Feed on
Posts
Comments

Încheiem un an, 2016, în care sistemul statului captiv a ajuns aproape de perfecțiune. Partidul Democrat, care a obținut rezultate modeste la alegerile parlamentare din 2014, prin manevrele ilegale ale coordonatorului Plahotniuc a reușit să cucerească principalele pârghii ale puterii, devenind un „partid-stat”. Avem un premier (Pavel Filip) și un spicher (Andrian Candu) de la PD, și avem un șef al statului (Igor Dodon) ales cu contribuția decisivă a Partidului Democrat. După ce operațiunea „alegeri prezidențiale” s-a încheiat – o afacere în care PD și-a retras strategic candidatul cu doar trei zile înaintea turului I, pentru a nu arăta lumii ponderea sa reală în ochii electoratului –, Vlad Plahotniuc s-a decis să iasă în față și la congresul partidului a fost votat unanim drept președinte. E o nouă provocare pentru cel care s-a tot ascuns, a tras sforile din culise, s-a lepădat de politică, s-a autodeclarat „manager de criză”… O provocare în perspectiva alegerilor parlamentare din 2018, la care Partidul Democrat, așa cum ne-a promis Plahotniuc încă la congresul precedent, trebuie să devină cel mai puternic partid din R. Moldova. Nu știm dacă de această dată va reuși să obțină în alegeri scorul visat, pentru că cel puțin formal are doi adversari puternici: Partidul Socialiștilor (PSRM), al cărui lider, Igor Dodon, a devenit președinte de țară, și opoziția antioligarhică și proeuropeană reprezentată de Partidul Platforma Demnitate și Adevăr (PPDA) și Partidul Acțiune și Solidaritate (PAS).

Confruntarea dintre formațiunile suspomenite este logic să marcheze tot anul viitor. Ceea ce nu putem anticipa este cum va funcționa relația Plahotniuc-Dodon, pe care mulți o văd ca o schemă, un aranjament destul de complex, controlat de oligarh. Numai că niciodată asemenea aranjamente, dacă sunt reale („alegem președintele care ne convine, pentru că îl dominăm, îl șantajăm și putem cu ajutorul lui manipula opinia publică”) nu funcționează ireproșabil. Sunt factori subiectivi și premise externe, imprevizibile, care pot să strice jocurile. Cine s-ar fi gândit, bunăoară, că neînsemnatul agent KGB Vladimir Putin va ajunge un președinte autoritar, un dictator care îi va anihila și alunga din țară în primul rând pe cei care i-au oferit puterea, iluzionându-se că instalează o marionetă? Dodon are de unde să se inspire, după cum a și declarat-o.

Disputa lui Plahotniuc cu opoziția antioligarhică intră în 2017 cu un avantaj de partea liderului PD, care și-a învins contestatarii la alegerile prezidențiale, ba chiar și-a permis să se joace cinic cu ei, promițându-le sprijin împotriva candidatului prorus. Evoluția celor două partide noi, născute pe valul revoltei antisistem, va depinde mult dacă vor ști să mențină flacăra rezistenței în rândurile electoratului și dacă vor păstra o relație de colaborare între ele, dacă își vor întări structurile în teritoriu și nu vor mai încerca alianțe de conjunctură, toxice și periculoase, cu „Partidul Nostru” al lui Renato Usatîi (s-a văzut în turul doi al alegerilor prezidențiale, când fugarul primar de la Bălți, la ordinul Moscovei, și-a îndemnat simpatizanții să-l voteze pe Dodon).

Această tematică, cel mai probabil, ne va consuma energiile și apetitul pentru politica internă în 2017. Numai dacă nu vor interveni brutal și factorii externi: un colaps major în Rusia, o acutizare a situației în Ucraina, o criză politică de nedorit în România, noi mișcări centrifuge în Uniunea Europeană, orbecăiala de elefant a lui Trump în chestiunile europene și mai ales în problemele Europei de Est. Dar poate că nici măcar aceste turbulențe nu vor conta și va trebui să fim mult mai atenți la gemetele tectonice ale Munților Vrancea.

***

Topul 2016, politică și cultură

 

Revelația anului – Diaspora moldoveană din Occident. Compatrioții noștri au învins distanțe de sute și mii de kilometri, s-au mobilizat, s-au organizat, s-au îmbărbătat și au votat într-un număr impresionant în turul doi al scrutinului prezidențial, demonstrând că acolo, în lumea civilizată, departe de „vatra strămoșească”, au însușit o altă mentalitate și, mai ales, dorința de a schimba lucrurile acasă, unde vor să revină majoritatea dintre ei.

Omul politic al anului în Rep. Moldova – Maia Sandu. Chiar dacă a fost înfrântă într-o campanie electorală prezidențială inegală, marcată de fraude și jocuri murdare, Maia Sandu – un om politic reformist, sensibil la valorile morale – a reușit să convingă o parte importantă din electorat că R. Moldova merită o schimbare profundă și că nu trebuie să renunțăm.

Gestul politic al anului – retragerea lui Andrei Năstase din cursa electorală în favoarea candidatului antioligarhic și proeuropean mai bine plasat în sondaje. E o premieră în Rep. Moldova, când un politician respectă acordul pe care l-a semnat și nu-și pune ambițiile personale mai presus de interesul public. Asemenea gesturi, de onestitate și luciditate, pot stimula un nou comportament politic în Republica Moldova și chiar apariția unei clase politice cu adevărat dedicată cetățenilor.

Toxicitatea politică a anului Igor Dodon. A fost ales șef al statului, mințind, furând, calomniind, răspândind zvonuri false. Este, putem spune, un „antipreședinte”, pentru că nu cred că există în istoria modernă a Europei un politician care să-și urască la fel de mult identitatea, valorile naționale și să militeze pentru desființarea propriului stat.

Trofeul Cel mai penibil politician al anului îi revine detașat lui Marian Lupu. După ce a „auzit”, „ascultat” și „rezolvat” o țară, s-a retras (a fost retras!) supărat sub masă. Și pentru toate aceste isprăvi, la despărțire, partidul i-a înmânat un braț de trandafiri. A fost emoționant.

Perdantul politic al anului – Mihai Ghimpu. S-a încăpățânat să meargă într-o campanie prezidențială în care sondajele îi dădeau șanse minime, ridicole, sub lozinca Unirii cu România. S-a lansat la Iași, în Piața Unirii, lângă statuia lui Alexandru Ioan Cuza, dar nu i-a folosit la nimic. Cele 1,8% dobândite în alegeri de Mihai Ghimpu nu au compromis atât cauza Unirii, cât i-au stigmatizat pe politicienii care arborează un ideal național într-un mod iresponsabil, făcând din el un slogan de partid.

Perfidia și impotența instituțională a anului – justiția moldoveană, care a devenit un cățeluș docil în mâinile puterii politice, un stâlp al statului captiv.

 

***

Topul la Cultură e mai simplu. Valoarea evenimentelor culturale e mai ușor de decelat și verificat, e un domeniu în care e mai plăcut să ierarhizezi.

Aș situa în vârful clasamentului cele două mult apreciate manifestări cu participare internațională în Moldova: Festivalul Internațional de Film Documentar „Cronograf”, ajuns la a 13-a ediție, și Festivalul de Ethno Jazz, organizat de trupa „Trigon”, care și-a bifat ediția a 15-a. În acest an s-a ținut și Bienala Teatrului „Eugene Ionesco”, având câteva spectacole demne de reținut.

