în alegerile preziden?iale din 2016.
Liberalii, apoi, au dat dovad? de miopie politic? ?i, mai grav, ?i-au sacrificat principiile în numele unei meschine vendete interne, atunci când i-au solicitat lui Igor Dodon, inamicul lor ideologic (!), s?-l demit? pe ministrul „disident” ?i „reformist” Anatol ?alaru. Încurajat de aceast? minge ce i-a fost ridicat? la fileu de adversari, Dodon a promis eliminarea definitiv? a unioni?tilor din guvernul Republicii Moldova ?i ?i-a lansat campania de subminare a armatei na?ionale, blocându-i participarea la exerci?iile interna?ionale organizate sub egida NATO.
Dincolo de ceea ce li se poate repro?a ca ac?iune politic?, declara?iile liberalilor c? sunt victime ale unei justi?ii teleghidate nu trezesc dubii. O justi?ie independent? func?ioneaz? impersonal ?i neutru, de aceea e zugr?vit? cu „ochii” lega?i. O justi?ie independent? nu recunoa?te al?i „senzori” decât legea ?i procedurile sale intrinseci, ?i pedepse?te delictele potrivit probelor acumulate, nu în func?ie de oportunit??i politice. Or, ?antajul cu dosare, activarea lor la comand? este o practic? veche, verificat? în timp, la care nicio guvernare de dup? 1991 n-a vrut s? renun?e.
Mai, socialism, patimi liberale. Ma?inistul care schimb? decorurile în Republica Moldova nu obose?te niciodat?.

Posted in politic | Leave a comment

Cronica unui eșec, cronica unei speranțe

Când am început să citesc acest volum aflat în pregătire la Editura ARC din Chișinău și pe măsură ce înaintam cu lectura mi s-a conturat în minte o imagine pregnantă: o rețea de dulăpioare aranjate în ordine alfabetică, căptușind pereții până sus în tavan, cum văzusem în anii studenției mele de dinainte de 1989 la Biblioteca Națională din Chișinău. Deschideai un sertar marcat cu o anumită literă și dădeai de un șirag de fișe de carton, dreptunghiulare, cu înscrisuri care se refereau la titlurile de carte ale unui autor. Nu erau prea multe, mai ales dacă era vorba de scriitori români de peste Prut sau din exil – cenzura sovietică filtra nemilos –, dar ceva-ceva tot reușeai să găsești în faimoasa sală de la etajul trei, rezervată „literaturilor străine”, unde nu aveau acces decât studenții de la anul III, IV și V. Îți transcriai datele din fișa de carton pe un formular și îl dădeai mai departe, la ghișeul de comenzi. După câteva minute de așteptare angajatele bibliotecii îți puneau la dispoziție cartea solicitată, notând mai întâi într-un registru numele celui interesat de ea. Ușor kafkian ritualul, nu-i așa?

Am putea merge mai departe cu analogia, imaginându-ne o cartotecă supraetajată, dar nu pentru titluri de cărți, ci pentru… ani de viață, un „fagure” ce ascunde un segment bine definit al istoriei unui popor. Și cum o asemenea bibliotecă nu poate cuprinde totul, ea concentrează evenimentele esențiale, așa cum au fost surprinse de diverși observatori sau, în acest caz, de ochiul presei.

Prin ochii presei. Moldova. Un sfert de secol este rodul unor laborioase cercetări de câteva luni de zile întreprinse de jurnalista Valentina Basiul în bibliotecile din Chișinău: colega noastră de la Radio Europa Liberă a scrutat colecțiile de ziare și arhivele digitale ale mass-media basarabene din 1991 încoace. Sunt, așadar, 25 de „firide”, 25 de capitole de carte, începând cu anul destrămării Uniunii Sovietice și proclamării independenței – o epocă începută euforic, dar sfârșind repede în sărăcie, prăbușire economică și în războiul separatist de pe Nistru –, trecând printr-un scurt ciclu de dezgheț democratic, între 1998-2000, urmat de o lungă restaurație comunistă, 2001-2009, continuând apoi cu guvernările zise „proeuropene” și încheindu-se cu anul 2016 – cel de-al 26-lea „capitol” al cărții, aflat încă în derulare.

