Ne-am obișnuit să constatăm că alegerile în Republica Moldova nu aduc o simplă rotație a garniturilor politice – stânga/dreapta, cum se întâmplă în democrațiile consacrate –, nu reprezintă o competiție de viziuni și proiecte de guvernare, sunt mai mult: o schimbare de valori și drapele, o schimbare a orizontului de integrare. Exemplul cel mai concludent al acestor convulsii identitare îl găsim în bătăliile simbolice care se dau de 9 mai – Ziua Victoriei, „ușor” înghesuită mai nou de Ziua Europei.

În contextul aniversării Unirii Basarabiei cu România, Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași a oferit un adevărat regal publicului basarabean cu spectacolul „Un dușman al poporului”. Un text de Arthur Miller, adaptat după piesa omonimă scrisă de Henrik Ibsen în 1882 și inspirată din evenimente reale.

Dodonia: calomniază, fură și minte
 

Noaptea de duminică, 30 octombrie, cele câteva ore în care s-au numărat voturile, după închiderea urnelor, a pus la grea încercare nervii alegătorilor din Republica Moldova. Am trăit o situație-limită, care încape în sintagma „de la agonie la extaz și viceversa”. Socialiștii au exultat la cele peste 55% ale lui Dodon, anunțate de CEC după procesarea primelor 30% din voturi. În timp ce susținătorii Maiei Sandu erau copleșiți de tristețe și dezamăgire, întrucât favorita lor acumula doar 30% din sufragii.

Când am început să citesc acest volum aflat în pregătire la Editura ARC din Chișinău și pe măsură ce înaintam cu lectura mi s-a conturat în minte o imagine pregnantă: o rețea de dulăpioare aranjate în ordine alfabetică, căptușind pereții până sus în tavan, cum văzusem în anii studenției mele de dinainte de 1989 la Biblioteca Națională din Chișinău. Deschideai un sertar marcat cu o anumită literă și dădeai de un șirag de fișe de carton, dreptunghiulare, cu înscrisuri care se refereau la titlurile de carte ale unui autor.

Posibila ieşire a Marii Britanii din Uniunea Europeană, după referendumul din 23 iunie 2016, a pus pe jar o lume întreagă. Să nu uităm că am avut şi noi, românii basarabeni, „exit”-ul nostru, expulzarea noastră din Europa: la 28 iunie 1940. Dar fără dezbateri naţionale, fără referendum, fără un vot democratic în Parlament. A fost un dictat. Dictatul lui Stalin impus României, a fost represiune şi ocupaţie militară.

Criza din Republica Moldova s-a cronicizat. Majoritatea parlamentară absolută, cu arhitectul său devoalat, Vladimir Plahotniuc, asigură „stabilitatea” spre care ne îndemna cu atâta pasiune Mihai Ghimpu – liderul PL ne spunea, vă amintiți, că dacă vom avea un premier din partea Partidului Democrat guvernul va funcționa fără nicio problemă (!) și vom putea evita alegerile anticipate.

Vorbeam în editorialul din ultimul număr din 2015 al revistei Contrafort despre starea de captivitate a Republicii Moldova, care este doar o aparenţă de stat, cu instituţii, servicii, miniştri, parlamentari, directori, ambasadori… Concesionarea Aeroportului Chişinău unor firme ruseşti, conectate la cercurile politice din Moldova, atacurile raider din bănci, preluarea ostilă a mai multor întreprinderi, dispariţia mil

- Cât de bine se cunosc culturile română şi basarabeană?

Există o psihoză legată de anul 2012. Se spune că pe 21 decembrie, peste un an, va veni sfârșitul lumii potrivit unei profeții a indienilor mayași. Americanii au scos chiar un film purtând acest titlu, în care ni se oferă o „Apocalipsă” cum n-a mai văzut Holly­wood-ul: plăci tectonice prăbușindu-se în abis cu tot cu orașele de pe ele, portavioane care mătură Casa Albă, cocoțate pe creasta unor valuri tsunami de 100 m, stânci zburând prin aer ca niște mingi de tenis.

Relația Chișinăului cu Bruxelles-ul s-a accelerat brusc o dată cu venirea la putere a unei alianțe de partide democratice în iulie 2009. Revolta tinerilor din 7 aprilie împotriva fraudării alegerilor de către comuniști – dar mai degrabă disperarea de a-l avea pentru alți patru ani pe Voronin și regimul său cleptocratic i-a scos atunci în stradă – a „repus” Moldova pe harta lumii, obligând cancelariile occidentale să ia act de existența unui stat care refuza „stabilitatea” garantată de protecționismul rusesc și de neamestecul europenilor.