Topul cultural este completat de Editura Cartier care, marcând 21 de ani de existență, a scos o serie de cărți foarte bune – autori basarabeni, români și occidentali –, încheind apoteotic anul cu volumul-dialog „Cartea din mâna lui Hamlet”, semnat de criticii literari Andrei Țurcanu și Nina Corcinschi.

Trebuie să mai menționăm în topul cultural al anului 2016 trei Gale de Film artistic, desfășurate la „Odeon”, din țări cu cinematografie de tradiție: Polonia, Germania, România. Cine a ratat vizionările a avut de pierdut, pentru că au fost filme excelente pe teme de actualitate, filme care îți dau de gândit.

În acest an s-a impus și Centrul Național de Educație prin Artă (CNEA) – o structură de tip nou, funcționând sub egida Ministerului Educației, cu două spectacole remarcabile, provocatoare, în regia lui Vlad Ciobanu, „Deșteptarea primăverii” și „Martiri” (ultimul jucându-și premiera chiar în această săptămână).

Cartea Anului – „Puritate” (Purity) de americanul Jonathan Franzen, tradusă excepțional de Iulia Gorzo la Editura Polirom din Iași. Într-un an când în România e publicat un nou roman de Franzen, topul cărților începe cu el, chiar dacă au apărut și destule titluri originale, valoroase, semnate de Mircea Mihăieș, Dan Alexe, Radu Pavel Gheo, Ioana Pârvulescu, Ioan Es. Pop… (vom reveni).

Filmul Anului - „Nocturnal Animals” de Tom Ford. Îl recomand cu încredere. Este al doilea film al cunoscutului designer, un thriller psihologic, iscusit regizat, cu un casting excelent – Amy Adams, Jake Gyllenhaal, Michael Shannon – , o peliculă care, anticipez, va fi nominalizată la Oscar, având șanse reale de a câștiga la una din categorii.

Expoziția de Artă a Anului – „Mihail Grecu – 100 de ani de la naștere”, în incinta Muzeului Național de Artă al Moldovei (muzeu renovat pe banii Poporului Român). 60 de lucrări ale celui considerat unul dintre cei mai valoroși pictori moldoveni. Cei care n-au văzut încă pânzele/culorile lui Mihail Grecu, o mai pot face – expoziția comemorativă e deschisă până pe 8 ianuarie 2017.

Discul Anului – „You Want It Darker” de regretatul Leonard Cohen. Un opus muzical testamentar, încărcat de durere, melancolie, angoasă, disperare, regrete, care anunță nu doar moartea unui om, ci chiar sfârșitul unei lumi…

Citiți cărți, priviți filme, ascultați muzică. Bine alese. Și poate vom deveni mai buni, mai atenți, mai exigenți, mai puțini grăbiți.

 

Sărbători fericite și un 2017 cu sănătate, pace și bucurii!

Agitația de dinaintea inaugurării noului președinte, ales prin vot direct, l-am numit pe Igor Dodon, ne obligă să constatăm că moldovenii schimbă din nou paradigma. Acesta-i specificul nostru național, indelebil și inconturnabil. Noi nu ne mulțumim să schimbăm niște garnituri de politicieni, dreapta cu stânga și stânga cu dreapta, care își recunosc apartenența la aceeași națiune, vorbesc aceeași limbă (utilizând o singură denumire pentru ea), celebrează aceleași simboluri naționale, respectă tradițiile și relațiile cu aliații noștri într-o nouă Europă, acolo unde vrem să ne regăsim după o jumătate de secol de totalitarism. Noi facem mai mult decât atât – schimbăm paradigma. În locul unui președinte proromân și foarte moldovean prin ținută, obiceiuri și mod de comportament – Nicolae Timofti –, îl instalăm pe un prorus declarat, Igor Dodon, un antiromân vehement, un om care vrea să scoată Moldova de pe orbita europeană și să o ducă în stepa kalmîcă, asiatică. Discursurile celor doi sunt radical diferite, iar ultima replică pe care președintele încă în exercițiu, Timofti, i-a dat-o lui Dodon, cel care vrea să-și ceară scuze de la regimul separatist din Transnistria pentru războiul din 1992, organizat de Rusia împotriva Republicii Moldova, arată o diferența uriașă. Adică, justifică teza noastră cu privire la schimbarea paradigmei, a valorilor și elementelor de bază ce fundamentează o națiune, un popor.

Dincolo de oportunismul personajului, de dorința lui de a se pune bine cu sponsorii care l-au ajutat să câștige alegerile (Rusia în primul rând), stai și te întrebi cu mirare ce-l poate face pe un om politic ca Dodon să-și atace, denigreze și persifleze în asemenea hal țara pe care pretinde că o slujește? O impertinență, un cinism și o ticăloșie care sunt stimulate de faptul că știe că nu va păți nimic, că nu i se va deschide niciun dosar de înaltă trădare, că nu va suporta oprobriul public, că nu va deveni un paria căruia nimeni să nu vrea să-i întindă mâna. Și de ce n-ar crede așa, dacă el, Igor Dodon, știe că în același fel s-au comportat și alții și n-au pățit nimic.

Snegur, Lucinschi, Sangheli, Moțpan, Voronin, Greceanîi, Lupu, Plahotniuc, Tarlev, Vl. Țurcanu, Stepaniuc, Tkaciuk și alții ca ei au marcat, fiecare, episoade scandaloase, de insultă la adresa moldovenilor, de înjosire a valorilor naționale și, în unele cazuri, de batjocorire a speranțelor pe care ni le-am pus în ei. Pentru faptele lor reprobabile acești politicieni ar fi trebuit să dispară din prim-planul politicii, să fie marginalizați, să poarte stigmatul trădătorului. Or, nu s-a întâmplat așa ceva. Majoritatea dintre ei sunt bine-mersi, n-o duc deloc rău, s-au aranjat cu traiul, și-au asigurat bătrânețile sau profesează în continuare meserii lucrative, iar unii dintre ei chiar influențează decisiv treburile țării. Singura excepție este Vlad Filat, ajuns la închisoare, dar, dincolo de procesul nedrept care i s-a făcut de o justiție aservită, fostul prim-ministru plătește pentru greșelile și slăbiciunile sale. Ar fi putut avea un alt destin – el și R. Moldova în ansamblu.

Cine s-ar fi gândit, bunăoară, că Zinaida Greceanîi, premierul-giruetă din aprilie 2009, cea care i-a amenințat pe tineri cu mitraliera, va continua să aibă o carieră politică din ce în ce mai fructuoasă și acum a devenit liderul celui mai numeros partid din parlament – PSRM? Sau că „eminența cenușie” și malefică a regimului Voronin, Mark Tkaciuk, cel care a orchestrat atâtea operațiuni antinaționale – să ne amintim de expulzarea ambasadorului Filip Teodorescu și învinuirea României de lovitură de stat în aprilie 2009, pentru care încă mai așteptăm din partea fostului consilier prezidențial Tkaciuk probe sau o retractare oficială –, ne va fi prezentat azi (de instituții media onorabile, cu pretenții) drept un liber-cugetător, că va poza, monden, ca un campion al diferenței?… Alții, de mai mic calibru, care au făcut ticăloșii în diverse perioade, în ipostaze de consilieri sau ca slujitori ai presei, la fel, s-au dat peste cap și au devenit în noile paradigme pe care le-am tot schimbat persoane frecventabile. Mai ales că memoria la moldoveni este foarte scurtă și firea mult prea iertătoare.

