O săptămână la Roma
Aug 29th, 2010 by vasgar
- Ce v-a plăcut mai mult la Roma? am fost întrebat de o basarabeancă stabilită în capitala Italiei, pe care am întâlnit-o la serata literară de la Accademia di Romania. - Trei locuri care v-au impresionat mai mult? a mai adăugat, observând ezitarea mea şi gândindu-se că mă ajută dacă reduce - doar la trei! - lista „frumuseţilor romane”.
Am răspuns cu un clasament mai amplu decât mi s-a cerut, iar trecerea timpului (se întâmpla în primele zile ale lui aprilie) nu m-a făcut să-mi revizuiesc opţiunile. Completez – doar puţin – comentariul pe care l-am făcut atunci.
1. Colosseumul (Colosseo) – privit de sus, de la locul cel mai înalt accesibil pentru turişti, e ca un „crater” în care am citit istoria „oraşului etern”, mai mult ca atât, am „plonjat” în istorie, am pipăit-o… La Colosseum m-am încărcat cu un sentiment al „vechimii autentice” şi o anume, stranie, responsabilitate (strict individuală, bănuiesc), care nu m-au părăsit niciodată cât m-am aflat la Roma, făcându-mă să mă simt mai mult decât un simplu turist. La Colosseum istoria devine credibilă. O realitate. Nu mai e doar o frumoasă poveste de manual sau o adnotare dintr-un prospect turistic.
2. Via dei Fori Imperiali – cea mai fascinantă stradă pe care am văzut-o în viaţa mea. Nu îţi vine să crezi că aşa ceva e posibil, că te afli acolo… Am parcurs-o de câteva ori, în ambele sensuri, dinspre Colosseum spre Piaţa Veneţia şi invers. Un muzeu în aer liber: Foro Romano, pe stânga; Foro Traiano, pe dreapta cu statuile împăraţilor. Un palimpsest al timpului, epoci stratificate. Sper că impresia pe care am avut-o în acele zile însorite de aprilie să mi se confirme şi în alte anotimpuri.
3. Piaţa Navona (Piazza Navona) – o piaţă mai mare decât am perceput-o din albume şi fotografii. Statui, fântâni, cafenele pe margine (cea mai bună cafea pe care am băut-o la Roma), pictori ambulanţi, muzici, lumini… E romantic, e frumos să te prindă seara în Piaţa Navona. Am ratat de două ori ultima cursă a autobuzului spre hotel, dar nu-mi pare rău.
4. Muzeul Vaticanului – pentru Capela Sixtină a lui Michelangelo străbaţi un lung labirint, format din culoare, trepte, răsuciri neaşteptate, te mişti, ameţit, ghidat de inscripţii-săgeată şi, din când în când, de gestul unui funcţionar sobru şi conştiincios, cu staţia emisie-recepţie în mână. Fac o primă escală în Sălile lui Rafael. Şcoala de la Atena înghesuită într-o încăpere destul de mică pentru a putea fi asimilată în deplina-i splendoare. Spaţiul îngust e însă compensat de „adâncimea” tabloului lui Rafael, absolut remarcabilă, şi completat, dincoace, în lumea noastră, de oamenii care-l privesc. Ei par să fie „continuarea” tabloului, par să alcătuiască o diagramă, o materializare tridimensională a personajelor redate de pictor, flancându-i, alături de învăţăceii filozofilor şi de alţi cinstiţi cetăţeni ai Atenei, pe Platon şi Aristotel – figurile centrale ale compoziţiei –, care se apropie de noi, prinşi într-o discuţie peripatetică…
Capela Sixtină – alte senzaţii copleşitoare. Tavanul, neobişnuit de înalt. Încerci să cuprinzi cât mai mult cu privirea, dai capul pe spate, până simţi o durere acută în ceafă. Degetul Creatorului întins spre braţul lui Adam, primul om, în fragmentul central al bolţii. Pe peretele din faţă - Judecata de Apoi, dominând autoritar întreaga sală. După vreo 10 minute de contemplare mută şi… extatică, începe să te fure şi „spectacolul” oferit de consumatorii de artă, dislocând pe nesimţite primul şoc al întâlnirii cu minunea renascentistă a lui Michelangelo, nemediată de cărţi, ilustraţii, filme, reproduceri mai mult sau mai puţin fidele. Lângă mine, pe „prispa” de lângă perete, unde-am reuşit cu greu să-mi găsesc un loc, erau două doamne în vârstă, cred că englezoaice, şi un copil de vreo 13 ani care filma pe furiş, de sub braţele lor, tavanul şi pereţii Capelei. Nimic nu le trăda infracţiunea, aveau o atitudine calmă şi expertă, iar când ne-am intersectat privirile mi-au zâmbit larg şi prietenos. Din când în când îi îngânau pe poliţişti şi supraveghetori: „No foto! No camera!”, avertizându-l pe băiat să fi e mai prudent…