Am acoperit și eu cu „tabletele” mele săptămânale de la Europa Liberă vreo 18-19 ani din această perioadă, încât pot spune că mi-am reconstituit, citind materialul adunat de Valentina Basiul, mai multe emoții, constatări și predicții. E ca o întâlnire cu tine însuți, cu speranțele și exasperările consumate într-un moment sau altul al existenței tale. O seamă de evenimente și evoluții azi îți apar într-o lumină diferită decât prima dată, când le trăiai cu necunoscutul în față. Întrebarea-cheie cu care te alegi la finalul lecturii acestor „scripte” sună așa: am fi putut avea un alt parcurs – mai fericit – cu statul Republica Moldova? Veți spune că depinde de felul cum și ce a selectat autoarea acestei antologii. Când e vorba să arunci o privire retrospectivă, să încerci un bilanț de etapă, orice istoric sau documentarist trebuie să îndeplinească o sumă de rigori profesionale. Cea mai importantă dintre acestea se leagă de obiectivitatea și echilibrul decupajelor, pentru că în funcție de sursele cu care lucrează, de proporția pe care le-o acordă în dosarul temei, de prestigiul și credibilitatea lor se va contura imaginea „insulei scufundate”, reprezentarea trecutului, a unui trecut care nu se vrea îmblânzit, nu vrea să plece. Dar nu e despre ce am citit – în această sau în alte cărți care fac bilanțul unui sfert de veac de independență post-sovietică a Republicii Moldova –, ci despre ce am trăit, și aici fiecare se poate baza pe propria experiență, fiecare își este un martor incoruptibil, care nu se va lăsa manipulat de niciun fel de colaje și parțialități. Noi, contemporanii acestei istorii, mai avem un privilegiu… Continue reading

Posted in politic | Leave a comment

„Distileriile” lui Andrzej Stasiuk

„…totul arată ca și cum șinele s-ar termina aici”
(Fado, 83)

De când am început să citesc mai sistematic literatură polonă contemporană și am început să cunosc oameni care muncesc pentru promovarea acestei culturi în spațiul românesc, am tot auzit de Andrzej Stasiuk. Îmi aduc aminte de un articol din Gazeta Wyborcza, din toamna lui 2005, care-l anunța câștigător al Premiului Literar Nike – unul dintre cele mai prestigioase din Polonia. Apoi, după câțiva ani, am făcut cunoștință cu Stasiuk la Chișinău, era însoțit de soția sa, Monika Sznajderman, antropolog cultural, redactor-șef al Editurii Czarne, și de un bun prieten, apreciatul scriitor ucrainean Iuri Andruhovich (născut la Ivano-Frankivsk). În sfârșit, l-am revăzut pe Andrzej Stasiuk tot la Chișinău, în 2010, unde, grație sprijinului oferit de Institutul Polonez din București, și-a lansat două cărți: Fado și Nouă. Cărțile despre care voi vorbi ceva mai jos.

Dar înainte de a fi un autor, Andrzej Stasiuk este un personaj. Are o duritate fizionomică aparentă. Emană o forță, o virilitate naturală și o tenacitate de explorator tarkovskian al zonelor crepusculare, pe care o regăsești și în proza pe care o scrie. Născut la Varșovia (1960, e un „optzecist” polonez!), a ales să locuiască într-un mic cătun la poalele munților Carpați, în sudul Poloniei. Îi place să poarte blugi, hanorac, geacă de piele și haine de camuflaj, paramilitare, conduce un SUV cu dublă tracțiune care-l ajută să învingă iarna troienele, să iasă la șoseaua spre cel mai apropiat oraș, să ajungă la „civilizație”. În închipuirea mea îl văd mereu într-un cadru agrest – casă de bârne, miros de rășină și mosc, stoguri de fân, o pușcă, o furcă, o secure și alte unelte de pădurar agățate sub grinda șopronului, șemineu cu flăcările duduind, vesélă de alamă lustruită la bucătărie, oale de lut atârnate de pereți… Un paradis aspru, mustind de autenticitate, numai bun pentru a hrăni imaginația unui scriitor care refuză „siropul”, dar nu și convențiile vieții literare, atât cât îi permite claustrarea autoasumată. Continue reading