Dodon, ca să revenim la el, face declarații scandaloase care subminează interesul național, pentru că știe că nu va păți nimic, că nu va suporta niciun fel de consecințe politice sau penale. Reacții negative, mirări și stupori se vor înregistra poate la nivelul diplomaților acreditați la Chișinău, în cancelariile străine, care într-un timp scurt vor trebui să treacă de la un discurs prezidențial în care se pleda pentru valorile europene, pentru identitatea românească în Moldova, pentru o relație prietenoasă și profitabilă cu NATO și, în același timp, se insista pe retragerea trupelor rusești de ocupație din Transnistria, să treacă, spuneam, către un discurs de sens contrar, în care Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană va trebui renegociat cu participarea Rusiei, adică dinamitat, în care Transnistria și găgăuzii trebuie declarați subiecți egali ai viitoarei federații moldovenești, în care Chișinăul trebuie să-și ceară iertare de la separatiștii de la Tiraspol pentru că a declanșat războiul din 1992, în care România este considerată stat imperialist, agresor, cu pretenții teritoriale față de R. Moldova, în care unionismul trebuie interzis și declarat în afara legii, în care NATO este o alianță dușmănoasă ce atentează la neutralitatea moldoveană garantată de Rusia, iar europenismul este prezentat drept cel mai nociv model pentru moldoveni, un „trend” care le pervertește sufletul și tradițiile ortodoxe. Să se obișnuiască cu schimbarea abruptă a imaginii unui președinte moldovean care îl înfruntă curajos pe Putin cu imaginea penibilă a succesorului său care se gudură la picioarele „țarului” de la Kremlin.

E greu să-ți imaginezi prin alte părți ca un personaj atât de toxic, pornit împotriva propriului popor, să fie votat președinte. La moldoveni este posibil. Schimbarea de paradigmă – nu mai credem în Abel, ci în Cain, nu în Christos, ci în Caiafa – nu ne scurtcircuitează conștiința, nu ne provoacă vertijuri. Se vor deprinde poate și occidentalii, cei care și-au propus să facă din R. Moldova dacă nu o „istorie de succes” (au abandonat de mult aceste iluzii), măcar un loc civilizat în care să poți trăi omenește, cu felul nostru de a sări dintr-o extremă în alta. Sau ne vor abandona ca pe o comunitate iremediabil bolnavă, care nu poate fi înțeleasă cu logica unor oameni sănătoși, ci doar predată, într-o sală de curs, ca exemplu de stat eșuat în confuzie identitară și în promiscuitate morală.

Comentariul a fost publicat si in „Ziarul National” – http://www.ziarulnational.md/vasile-garnet-schimbarea-paradigmei-la-moldoveni/

În Moldova câteodată lucrurile se potrivesc perfect, dar nu așa cum am dori mulți dintre noi. Igor Dodon a fost confirmat de Curtea Constituțională ca președinte al R. Moldova, iar Anatol Șalaru, ministrul Apărării, a rămas fără sprijinul politic al Partidului Liberal, ceea ce înseamnă că una dintre dorințele fierbinți ale noului președinte – demiterea lui Șalaru (un pro-NATO, un unionist și-un „antirus” convins) – se va împlini.

***

Să le luăm pe rând. Curtea Constituțională condusă de polivalentul (jurist și lingvist) Alexandru Tănase l-a validat pe Dodon ca președinte, curmând chinurile de o lună de zile ale socialistului de la Sadova și a fanilor săi cu șepcuțe roșii. Asta întrucât Curtea nu are instrumente să investigheze și să analizeze încălcările și abaterile pe care le pretind contestatarii, în speță contracandidatul Maia Sandu. Toate aceste litigii trebuiau rezolvate în instanțele judecătorești inferioare. Or, acolo Maia Sandu și miile de cetățeni din diaspora cărora li s-a obstrucționat dreptul la vot n-au găsit dreptate, pentru că așa a fost ordinul. Pe nimeni n-a deranjat nici faptul că dintr-un teritoriu separatist, Transnistria, care tocmai și-a ales propriul „președinte”, au fost transportați în mod organizat, plătiți, stimulați, încurajați, alegători care au votat în favoarea lui Dodon.

Toate aceste lucruri se cunosc, societatea vorbește, însă Curtea Constituțională a găsit de cuviință că Dodon – imaginea sublimată a R. Moldova la 25 de ani de independență! – merită să fie președinte, chiar și susținut deschis de Moscova și mințind, calomniind în mod monstruos, semănând ură și panica în mijlocul „poporului moldovenesc”. Foarte ciudată a fost paralizia instituțiilor statului, după ce o investigație RISE Moldova făcuse publice sursele Bahamas, de finanțare ilegală a lui Dodon. Va plăti cineva pentru această flagrantă încălcare a legii și pentru inacțiune?

Curtea Constituțională, desigur, nu poartă răspundere pentru deciziile tribunalelor inferioare, deși altă dată avea o mai mare propensiune spre interpretare și era atât de pasionată de vertijul ideilor încât lua în calcul până și suspiciunile. Și de această dată ar fi putut invoca „suspiciuni de fraudă” (așa cum acuzase, demolator, „suspiciunile de corupție” în cazul lui Filat). Dar se vede că azi obiectivele sunt diferite, de aceea și retorica judecătorilor Curții este mai puțin plastică, mai ternă cumva.

***

Conflictul din interiorul Partidului Liberal, al cărui veteran-președinte, Mihai Ghimpu, a tot deconspirat în acești ani trădători și agenți infiltrați în partidul pe care îl conduce cu atâta autoritate și clarviziune, era unul previzibil după rezultatul dezastruos înregistrat de PL, 1,8%, la alegerile prezidențiale. Anatol Șalaru, ministrul Apărării, care a fost privit de multă lume ca o candidatură mai bună, cu mai multe șanse decât Mihai Ghimpu în alegeri, a avut neinspirația să creadă că e momentul să atace, cerând convocarea unui congres extraordinar al partidului, în care să se discute prestația candidatului PL în scrutin. Numai că inițiativa sa a fost respinsă vehement de Biroul Politic al PL, care s-a făcut redută în jurul actualului președinte. Opt din nouă membri ai Biroului Politic (al nouălea este chiar Șalaru!) au votat pentru retragerea sprijinului politic ministrului Apărării. Nu știu care au fost declarațiile altor membri ai Biroului Politic sau chiar ale lui Mihai Ghimpu însuși – foarte dur în exprimare, cum ne-a obișnuit – dar ministrul Transporturilor, Iurie Chirinciuc, s-a declarat foarte surprins: „Niciodată nu am crezut că dl Șalaru, fiind coleg cu dl Ghimpu din 1989, ar fi fost în stare de mârșăviile pe care le-a făcut și care au fost confirmate de colegi. Am trăit una din cele mai mari decepții din viață şi nu mi-am imaginat că politica este atât de murdară și că se poate manipula opinia publică cu atâta nerușinare”.

