Luna mai în Republica Moldova, prin tradiție, este rezervată cvasi-integral competiției miturilor, bătăliilor simbolice, confruntărilor de ideologii. Muncim mult, dar prost și degeaba, nu producem plusvaloare. Majoritatea cetățenilor se zbate să-și asigure viața de azi pe mâine (tot mai scumpă și mai nesigură). O minoritate, superbogată și cinică, își folosește abilitățile pentru a pune „în operă” hoții la scară mare și fentări ale legii.

Ne exasperează orbecăiala basarabeană intrată în prelungiri, ne întristează, să recunoaștem, autosabotarea românească care întârzie creșterea economică și civilizațională a Țării, de la care noi, moldovenii dintre Prut și Nistru, așteptăm sprijin și… salvare prin Unire, dar tristețea noastră se retrage, se pitește astăzi uluită în fața unei tragedii cu adevărat uriașe și înspăimântătoare – Rusia lui Putin.

Trăim sub arcul celor o sută de ani care se vor împlini, în 2018, de la Marea Unire a românilor.

Avizul pozitiv dat de Curtea Constituțională pentru modificarea Articolului 13 din Legea Supremă a adus în actualitate problema limbii române în Basarabia. Lucrurile sunt limpezi din punct de vedere procedural și al premiselor întrunite până în acest moment: comunitatea științifică și intelectualitatea pledează ferm pentru repunerea în drepturi a limbii române.

Sfârșitul lunii august în Republica Moldova e supraîncărcat de simbolism și monumentalitate (și asta într-o țară părăsită în fiecare zi de 106 persoane, conform statisticilor oficiale), doar că fiecare segment al populației se gândește la altceva. 

La Chișinău partidul de guvernământ a decis să declanșeze lupta cu propaganda rusă. O spectaculoasă schimbare de agendă, în stilul consacrat de Vladimir Plahotniuc, coordonatorul majorității parlamentare. „Republica Moldova este vulnerabilă la campaniile de manipulare care vin prin intermediul posturilor rusești retransmise în Republica Moldova, a declarat el în fața jurnaliștilor. Aceste posturi ne defăimează țara. Curg o mulțime de informații false, pe care nimeni nu le poate dezminți. Volumul acestor știri este uriaș”.

Ne-am obișnuit să constatăm că alegerile în Republica Moldova nu aduc o simplă rotație a garniturilor politice – stânga/dreapta, cum se întâmplă în democrațiile consacrate –, nu reprezintă o competiție de viziuni și proiecte de guvernare, sunt mai mult: o schimbare de valori și drapele, o schimbare a orizontului de integrare. Exemplul cel mai concludent al acestor convulsii identitare îl găsim în bătăliile simbolice care se dau de 9 mai – Ziua Victoriei, „ușor” înghesuită mai nou de Ziua Europei.

În contextul aniversării Unirii Basarabiei cu România, Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași a oferit un adevărat regal publicului basarabean cu spectacolul „Un dușman al poporului”. Un text de Arthur Miller, adaptat după piesa omonimă scrisă de Henrik Ibsen în 1882 și inspirată din evenimente reale.

Dodonia: calomniază, fură și minte
 

Noaptea de duminică, 30 octombrie, cele câteva ore în care s-au numărat voturile, după închiderea urnelor, a pus la grea încercare nervii alegătorilor din Republica Moldova. Am trăit o situație-limită, care încape în sintagma „de la agonie la extaz și viceversa”. Socialiștii au exultat la cele peste 55% ale lui Dodon, anunțate de CEC după procesarea primelor 30% din voturi. În timp ce susținătorii Maiei Sandu erau copleșiți de tristețe și dezamăgire, întrucât favorita lor acumula doar 30% din sufragii.

Când am început să citesc acest volum aflat în pregătire la Editura ARC din Chișinău și pe măsură ce înaintam cu lectura mi s-a conturat în minte o imagine pregnantă: o rețea de dulăpioare aranjate în ordine alfabetică, căptușind pereții până sus în tavan, cum văzusem în anii studenției mele de dinainte de 1989 la Biblioteca Națională din Chișinău. Deschideai un sertar marcat cu o anumită literă și dădeai de un șirag de fișe de carton, dreptunghiulare, cu înscrisuri care se refereau la titlurile de carte ale unui autor.