Posted in literatură | Leave a comment

O carte despre răul de lângă noi

Se împlinesc cinci ani de la evenimentele dramatice din 7 aprilie și continuăm să ne punem aceleași întrebări și să constatăm aceeași opacitate din partea celor plătiți din bani publici pentru a răspunde. Vrem să-i vedem condamnați (nu exonerați!) pe torționarii care au omorât și maltratat tineri protestatari, vrem să știm cine au fost instigatorii rași în cap care au devastat sediile Președinției și Parlamentului – actorii unei farse sângeroase ce trebuia să justifice instaurarea dictaturii în Moldova. Vrem garanții că teroarea de-acum cinci ani nu se va repeta niciodată.

Circa 700 de basarabeni au cunoscut „pe viu” infernul justiției comuniste în aprilie 2009. Mărturiile a 11 dintre ei – tineri curajoși, care au acceptat să facă o „terapie narativă” – au fost adunate într-un volum, intitulat: „Vreau să visez și să zbor din nou” (există și o versiune în limba engleză). Cartea a fost lansată ieri, 3 aprilie, la Chișinău, în cadrul unei conferințe organizate de Centrul „Memoria” de Reabilitare a Victimelor Torturii, cu sprijin internațional și, din păcate, într-o cvasitotală indiferență din partea instituțiilor de stat din Moldova care, cu excepția Ministerului Educației, nu au onorat invitația. De ce? Probabil, pentru a evita niște reproșuri legitime

În rândurile ce urmează, reproduc scurta prefață pe care am scris-o pentru această culegere de mărturii.
„Vreau să visez și să zbor din nou” este cronica răscolitoare a unor destine frânte. Tineri de 18 ani și mai adulți, care au intrat în malaxorul unei maşini de represiune doar pentru simplul fapt că s-au aflat într-un loc nepotrivit, în toiul unor evenimente dramatice.

Moldova întreagă părea să deraieze ireversibil în ziua de 7 aprilie 2009 și în săptămânile ce au urmat, să se transforme într-un imens lagăr de tortură şi umilinţe inimaginabile. Din fericire, glonțul a trecut pe lângă ureche, cum se spune, democrația s-a salvat în extremis, valorile naționale, viitorul nostru european au putut căpăta un suflu nou, o speranță, prin venirea la guvernare a partidelor din Opoziția anticomunistă, învingătoare în alegerile din 29 iulie 2009. Însă represiunea a lăsat o lungă dâră de sânge, zeci de vieți schilodite. Vorbim prea puțin despre aceste lucruri, subiectul nu mai provoacă dezbaterile de altă dată, așa încât victimele regimului comunist așteaptă (în van?) să li se facă dreptate, iar torționarii să fie pedepsiți.

La ieșirea din detenție, autorii volumului au beneficiat de asistența medicală și sprijinul psihologic acordat de inimoasa echipă de medici condusă de Ludmila Popovici – directorul Centrului „Memoria”. Tinerii maltratați au fost ajutați să-și reia viața din punctul în care a intervenit nefasta ruptură, deși pentru majoritatea dintre ei întoarcerea la visele și proiectele de dinainte are un gust amar. Acum tot Centrul „Memoria”, ca editor al prezentei cărți, le oferă șansa să-și facă auzite vocile, să povestească lumii încercările teribile prin care au trecut.