Este de remarcat limbajul oarecum mai moale („mârșăviile”) al ministrului Transporturilor, pentru că în alte dăți expulzările și dezertările din partid erau însoțite de sentințe mult mai contondente: de pildă, cea de „kgb”-iști. Dorin Chirtoacă, nepotul liderului, i-a făcut „ticăloși” pe Ion Hadârcă și Ana Guțu, care voiau și ei o reformă internă în partid, tăind orice speranță de schimbare de generație la vârful PL.

PL-iștii n-au proprietatea termenilor, nu stăpânesc nuanțele și exagerează, vorbesc într-un limbaj apocaliptic despre colegii „defectori”, și asta doar din dorința de a-i fi pe plac, de a-i demonstra fidelitate șefului, arătându-i că nu au ezitări când trebuie să-i combată pe cei care au îndrăznit să-l conteste pe dl Ghimpu.

Declarația ministrului Transporturilor despre „murdăria” din politică, n-am cum să nu observ, emană o nesfârșită candoare, întrucât chiar el, dl Chirinciuc, face parte dintr-un guvern instalat pe ascuns, la miezul nopții, la fel cum e susținut de o majoritate parlamentară încropită prin corupție și șantaj. Ar fi normal ca dl Chirinciuc, așa exigent și sincer cum se afișează acum, să se fi arătat la fel de stupefiat, să-și fi pus aceleași întrebări inocente – ca un camerton al moralității – și cu prilejul învestirii, acum aproape un an, a puterii din care face parte.

***

Soarta lui Anatol Șalaru depinde de interesele Coordonatorului, doar el va decide dacă Mihai Ghimpu și partidul său va mai conta în viitoarele sale scheme și construcții politice. Ceea ce avem acum ca imagine este că Dodon, chiar înainte de a fi depus jurământul ca președinte, obține o primă satisfacție, înlăturând un ministru care cocheta cu NATO, pleda pentru Unire și avea puseuri „antirusești”. Se pare că jubilația lui Dodon nu-i deranjează pe liberali, ei nu se simt deloc responsabili că noul președinte prorus își va începe mandatul cu o victorie împotriva intereselor naționale ale R. Moldova. Ceea ce contează pentru Mihai Ghimpu și echipa sa de susținători este să fie îndepărtat cel care a îndrăznit să-i pună sub semnul întrebării supremația și controlul total asupra partidului (jinduind la pușculița cu bani, la afacerile profitabile ale SRL-ului), adică să rămână neclintite rudele, cumetrii, sponsorii și „oamenii devotați”, care își țin cuvântul în orice condiții.

Pe nimeni, se pare, în PL, dar și în guvern (asta vom vedea în curând) nu interesează cu adevărat proiectele demarate și succesele lui Anatol Șalaru în funcția de ministru al Apărării. La fel cum nu-i interesează, se pare, nici reacția Bucureștiului (care nu poate fi decât una de surprindere și contrariere).

Așa sfârșește cariera unui ministru prooccidental în Moldova, care a avut impertinența și nesăbuința să-și contrazică șeful de partid (deși știa ce îl așteaptă, pentru că a asistat impasibil, alături de lider, atunci când alții erau fugăriți și ostracizați – ce ironie, să-i vină și lui rândul!). Ca o frumoasă amintire a mandatului său, Anatol Șalaru își poate pune în ramă mai multe fotografii în care apare împreună cu soldații și cu blindatele americane din Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău. „Visul american” al Moldovei.

Multă pasiune, mulți nervi și tot atât de multe interpretări la numirea lui Eduard Harunjen în funcția de procuror general. Deși totul era previzibil și omul care a demonstrat atâta fidelitate și docilitate în slujirea Famiglei trebuia să-și adjudece funcția. Acum, cu noua lege, e infinit mai ușor. Se adună Consiliul Superior al Procurorilor – oameni pe care-i cunoști perfect, sunt din branșă, cu care se întâmplă să locuiești în apropiere și să fi făcut justiție lucrativă atâția ani – și te votează unanim. Nu mai ai emoțiile „filtrului” din Parlament, a celui de dinaintea constituirii majorității absolute și tăcut-ascultătoare, când vreun răzvrătit – Maria Ciobanu, Tudor Deliu, regretatul Ion Butmalai…– îți putea pune întrebări culese dintr-un dosar de presă foarte bogat, întrebându-te de averi, case, mașini, vile, terenuri și… dosare pe care le-ai boțit tactic la telefonul scurt. Mai era și așa-zisă opoziție comunistă sau socialistă, care era obligată, la comandă, să atace și să formuleze contondent, însă până la urmă erai votat. Despre presă, ce să mai spunem? Niște răi care atacă neîntrerupt instituția, abătându-o de la responsabila-i misiune, stresându-te pentru faptul că toată lumea va citi că ai case și mașini pe care n-ai fi reușit să le cumperi din banii câștigați din salariu. Un calvar care îți macină armonia familiei și, doamne ferește!, poate strecura dubii în mintea copiilor tăi care, nu-i așa, ar trebui să îmbrățișeze aceeași profesie nobilă și bănoasă.

Acum norocul este dublat și de situația inedită a președintelui Timofti, cu mandatul la final, turnând într-o veselie ordine și medalii – a decorat cu „Ordinul Republicii” chiar o secretară de redacție –, așa că treci foarte ușor, în regim de urgență, departe de ochii presei, și procedura de învestire. Cum domnul Timofti nu mai putea să urmeze scenariul vechi al instaurării Guvernului la miez de noapte, l-a chemat pe Eduard Harunjen mai de dimineață, asta pentru a nu se spune că președintele nu are simțul originalității și că nu este vizitat, din când în când, de ideea de schimbare (de schimbare a orei, dar tot e schimbare!). Lăsând gluma la o parte, ajuns la sfârșit de mandat, când se pare că s-a săturat chiar și el de postura în care s-a trezit în îndepărtatul an 2012, Nicolae Timofti este un om frânt, adică „rezonabil”: se gândește la anii liniștiți și îndestulați ai pensiei și mai speră să-și adune copiii acasă în jurul unui vraf de plăcinte.

Și, astfel, Moldova are procuror general după o nouă lege, asupra căreia au stăruit atât de mult europenii, cu o naivitate demnă de o cauză mai bună, am spune, pentru că o asemenea „modernizare” într-o Moldovă cu puterea uzurpată înseamnă chiar anularea bunelor intenții care au stat la baza promovării ei. Și nu e prima reformă după tipic european care, confruntată cu oamenii și obiceiurile locului, se dezumflă hidos, devine o caricatură.

Și pentru ca absurdul și comicul situației să fie deplin, Igor Dodon strigă ziua în amiaza-mare că i se fură din prerogativele de președinte și că principalii responsabili de acest delict nu este puterea și coordonatorul Plahotniuc, ci liderii opoziției antioligarhice, Maia Sandu și Andrei Năstase. Ei sunt de vină că Plahotniuc și-a plasat omul ascultător la Procuratura Generală prin faptul că au insistat să conteste alegerile pe care el, Dodon, în combinație cu coordonatorul, le-au furat. Avem, așadar, varianta zgomotoasă dar echitabilă: Plahotniuc și-a înșurubat omul convenabil la Procuratură, opoziția antioligarhică a criticat alegerea lui Harunjen, iar Dodon a strigat și el că s-a comis o nedreptate și că vinovații de răul ce i se face Moldovei sunt Maia Sandu și Andrei Năstase!… Orice s-ar spune și oricum vor mai evolua lucrurile, am constatat că nimeni n-a tăcut.