5. Piaţa Sfântul Petru (Piazza San Pietro) - mare, impresionantă, dar totuşi mai umană, mai intimă decât am văzut-o la televizor. Impresia de „măsură accesibilă” era dată şi de sutele de rânduri de scaune instalate în centrul Pieţei – pregătiri pentru slujba de Paşte. Am stat vreo oră în rând pentru a intra în Biserica Sfântului Petru. În faţă aveam nişte tineri spanioli, care discutau zgomotos (temperament latin), râdeau, au şi mâncat în câteva reprize, în spate - nişte americani care citeau absorbiţi din ghidul „Rome and The Vatican”, abstraşi, şuşotindu-se, parcă intraţi în transă, pregătiţi să „cunoască revelaţia”… Aproape de „filtrele” poliţiei, prin care se strecurau obligatoriu turiştii înainte să pătrundă în perimetrul bazilicii, am remarcat nişte pubele. Le-am înţeles utilitatea abia intrând în zona păzită de carabinieri. Erau umplute cu diverse obiecte ascuţite, interzise în bazilică. Din când în când, câte un ins nervos se detaşa de coloana generală, întors de gardieni, şi arunca supărat un ditamai cuţit (cu incrustaţii!!) în coşul cu trofee al poliţiei. Doamnele, mai puţin războinice, renunţau la foarfecele pentru unghii…
6. Panteonul (Pantheon) – pentru spărtura rotundă din tavan, cu ieşirea spre infinit. Întreaga cupolă, geometrizată, suprapusă pe circumferinţa pereţilor şi coloanelor, mi s-a părut o reverenţă adusă înţelepciunii antice în inima catolicismului. Şi un omagiu lui Rafael, a cărui criptă o găzduieşte.
7. Fântâna Trevi (Fontana di Trevi) – pentru că a fost primul loc mai faimos pe care l-am văzut la Roma, după ce am coborât – Piaţa San Silvestro - din autobuzul care m-a adus de la hotel. Şi fiindcă îţi apare, venind spre ea din mai multe direcţii, la fel de surprinzător – nu glumesc - ca şi Anitei Ekberg din La Dolce Vita. Apa verzuie şi limpede din bazinul de bazalt clipoceşte sub razele soarelui, orbitor în acea zi, dar nu pentru multă vreme, pentru că locul e destul de înghesuit şi plin de turişti. Clădirile împrejmuitoare îşi dispută dominaţia asupra faimosului havuz, lungindu-şi nemilos umbrele peste faţada albă, împodobită cu statui… Am aşteptat răbdător momentul când s-a eliberat şi m-am aşezat pe locul în care Mastroiani o privea fascinat pe blonda suedeză…
Am aruncat un euro în apă, să mai revin…
***
Christian - băieţelul de cinci anişori al lui Tania şi Vitalie, rudele colegului meu şi gazdele noastre generoase de la Asociaţia „Dacia” - mi-a oferit, cu exuberanţa lui cuceritoare, revelaţia „dedublărilor” dramatice şi… amuzante (depinde cum le priveşti) ale exilului. Christian s-a născut la Roma, unde se simte ca peştele în apă şi vorbeşte în italiană cu surorile lui mai mari, Marcela şi Lucia, care au apucat să înveţe la şcoală şi în Basarabia. Christi mai rosteşte câte un cuvânt sau vreo frază în română, înţelege limba maternă, dar preferă să vorbească în italiană. Spre nemulţumirea, oarecum resemnată, a părinţilor, care ar vrea ca fiul lor, moştenitorul, să vorbească şi limba bunicilor. Şi Christian le exploatează slăbiciunea, deprinzând o formulă de „şantaj lingvistic”. Se întâmplă că întreabă sau cere ceva - o îngheţată, o jucărie, orice -, vrea să fie auzit dar, în forfota micului apartament italian, nu întotdeauna i se acordă atenţie. Şi atunci Christian strigă româneşte. În casă coboară liniştea şi toată lumea se uită – mirată – la copil. Care trece imediat la italiană. Un „cetăţean al Romei”, liber şi inocent, răzbunând, în felul său, frustrările istorice ale neamului.