Citeam aceste istorii cutremurătoare despre schingiuirile din comisariatele de poliție moldovenești, din noaptea de 7 aprilie 2009, și îmi veneau în minte secvențe din filmul „Katyn” al lui de Andrzej Wajda, unde protagoniști sunt asasinii staliniști, sau scene de groază din camerele de tortură naziste. Uneori realitatea ni se pare prea crudă, neverosimilă, imposibil de conceput, și atunci nu o putem vizualiza decât recurgând la niște referințe culturale, la ficțiunea artistică inspirată dintr-un capitol abominabil de istorie contemporană, pe care nu l-am trăit pe pielea noastră.

M-a uluit la lectura cărÈ›ii potenÈ›ialul de crimă È™i ferocitate care sălășluieÈ™te în fiinÈ›a umană. Mă refer la unii compatrioÈ›i de-ai noÈ™tri, aflaÈ›i în serviciul Legii: poliÈ›iÈ™ti, procurori, judecători. Am greÈ™i dacă am crede că vom reuÈ™i să le neutralizăm definitiv urâtele năravuri, precum ai exorciza un duh malefic. ÃŽn condiÈ›iile unui regim detestabil, în care valorile sunt inversate, „fiara” iese la suprafață chiar È™i dintr-un funcÈ›ionar conÈ™tiincios – tot el, în afara orelor de slujbă, soÈ› devotat È™i iubitor tată de familie. Istoriile tinerilor cuprinse între aceste coperte nu reprezintă doar un rechizitoriu explicit la adresa unui regim politic odios, de fapt este o carte despre „răul de lângă noi”, despre omul care nu are ruÈ™ine È™i nu are oroare de propria sa violență, de propria sa perfidie. Câți dintre monÈ™trii cu epoleÈ›i, care au operat în faimoasele „coridoare ale morÈ›ii”, au mai rămas în structurile Ministerului de Interne după reformele aplicate în 4 ani de guvernare democratică? Trăgându-È™i uniforme de croială europeană È™i-au abandonat ei apucăturile de zbiri? Nu vor reveni la vechile obiceiuri, nu vor redescoperi plăcerea sadică de a dispune de niÈ™te tineri lipsiÈ›i de apărare, în cazul în care s-ar coace din nou în Moldova premisele unei dictaturi?… Sunt întrebări pe care suntem obligaÈ›i să le punem, dacă vrem ca ororile din 7 aprilie să nu se repete. Pentru că, la fel, nu am crezut ca la aproape 20 de ani de la proclamarea independenÈ›ei, în Moldova anului 2009 să renască practicile totalitare, dar tocmai asta s-a întâmplat.

Ce mai aduce uimitor acest volum sunt sentimentele frumoase, solidaritatea, compasiunea, gesturile de umanism care vin să contrabalanseze răul atotputernic. Majoritatea tinerilor care vorbesc aici nu par să păstreze resentimente față de călăii lor, deși au plătit scump această seninătate și pace sufletească. Ei se căiesc, își fac procese de conștiință pentru momentele de slăbiciune din penitenciar: „Mă simt vinovat că nu am rezistat la bătăile şi tortura la care am fost supus. Mă simt vinovat că am gemut şi am strigat de durere. Iar din cauza aceasta fratele meu a „recunoscut” ceva ce nu a comis şi acum se află la închisoare”, spune unul dintre tineri.

Am găsit în această mărturisire tulburătoare chintesența mecanismului de strivit vieţi şi, în același timp, expresia sublimă a eticului, dovada iubirii față de seamăn.

O lecție pentru noi toți.”

Posted in politic | Leave a comment

Mariana Codruț și cuvintele adevărate

Cine cunoaște poezia Marianei Codruț, cu fibra ei existențială acută, va recunoaște uşor aceeași vibrație intelectuală și sensibilitate nobilă în publicistica pe care o practică de mai mulți ani. E un intelectual implicat civic, un scriitor care „pune suflet” în textele sale. A început să publice în anii ‘90, în Convorbiri literare, Contrapunct, Dilema, Timpul, Contrafort (unde ne bucurăm să o avem colaboratoare de la începuturile revistei), dar și în Ziarul de Iași, unde este prezentă cu tablete săptămânale. A combătut regimul fesenist și a continuat să scrie articole de angajare morală, reacționând la malversațiunile vieții politice românești sau, pur și simplu, la nedreptățile lumii.