Nu-i va fi ușor cu noul procuror nici presei și nici societății civile. Procurorii, oamenii din justiție – se știe – au rău de transparență: articulează greu, comit greșeli de exprimare, uneori sunt, fără să vrea, prea violenți (vezi formula „câini turbați” a judecătorului Ion Muruianu) – dar asta dintr-o proastă cunoaștere a limbii române și din lipsa deprinderii de a comunica și de a fi deschiși, cum li se cuvine unor funcționari publici, obișnuiți în schimb să transmită dosare pe furiș și să vorbească onomatopeic la telefon. Iar dl Harunjen, după ce a fost ales cum a fost ales și confirmat cum a fost confirmat, a ținut să spună că procurorii sunt deranjați de jurnaliștii prea sâcâitori, care îi stresează, îi enervează și le dezechilibrează emoțional familiile, mai ales atunci când le inventariază averile. De aceea, ei, procurorii, vor fi obligați, mai presus de toate, să apere onoarea instituției prin „acțiuni în judecată, civile” împotriva presei.

Ceea ce înseamnă că vom avea justiție în Rep. Moldova!

 

Clămpăneli

Ce-ar fi fost dacă, odată ales președinte (nu mai discutăm modul în care a fost „ales”), Igor Dodon ar fi devenit mai sobru? Să fi decis să ia o pauză strategică, să-i surprindă și chiar să-i uluiască pe toți, să adopte un aer enigmatic? Gura spartă și mincinoasă din campania electorală să se preschimbe într-un sfinx tăcut și gânditor? Să spună doar lucruri absolut necesare și îndelung cumpănite. De la înălțimea și exigența funcției pe care a râvnit-o șapte ani…

Proiecții fantasmagorice, dorințe irealizabile. În general, dacă ar fi existat mai multă aplecare spre reflecție, cu siguranță că și Igor Dodon, ca „sublimare” a spiritului moldovenesc la 2016, n-ar fi existat. Însă Dodon există și clămpănește în continuare.

Cum era și previzibil, după alegeri Dodon nu mai vorbește despre miliardul furat, despre „oligarhii de la guvernare”, despre capturarea statului, ci perorează non-stop despre statalitate, neutralitate, federalizare și despre o relație tot mai prietenoasă cu Federația Rusă. A intrat într-o hărțuială cu ministrul Apărări Anatol Șalaru, pe care vrea să-l demită. Nu are împuterniciri, dar așa simte el și vrea să dea o lovitură unionismului și atlantismului. N-a apucat premierul Filip să semneze la Bruxelles acordul de înființare la Chișinău a unui birou de legătură NATO, cum Dodon a și sărit ca ars, declarând că el este categoric împotrivă, ca nu cumva să ne invadeze trupele NATO și să anuleze neutralitatea noastră asigurată de prezența trupelor de ocupație rusești în Transnistria.

Replica lui Șalaru la adresa lui Dodon – ministrul ce pare că a deschis un front personal împotriva liderului Ghimpu, care a acumulat tocmai 1,7% în alegerile prezidențiale, fluturând sloganul Unirii – a fost de tot hazul și mai ales potrivită pentru bosumflările șefului PSRM: „Dodon e ca un copil mic uimit că descoperă lumea. Pune degetul pe tot ca să vadă dacă frige sau nu”.

O altă altercație (promițând noi și savuroase episoade) a avut-o Igor Dodon cu Mihai Ghimpu pe seama pietrei din piața Guvernului, care evocă memoria ocupației sovietice de la 28 iunie 1940. Dodon vrea să o demoleze, să o transforme în prundiș, iar Mihai Ghimpu evident că nu se va lăsa, mai ales după ce a devenit un mic profet în Basarabia cu memorabila afirmație că Dodon va ajunge președinte atunci când va zbura porcul (așa cum altă dată, în URSS, cine-și mai amintește, zburau crocodilii… „e drept că foarte jos”, ținea să precizeze maiorul Hlevak de la catedra militară a Universității de Stat din Chișinău – un bețiv notoriu, ca mai toți colegii săi). Socialistul de la Sadova trebuia să-și găsească un corespondent la extrema cealaltă a spectrului politic, el are nevoie de pornirile unioniste și atlantiste ale liberalilor din „majoritatea absolută” ca de o rațiune personală de a fi. Dacă Partidul Liberal va dispărea din grațiile „coordonatorului” guvernării de la Chișinău, alții cu siguranță îi vor lua locul, așa încât Dodon va avea mereu ce clămpăni. Se vor demola statui, se vor perfora steme, se va da foc la steaguri, războiul simbolurilor va fi garantat.

Și pentru că tematica internă nu este suficientă pentru anvergura lui de șef de stat, Dodon face incursiuni în exterior. S-a grăbit să-l felicite cu victoria pe Donald Trump, cel care „pledează pentru relații de prietenie cu Rusia”. Și-n această ordine de idei, Dodon s-a arătat bucuros că „America se îmbracă în roșu (culoarea socialiștilor moldoveni).

O temă dragă lui Dodon este relația cu România. Vrea să-l lipsească pe Traian Băsescu de cetățenie moldovenească și refuză să-i răspundă la telefon. I-a scris lui Klaus Iohannis și insistă în continuare ca președintele României să nu se facă a uita o scrisoare mai veche pe care i-a trimis-o (n-o fi oare o „scrisoare pierdută”?), pentru că, vezi tu bucluc!, nu avem o bornă clară la frontieră. El, ca statalist, are coșmaruri că hotarul de la Prut e volatil și foarte nesigur, deși România a fost primul stat care a recunoscut în 1991 independența, integritatea și suveranitatea Republicii Moldova.

Tot teoretizând pe marginea statalității și moldovenismului, Dodon a opinat că a fost o mare greșală faptul că la 1812 Rusia nu a anexat toată Moldova, până la Carpați, ci s-a oprit la Prut. Că, adică, le-a lăsat ceva și nesuferiților români… Și cum va veni, nu peste mult timp, în ianuarie, și ziua poetului național, Mihai Eminescu, Dodon va avea, probabil, o formulare memorabilă și aici, revelându-ni-l pe autorul Luceafărului ca pe un militant socialist. Despre „socialismul” protocronist al lui Ștefan cel Mare vom afla probabil pe 2 iulie, atunci când vor bate clopotele la Putna.

Iată doar câteva dintre perorațiile lui Dodon (clămpăneli, cum le-am zis în titlu – poate de aceea îl admiră pe Fidel Castro, un alt mare clămpănitor, care urla pe stadioane „Viva la revolucion cubana!”, în timp ce își umplea închisorile cu adversari politici și își vâna compatrioții care încercau să ajungă în Florida pe ambarcațiuni improvizate, ca să scape de raiul de pe „insula libertății”). Și stați că Dodon încă n-a abordat temele legate de Istoria Românilor, de „limba moldovenească” și alte subtilități artistice și identitare pe care, dacă nu-l va provoca cineva printr-o aserțiune sau vreo zicere mai oțărâtă, le poate înscena chiar el. Și asta pentru a se afla în treabă și, cum spuneam, a nu aborda subiecte precum statul capturat, miliardul furat, justiția aservită, sărăcia galopantă a populației și, mai ales, pentru a nu fi obligat să rostească numele „coordonatorului”.