După 20 de ani de la declararea independenţei în august 1991 – o independenţă pe care mai mult a primit-o cadou, decât şi-a cucerit-o singură, printr-o strategie concertată – , Republica Moldova rămâne pe harta lumii o promisiune disperată. A ratat mai tot ce se poate rata – ba uneori chiar mai mult decât atât – în această perioadă, dacă am privi-o în comparaţie cu alte popoare desprinse din imperiul sovietic.

Tânăra noastră democraţie a mai trecut printr-o încercare: alegerile locale care, aşa cum s-a întâmplat în ultimii ani, ne-au găsit şi de această dată nepregătiţi. Adică, puteam pierde ceea ce se părea că am câştigat în alegerile parlamentare anticipate de anul trecut. Chişinăul, care n-a avut după ’89 un primar comunist ales, ar fi putut fi adjudecat de partidul lui Voronin. Puţin a lipsit.

În Moldova nu se întâmplă evenimente majore, dacă o comparăm cu alte ţări din regiune. O băltire fără orizont, o mediocritate a vieţii pe care o consemnăm resemnaţi, în pofida schimbărilor politice din ultimul timp. Ce mai animă această privelişte anostă sunt campaniile electorale, dar ele fac parte din acelaşi scenariu al nimicului.

1. Se pare că instabilitatea este paradigma noastră națională, entropia ce definește esența Basarabiei de după 1990. Au trecut trei luni de la alegerile din 28 noiembrie 2010, răstimp în care s-au adunat destule alte probleme, nemulţumiri, tensiuni şi o cavalcadă a scumpirilor într-o ţară şi aşa sărăcită şi disperată, dar nimeni nu ştie spre ce deznodământ ne îndreptăm. Va fi ales preşedintele ţării, punându-se capăt crizei politice prelungite, ori vom avea, din nou, alegeri parlamentare anticipate?

Bilanţul scrutinului
Există o certitudine: după o campanie electorală istovitoare, 60 % din alegători au votat pentru Europa, în nici un caz pentru revanşa comunistă. Mai departe cuvântul decisiv îl au politicienii. Până ne vor da ei vestea aşteptată, să trecem rapid în revistă bilanţul scrutinului din 28 noiembrie 2010.

Literatura din Republica Moldova şi din nordul Bucovinei este parte integrantă a literaturii române, o literatură care a suportat timp de 50 de ani o fracturare abuzivă, impusă de ocupaţia sovietică după cel de-al doilea război mondial – iată teza obligatorie cu care trebuie începută orice prezentare, oricât de sumară, a creatorilor români dintre Prut şi Nistru în faţa publicului străin, mai puţin familiarizat cu istoria acestei zone.

Cu ocazia celei de-a 21 aniversări a sărbătorii Limba noastră cea română, în august curent, este un gest de-a dreptul frustrant să-ţi propui să arunci o privire retrospectivă. Orice bilanţ, oricât de provizoriu şi superficial, ar consta dintr-o listă lungă de ratări sistematice şi extrem de puţine realizări, pentru că sărbătoarea propriu-zisă a fost discreditată de-a lungul anilor în mod  programatic.

„Nedumeriţi, copiii îi întrebau pe părinţi ce se întâmplă şi de ce curgeau lacrimile în valuri. Trei minute mai târziu, şirul lung de vagoane s-a prelins pe lângă Biserica Mazarachi, bătrâna ctitorie a domnitorului Vasile Lupu, şi plânsetele s-au înteţit. Părintele paroh Păduraru, rămas să-i înfrunte cu crucea în mână pe invadatori, ieşise în odăjdii de sărbătoare în umbra vechii zidiri, cu faţa, de asemenea, scăldată în lacrimi, spre a-i binecuvânta pe bejenarii din tren.

Oare este întâmplător faptul că dintre toate amendamentele propuse pentru noul proiect de constituţie, preconizat de actualul guvern de la Chişinău, cele mai multe controverse le-a stârnit art.13? Fireşte, nu din cauza superstiţiei că numărul 13 ar aduce ghinion, ceea ce în cazul de faţă s-ar adeveri cu prisosinţă, ci din simplul motiv că art. 13, în varianta sa de până acum, cu sintagma limba „moldovenească”, conţine chintesenţa politicii identitare sovietice.