„Peste miezul viu È™i strălucitor al unui cuvânt se pot depune tot atâtea straturi de mizerie câte guri mincinoase îl folosesc. Peste arhitectura concretă a unei realități se pot construi fraudulos tot atâtea false lumi paralele câte persoane sau grupuri interesate să manipuleze această realitate există.” – observă Mariana CodruÈ› într-unul dintre textele cuprinse în ultimul său volum de articole, Românul imparÈ›ial (Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011), È™i nu putem avea nicio îndoială asupra ambiguității pe care acest titlu de carte o comportă: de la Caragiale încoace ne-am învățat să citim exact pe dos multe dintre epitetele cu care ne împăunăm ca popor È™i ca indivizi. Și în „epoca nouă” asistăm la proliferarea cuvintelor È™i la compromiterea lor, la pierderea respectului față de sensul lor autentic. Iată un citat din articolul care dă ÅŸi titlul cărÅ£ii, rezumând tarele unei naÈ›iuni È™i dublul limbaj, conÈ™tiinÈ›a bifurcată cu care am ajuns să ne mândrim, prezentându-ne infirmitățile drept virtuÈ›i: „Pe vremea comuniÈ™tilor, românul imparÈ›ial reuÈ™ea performanÈ›a să fie mare nomenclaturist PCR È™i, în acelaÈ™i timp, susÈ›inător asiduu È™i prieten la cataramă cu spiritele nonconformiste. Să fie disident, dar să se bucure de tiraje de masă ori să se plimbe liber prin toată lumea, când ieÈ™irile peste hotare erau interzise. (…) ÃŽn vremurile postrevoluÈ›ionare, el e un trimestru de stânga, un altul de dreapta, la final de centru, ciclul putându-se relua. (…) Ce să faci, „imparÈ›ialul” nostru nu suportă să fie dintr-o bucată, adică să spună ce gândeÈ™te È™i să facă, fie È™i în parte, ceea ce spune: o asemenea atitudine e pentru el un semn al lipsei de diplomaÈ›ie (în cel mai bun caz) sau de imaturitate È™i primitivism (în cel mai rău caz). A fi din două sau trei bucăți – adică a zice una, a gândi alta È™i a face cu totul alta – e însă, nu-i aÈ™a?, semn de inteligență, de putere de adaptare, de distincÈ›ie È™i fineÈ›e chiar. Fiindcă, vezi bine, omul e o ființă superioară, care are acces la limbaj, iar limbajul i „s-a dat” doar pentru a ascunde adevărul! ÃŽn plus, omul e o ființă socială, or numai proÈ™tii pot crede că sinceritatea È™i francheÈ›ea te ajută acolo unde minciuna, compromisul È™i duplicitatea fac legea.” (p. 21-22, Românul imparÈ›ial). Continue reading

Posted in politic | Leave a comment

Vederi din Cernăuţi, oraşul-fantomă

Există în meseria scrisului pe lângă reperul estetic – un „punct de fugă” niciodată atins – anumite comandamente morale sau istorice care definesc maturitatea unei literaturi, articulându-se pe conştiinţa identitară a unei comunităţi greu încercate. Tragedia românilor din teritoriile ocupate de sovietici după cel de-al Doilea Război Mondial îşi caută în continuare vocile cele mai inspirate. „Veteranii” Vladimir Beşleagă şi Aureliu Busuioc, încă activi, sau regretaţii Vasile Vasilache şi Serafim Saka au surprins în cărţile lor de proză secvenţe revelatoare ale acestui destin nefericit. Scriitorii din generaţiile mai tinere sunt mai degrabă tentaţi să exploreze perioada anilor ’80 sau tranziţia post-sovietică (Constantin Cheianu, Emilian Galaicu-Păun), în timp ce douămiiştii sunt absorbiţi de incursiuni autoscopice sau deambulări în zona realismului „pur” şi „dur”, cu libertăţile de limbaj aferente.