Deocamdată, prin faptul că vorbește atât de mult și că se leagă cu ardoare de orice temă, numai nu de cele care contează cu adevărat în agenda schimbării, Dodon demonstrează că este o fantoșă, că suferă de sindromul impostorului. Pe lângă inconsistența sa și aranjamentele, evidente pentru toată lumea, care i-au asigurat un scor mai bun în alegeri, Dodon mai este terorizat și de faptul că în cele acuși trei săptămâni de la alegeri el încă nu este validat, ci din contra, contestat. Nu e deloc o postură care să suscite invidia.

Totuși, ca „președinte al întregului popor”, cum se pretinde, ar trebui să se gândească și la urechile alegătorilor și să mai aibă, din când în când, simțul proporțiilor (dacă cel al ridicolului îi este străin). Vituperările antioccidentale și antiromânești ale lui Voronin măcar evocau bravada unui general sovietic, pe când scorțoșeniile lui Dodon trădează agitația complexată a unui epigon. E, așa, un Voronin mai mic, mai necopt, o copie palidă. „Originalul” era mult mai convingător.

În toată forfota de după alegerile prezidențiale din 13 noiembrie, este interesant să urmărești evoluția comentatorilor și analiștilor din holdingul lui Plahotniuc, experți care și-au ales drept țintă predilectă prestația Maiei Sandu în alegeri. Nu faptul că opțiunea de vot a basarabenilor a fost deturnată de o clică mafiotă se discută în emisiuni, în pagini de ziare și pe rețelele de socializare, ci se comentează copios, cu detalii și analize sofisticate, pe marginea defectelor Maiei Sandu: că este un lider slab, nepregătit, naiv, motiv pentru care a pierdut alegerile și că, prin urmare, ar trebui să-și dea demisia, că așa se procedează în partidele din Occident. Cum observa, scurt, dar foarte plastic, Sorin Ioniță, Maia Sandu – care n-a avut bani de campanie și nici expunere mediatică – se face vinovată, în opinia acestor mercenari, de înfrângerea la care tocmai ei, simbriașii lui Plahotniuc, au contribuit decisiv.

I s-a reproșat Maiei Sandu că a abordat cu prea puțină hotărâre chestiuni de geopolitică: n-a punctat decisiv pericolul Rusiei, nu l-a demascat pe Dodon ca agent plătit al unui stat străin, n-a insistat pe aderarea noastră la NATO, ca singură umbrelă protectoare a Moldovei, a neglijat strategia sau miza votului etnic și a vorbit despre o iluzorie „națiune civică moldovenească” (deși despre așa ceva n-a vorbit niciodată!). Pe de altă parte, tot acești comentatori i-au reproșat că n-a știut să atragă de partea ei mișcarea unionistă, fiind reticentă și evitând deliberat acest subiect. (Acum stau și mă gândesc, cunoscând realitățile din Moldova: ar fi câștigat Maia Sandu mai multe voturi, dacă îi dădea un ultimatum lui Putin să-și retragă trupele de ocupație din Transnistria și dacă ar fi declarat că va face Unirea în 2018?). S-au rostit și alte reproșuri la adresa Maiei Sandu: că este arogantă, că n-are priză la omul simplu, că e prea intelectuală…

Toate aceste interpretări și acuzații nu sunt decât o eschivă în fața adevăratei teme pe care analiștii holdingului ar trebui să o ia în discute: capturarea statului de către clanul lui Plahotniuc și faptul că nimic în Moldova nu se va schimba atâta timp cât această grupare deține frâiele puterii. Ei, acești comentatori pasionați, îngrijorați de destinul Moldovei, n-au voie să rostească numele celui care a ales pentru siguranța și confortul său personal – nu pentru binele Moldovei! – să-l facă pe Dodon președinte. Și tot acești „experți ai inefabilului” se feresc să vorbească despre campania absolut jegoasă pe care a avut-o Dodon și susținătorii săi în aceste alegeri. Doar la ruși mai găsești o revărsare atât de intensă de calomnii și diversiuni – socialistul nostru de acolo și-a luat modelul. Și toxicitatea pe care a degajat-o Dodon a dat roade. Am văzut cu toții, după alegeri, interviuri cu persoane din provincie care își motivau opțiunea de vot pentru Dodon, spunând că acesta este un adevărat patriot statalist și că-i iubește pe moldoveni. El va da ordin să fie prețuri sovietice la pâine și la salam, iar celălalt candidat va aduce pe capul nostru refugiați sirieni, jandarmi români și trupe NATO – „nu sunt minciuni, s-a spus la televizor, am citit despre asta și în ziarul „Socialiștii!”.

Dodon trebuie condamnat pentru că a răspândit în toată Moldova zvonuri false și murdării la adresa oponentului său, bulversând mintea basarabenilor, creând teamă, ațâțând fobii, instaurând o stare de insecuritate națională, așa cum o face și după 13 noiembrie, certându-ne cu vecinii și cu partenerii noștri de dezvoltare – pesemne i s-a urcat „președinția” la cap. Un asemenea șef de stat nu poate avea niciun fel de legitimitate, nu se poate pretinde „președinte al tuturor cetățenilor”. Ca să ai respectul lor, trebuia să fi învins într-o luptă dreaptă și cinstită.

După o repliere rușinoasă, când a fost obligat să-și anunțe de pe foaie retragerea din campanie (cu un ton de parcă și-ar fi citit propria sentință), supravegheat atent de adevăratul șef al PD-ului, Vlad Plahotniuc, ca prin minune a reapărut și Marian Lupu. Și el este supărat pe Maia Sandu că n-a învins în alegeri, că n-a știut să profite de ajutorul dezinteresat pe care i l-a oferit Partidul Democrat, că a dat cu piciorul în alegătorii PD, isterizând populația cu sintagme de genul „stat captiv”, „oligarhi pușcăriabili”, „hoți și mincinoși”. E șocantă și penibilă revenirea lui Marian Lupu, dar n-ar trebui să ne mai mire acest „atlet al nesimțirii” – calificativ cu care este de mai mult timp gratulat liderul formal al PD. Ieșirea la rampă a lui Marian Ilici vrea să însemne că șocul în rândurile PD s-a mai atenuat. Lumea este preocupată de orice, numai nu de lipsa de legitimitate a unui partid care și-a subordonat toate instituțiile statului. Așa că, pentru a îngroșa ceața, e mai bine să spui că, da, Dodon este „periculos”, dar să continui să o acuzi pe Maia Sandu de toate păcatele, chiar dacă tu, patronul și partidul tău, ați fost aceia care ați atacat-o și subminat-o consecvent în campanie.

Iată semnele unei dedublări, ale unei schizofrenii în politica și în presa moldoveană aservită. Purtătorii acestui virus însă nu sunt victime inocente, ei sunt conștienți de boala pe care o răspândesc.