Posibila ieşire a Marii Britanii din Uniunea Europeană, după referendumul din 23 iunie 2016, a pus pe jar o lume întreagă. Să nu uităm că am avut şi noi, românii basarabeni, „exit”-ul nostru, expulzarea noastră din Europa: la 28 iunie 1940. Dar fără dezbateri naţionale, fără referendum, fără un vot democratic în Parlament. A fost un dictat. Dictatul lui Stalin impus României, a fost represiune şi ocupaţie militară.

Criza din Republica Moldova s-a cronicizat. Majoritatea parlamentară absolută, cu arhitectul său devoalat, Vladimir Plahotniuc, asigură „stabilitatea” spre care ne îndemna cu atâta pasiune Mihai Ghimpu – liderul PL ne spunea, vă amintiți, că dacă vom avea un premier din partea Partidului Democrat guvernul va funcționa fără nicio problemă (!) și vom putea evita alegerile anticipate.

Vorbeam în editorialul din ultimul număr din 2015 al revistei Contrafort despre starea de captivitate a Republicii Moldova, care este doar o aparenţă de stat, cu instituţii, servicii, miniştri, parlamentari, directori, ambasadori… Concesionarea Aeroportului Chişinău unor firme ruseşti, conectate la cercurile politice din Moldova, atacurile raider din bănci, preluarea ostilă a mai multor întreprinderi, dispariţia mil

- Cât de bine se cunosc culturile română şi basarabeană?

Există o psihoză legată de anul 2012. Se spune că pe 21 decembrie, peste un an, va veni sfârșitul lumii potrivit unei profeții a indienilor mayași. Americanii au scos chiar un film purtând acest titlu, în care ni se oferă o „Apocalipsă” cum n-a mai văzut Holly­wood-ul: plăci tectonice prăbușindu-se în abis cu tot cu orașele de pe ele, portavioane care mătură Casa Albă, cocoțate pe creasta unor valuri tsunami de 100 m, stânci zburând prin aer ca niște mingi de tenis.

Relația Chișinăului cu Bruxelles-ul s-a accelerat brusc o dată cu venirea la putere a unei alianțe de partide democratice în iulie 2009. Revolta tinerilor din 7 aprilie împotriva fraudării alegerilor de către comuniști – dar mai degrabă disperarea de a-l avea pentru alți patru ani pe Voronin și regimul său cleptocratic i-a scos atunci în stradă – a „repus” Moldova pe harta lumii, obligând cancelariile occidentale să ia act de existența unui stat care refuza „stabilitatea” garantată de protecționismul rusesc și de neamestecul europenilor.

După 20 de ani de la declararea independenţei în august 1991 – o independenţă pe care mai mult a primit-o cadou, decât şi-a cucerit-o singură, printr-o strategie concertată – , Republica Moldova rămâne pe harta lumii o promisiune disperată. A ratat mai tot ce se poate rata – ba uneori chiar mai mult decât atât – în această perioadă, dacă am privi-o în comparaţie cu alte popoare desprinse din imperiul sovietic.

Tânăra noastră democraţie a mai trecut printr-o încercare: alegerile locale care, aşa cum s-a întâmplat în ultimii ani, ne-au găsit şi de această dată nepregătiţi. Adică, puteam pierde ceea ce se părea că am câştigat în alegerile parlamentare anticipate de anul trecut. Chişinăul, care n-a avut după ’89 un primar comunist ales, ar fi putut fi adjudecat de partidul lui Voronin. Puţin a lipsit.

În Moldova nu se întâmplă evenimente majore, dacă o comparăm cu alte ţări din regiune. O băltire fără orizont, o mediocritate a vieţii pe care o consemnăm resemnaţi, în pofida schimbărilor politice din ultimul timp. Ce mai animă această privelişte anostă sunt campaniile electorale, dar ele fac parte din acelaşi scenariu al nimicului.