Când ne aşteptam mai puţin, vine un autor consacrat în alt domeniu – geopolitică şi studii europene – să ne redea o „aşchie” din lumea pe care am pierdut-o acum circa o jumătate de secol. Oleg Serebrian – cercetător, profesor invitat la mai multe centre universitare din Europa şi Statele Unite, om politic, actualmente ambasador al Republicii Moldova la Paris, cunoscut autor pentru volumele sale de politică externă, inclusiv un oportun ca instrument de lucru Dicţionar de geopolitică (Polirom, 2006). Debutul literar al acestui intelectual erudit, pasionat de hărţi şi istorie contemporană, a luat forma unui roman, intitulat Cântecul mării (Editura Cartier, 2012). Dedicaţia plasată la începutul romanului dezleagă, întrucâtva, misterul acestei apariţii insolite. Serebrian îl evocă pe bunicul său, fost secretar al primăriei din Hădărăuţi, Guvernământul Bucovinei, şi pe străbunicii săi deportaţi în Siberia. Aşadar, cartea sa este mai degrabă un tribut de memorie, o datorie de conştiinţă decât rodul unei ambiţii literare. Ficţiunea artistică trebuie că-i va fi părut lui Oleg Serebrian o modalitate mai potrivită de a reda „mişcările tectonice” ale istoriei. Când scrii literatură îţi cauţi altfel cuvintele decât în textele de politologie: eşti obligat să-ţi imaginezi ideile, nu doar să le enunţi, să le întrupezi în oameni vii, care să fie vizibili, recognoscibili, să răscolească sensibilitatea cititorilor, în caz contrar, rişti să cazi în tezism, să ratezi estetic. De altfel, autorul simte nevoia să intervină cu un fel de voce din „off”, din spatele naraţiunii, pentru a-şi preciza mizele cărţii, care se întemeiază pe un argument umanist, specific artei din toate timpurile: „Ce păcat că istoricii nu pot lucra cu microscopul, că cei care peste ani vor drege cronica spoită a acestui război nu vor şti să desluşească în umbra marilor evenimente viaţa în derivă a acestor nenorociţi. În manualele şi tratatele lor, ei nu vor pomeni niciodată lacrimile disperate, strecurate în taină de vreo fată mare prin cine ştie ce şopron dosit din curtea unui sat uitat din Ural sau Harz, nu vor scrie niciun rând despre blestemul acela îngrozitor, scăpat pentru prima şi ultima dată din gura unei călugăriţe cucernice atunci când a văzut ruinele bazilicii Santa Marie delle Grazie, după cum nu va fi consemnat nicăieri nici faptul că, după ce-a închis pentru totdeauna uşa unei vechi cafenele din centrul Cernăuţilor, un bărbat miop cu faţă de pavian îşi va da frâu liber sentimentelor, strigând cu deznădejde spre icoana vreunui sfânt ce-l va privi indolent din ungherul camerei pustiite: „De ce, Doamne, chiar atâta neîndurare?!” (p. 78)

Romanul lui Serebrian are o structură „clasică”, de frescă istorică. Naufragiul vaporului „Titanic” ar fi rămas un fapt divers şi pasagerii pieriţi în ocean statistică pură, fără drama personalizată a unui cuplu de tineri îndrăgostiţi în filmul lui James Cameron. La fel Oleg Serebrian îşi focalizează spotul de lumină asupra unei familii din Cernăuţi, în jurul căreia tragedia istoriei capătă o mai mare pregnanţă: basorelieful prinde viaţă, se pune în mişcare, ne ţine cu respiraţia tăiată. Şi în romanul lui Oleg Serebrian este vorba de o catastrofă, de un dezastru geopolitic şi naţional, dar şi de un Armagedon al ideii de umanism, dreptate, memorie, continuitate a valorilor. Şi cred că impresia aceasta de calamitate istorică majoră, de fatalitate ineluctabilă este o performanţă a autorului, „erzaţul” amar care îţi însoţeşte lectura. Continue reading

Posted in politic | Leave a comment