 

Chiar dacă se va vedea până la urmă președinte confirmat, Igor Dodon pornește la drum cu un imens handicap de imagine. Toată lumea a văzut cum și-a dobândit el victoria (încă disputată) în aceste alegeri: calomniind, mințind și furând voturi. Ajutat de cel împotriva căruia ne anunța fals și demagogic că luptă – Vlad Plahotniuc și holdingul său media. Nu mai are rost să reluăm șirul scabrozităților și al minciunilor sfruntate prin care și-a clădit Dodon victoria, folosind resurse financiare uriașe (începând din vară, mi s-a pus aproape zilnic în cutia poștală un nou exemplar colorat al ziarului „Socialiștii”). Să mai amintesc și de corturile de campanie ale PSRM, presărate prin tot orașul, cu tineri activiști, dar și cu femei îndoctrinate, de regulă rusoaice, care te acostau obraznic, spunându-ți că trebuie să alegi „Кандидат который спасёт страну!” (Candidatul care va salva țara). Banii veniți pe filieră străină, din offshor-uri (s-au citat insulele Bahamas) ar fi trebuit să servească un temei mai mult decât suficient pentru ca Dodon să fie scos din cursa electorală. Dar acest lucru nu intra în planurile strategilor, pentru că foarte repede s-a văzut că Dodon era unul dintre scenariile pe care le-a lansat în această campanie Plahotniuc și staff-ul său.

Pot exista voci care să spună că n-ar trebui să facem caz de discursul mincinos și toxic al lui Dodon, pentru că așa sunt în general campaniile electorale, se vorbește mult, iresponsabil, pe după ureche, cu destule născociri, exagerări, speculații menite să surprindă vulnerabilitățile adversarului. Nu este tocmai așa. Pentru un public cum e cel basarabean de la țară, care se informează doar de la televizor, mai precis, de la 2-3 posturi cu acoperire națională, având același patron, aceste minciuni au prins, și-au făcut lucrarea. Maia Sandu, care făcea rost cu mare greu de bani pentru a se deplasa în teritoriu, trebuia să combată toate aceste minciuni, să le spună oamenilor că nu vor veni sirienii, că nu este împotriva bisericii, că nu va închide școlile, că nu vor veni soldații NATO și nici jandarmii români, că nu-l va grația pe Filat și că nu va semna decretul privind Unirea cu România a doua zi după depunerea jurământului de președinte…

Una dintre cele mai perfide manipulări de care s-a folosit Dodon a fost să spună că Maia Sandu este susținută în campanie de Vlad Plahotniuc. Pentru că oligarhul a declarat, la retragerea lui Lupu, că va susține candidatul proeuropean cu cele mai bune șanse, adică pe lidera PAS. În realitate, holdingul lui Plahotniuc, instituțiile statului și Partidul Democrat, cu majoritatea primarilor săi din teritoriu, au lucrat împotriva Maiei Sandu. Declarația falsă pe care a făcut-o Plahotniuc cu privire la sprijinirea candidatului proeuropean i-a servit lui Dodon pentru a debita pe toată durata campaniei electorale că Maia Sandu aparține sistemului, că a furat și fură alături de ei. Și toate aceste enormități se spuneau despre un candidat care nu a avut bani pentru a tipări măcar un singur billboard pentru fiecare sector din Chișinău.

La cât de supărată e lumea pe sărăcie și corupție, Maia Sandu ar fi câștigat aceste alegeri dacă guvernarea oligarhică, lipsită de legitimitate, nu ar fi ridicat obstacole în fața ei: sabotând/limitând votul diasporei, organizând turismul electoral care a stimulat, contra plată, „statalismul moldovenesc” al transnistrenilor, trezindu-i din apatie și dispreț pe găgăuzi, profesând votul multiplu și falsificând procesele verbale ale secțiilor de vot ș.a.

Dodon va câștiga poate președinția, dar legitimitatea sa este mânjită de metodele ilegale prin care a ajuns în acest post. Asta-l va lipsi de credibilitate și de respectul pe care s-ar cuveni să-l aibă cetățenii pentru cea mai înaltă funcție în stat. Dodon va trebui să demonstreze că elanul său anticorupție din campanie, demagogic, și mai ales torpilat de propria biografie și de averile mari pe care le-a adunat, este unul real. Va trebui să-l confrunte deschis pe Plahotniuc, omnipotentul coordonator din Moldova. Nu vor mai ține sloganurile generale: „să scăpăm țara de corupție”, „să înlăturăm oligarhii și mafia de la putere”. Dodon va trebui să le spună pe nume acestor persoane și să ceară eliberarea justiției de sub controlul politic. Toate acestea vor constitui un test foarte serios pentru credibilitatea și așa avariată a lui Igor Dodon, cel care chiar în primele zile de după alegeri a ales să vorbească într-un limbaj dublu: unul pentru moldoveni și altul pentru televiziunile rusești. Moldovenilor le promite unitate și pace, iar rușilor le spune că Moldova va fi federalizată, că va încuraja o împăcare grabnică cu Transnistria și că prietenia noastră seculară cu Rusia va căpăta un impuls revigorant.

Igor Dodon, ca președinte, va avea o mare problemă cu intelectualitatea din R. Moldova, în fața căreia n-are nicio autoritate și în mijlocul căreia n-are aderenți (poate doar câțiva, dar și aceia, via Plahotniuc, ei însă n-ar recunoaște-o niciodată). La această falie, ca și comunistul Voronin, Igor Dodon a lucrat permanent: intrând cu bocancii în cultură și în istorie, indicându-le scriitorilor în ce limbă să scrie („moldovenească”) și spunându-le artiștilor cărei culturi îi aparțin. A și amenințat în campanie că va face ordine la Academie, deranjat de pro-românismul ei. Sper să nu inițieze, cum făcuse Voronin la vremea lui, cu rezultate lamentabile, rușinoase, „uniuni de alternativă” ale scriitorilor și jurnaliștilor.

Într-un text mai vechi, publicat în „Ziarul Național” în octombrie 2015 („Chiar trebuie să traversăm și UsatoDodonia?”), foloseam termenul „Dodonia” ca pe o posibilă proiecție pentru viitorul țării. Acum Dodonia pare să se fi instaurat, cu toate calificativele pe care le vedeți în titlul acestui text. Mă gândesc că ar trebui, poate, să mai adăugăm un prefix nou: „PlahoDodonia”. Ce va fi, vom vedea. În Moldova, ca și-n alte părți, e valabilă aceeași regulă: trebuie să trăiești mai mult ca să vezi cum se termină.

 

Până va ajunge unda de șoc a alegerilor din Statele Unite în această parte a Europei, noi ne trăim propria dramă. Chiar dacă au început deja să ne susure pe la ureche tot felul de Casandre care profețesc „replierea Americii”, o nouă împărțire a sferelor de influență, o reticență tot mai mare a birocrației europene față de ideea de valori democratice în R. Moldova, cred că marea noastră problemă este de ordin intern. Suntem, la 25 de ani de la proclamarea independenței, o țară scindată, plină de contradicții, balansând hipnotic și iluzoriu când spre Est, când spre Vest.

Actuala campanie electorală a scos la iveală imensa cantitate de frustrare și ură acumulată în societate de-a lungul acestor decenii și mai ales în ultimii ani, când batjocura politicienilor a atins cote nemaivăzute până acum. Societatea moldoveană este un organism foarte bolnav care nu are anticorpi pentru a se apăra. Și astfel cade pradă ușoară demagogilor și populiștilor, mincinoșilor de cea mai joasă speță. Pare incredibil, dar orice fabulație, orice monstruozitate prinde mai degrabă aici decât argumentele raționale: ne vor invada sirienii, vor fi închise bisericile, moldovenii nu vor mai fi înmormântați, ci incinerați, va fi distrusă familia tradițională, românii/unioniștii vor acapara toată puterea și îi vor obliga pe ceilalți să vorbească românește, ca la carte, altfel vor fi expulzați sau întemnițați ș.a.m.d. Și de toate aceste aberații propagate la oră de maximă audiență profită hoții care fură și pârjolesc Moldova – regimul oligarhic și acoliții lui.

În acest peisaj devastat e foarte greu să se coaguleze ceva, e foarte greu să fie observat și ascultat un politician nou, tânăr, cinstit și muncitor, care chiar are un program realist pentru o guvernare în folosul poporului. Și dacă moldovenii sunt îndoctrinați, rusofonii privesc cu scepticism ideea de solidarizare pentru o Moldovă a bunului-simț și a statului de drept. Foarte puțini din acești concetățeni ai noștri alolingvi se regăsesc într-un proiect al încrederii reconstruite. Moldova este incapabilă să se smulgă din propriile contradicții.

Faliilor interetnice și geopolitice li s-a adăugat în ultimii ani o nouă fractură, de data aceasta în interiorul comunității românofone majoritare din R. Moldova, și anume hiatusul dintre generații. Dacă cei mai în vârstă, formați într-un anumit mediu, mai păstrează adeziunea la valori clasice, precum identitatea și apartenența la o patrie, și sunt dispuși să încerce, iarăși și iarăși, să schimbe ceva aici, o mare parte dintre tineri – cei pe care i-am tot așteptat cu multă speranță la vot – se comportă de parcă n-ar avea nicio legătură cu acest teritoriu.

Vorbeam mai deunăzi cu un prieten, profesor universitar, întrebându-l cum mai sunt studenții de azi, ce-i preocupă? Dacă citesc? – vechea mea obsesie. Mi-a răspuns că nu vrea să mă indispună, oferindu-mi detalii despre calitatea și interesul lor pentru studii, întrucât e un alt tablou față de epoca în care fuseserăm noi studenți și adunam biblioteci clandestine de carte românească, interzisă în Moldova de regimul sovietic. Ceea ce îl îngrozește pe prietenul meu universitar este privirea goală a studenților de azi, dezinteresul lor total pentru locul în care trăiesc. Nu par să mai aibă o legătură afectivă cu Moldova, nimeni nu încearcă să-și prospecteze un viitor aici. Majoritatea stau cu gândul la plecare. Așa cum au făcut părinții și multe dintre rudele lor. Molima exodului se transmite ca un ritual. E un model de conduită mult mai convingător și mai stimulator decât sentimentul civic și patriotic pe care încercăm să li-l cultivăm noi, profesorii, mi-a spus el.

În această țară fracturată trebuie să ne alegem președintele peste trei zile. O instituție, Președinția, în care multă lume a investit așteptări exagerate – semn al derutei, al disperării. Ne legăm fiecare de un mal la care să acostăm, spre care ne tractează cei doi candidați…

Nu sunt de acord cu cei care proclamă că alegerile din 13 noiembrie sunt o chestiune de „totul sau nimic”, nu cred că Moldova își joacă ultima carte. Am mai avut tangaje comparabile, am mai trecut prin situații-limită. Moldova va rămâne la locul ei și după alegerile de duminică. Și își va continua chinul pe care mulți nu-l observă, iar cronicarii dezastrului nu vor lipsi. Ca și nemântuiții uvrieri ai speranței.

***

Cei care l-au votat pe Donald Trump cu siguranță n-au citit romanul din 1935 al lui Sinclair Lewis „It Can’t Happen Here” (Asta nu se poate întâmpla aici). Ar putea s-o facă acum. Romanul e o versiune americană a orwellianului „1984”. Nu există, cred, o carte mai actuală pentru americani decât aceasta.

Și totuși sper mult că lumea, după ce Donald Trump va începe să „colaboreze” cu Vladimir Putin, nu se va trumputiniza.

Ce greu îi va fi Europei!

 

Alegerile prezidențiale din Moldova, dincolo de intriga lor dramatică, în plină desfășurare și încă nedecisă, ne-a oferit revelația unui nou pol politic despre care până acum câteva luni nimeni nu ar fi putut spune ceva consistent. Maia Sandu, Andrei Năstase și construcțiile politice care stau în spatele lor reprezintă o forță credibilă, viabilă, cu bune șanse de evoluție. O soluție pentru dezamăgirile noastre legate de „Alianțele pentru Integrare Europeană”. Mult timp, vă amintiți, liderii acelor coaliții, care au guvernat Moldova după 2009, ne-au tot vorbit despre nevoia de continuitate, despre lipsa de alternativă la guvernările lor și la ceea ce ne pot oferi ele. Acest discurs a căpătat de-a lungul celor șapte ani alura unui adevărat șantaj. „Dacă nu noi, atunci cine? Veți vota cu Voronin, cu Dodon? Vreți în Uniunea eurasiatică? Nu vreți parcurs proeuropean?”, clamau pe întrecute Filat, Lupu, Ghimpu și ceilalți, atunci când erau încolți de jurnaliști și de societatea civilă, când li se reproșa lipsa de eficiență și consecvență, corupția, nepotismul, tergiversarea reformelor ș.a.m.d.

Și trebuie să recunoaștem – nici nu e foarte greu, dacă urmărim presa și cursul evenimentelor – că mult timp acest șantaj a funcționat. A fost o perioadă când le-am căutat justificări și scuze pentru greșeli și gafe, am ținut cont de „nefasta moștenire Voronin”, de „greutățile obiective” pe care le întâmpinau aleșii noștri, nu puteam trece cu vederea interminabilul boicot al comuniștilor și, de cealaltă parte, ne bucuram de sprijinul Occidentului, de generozitatea partenerilor noștri de dezvoltare. Sintagma „Moldova, povestea de succes” suna atât de armonios, atât de solar în gura lor, încât sfârșisem prin a crede și noi în ea, chiar dacă semnele unei vieți mai bune, mai îndestulate, se lăsau așteptate. Mai ales că pericolul geopolitic, din partea Rusiei, era, cum este și azi, o realitate.

I-am iertat, i-am înțeles, am tot încercat să avem, nu-i așa, o viziune globală, ne-am străduit să nu pierdem din vedere pădurea din cauza copacilor, și i-am tot votat. E drept că ultima dată, în noiembrie 2014, am făcut-o mai degrabă în silă, scrâșnind din dinți și cu speranța că vor fi înțeles flăcăii ăștia ai noștri proeuropeni din greșelile săvârșite, că de-acum încolo se vor comporta altfel: mai corect, mai moral, mai responsabil.

Ei bine, jaful bancar, dispariția miliardului, a pus capăt acestui „concubinaj politic bolnav și vinovat”. Nu mai încăpea loc nici de idilă, nici de „sprijin pragmatic” între guvernanți și alegătorii lor. Golul din bănci a înghițit, ca o gaură neagră, glorioasa „AIE”. Și cum natura are oroare de vid, au apărut pe fundalul protestelor populare din anul 2015 două forțe politice noi: Partidul Platforma Demnitate și Adevăr, condus Andrei Năstase – formațiune născută din „patul germinativ” al Mișcării civice cu aceeași denumire –, și Partidul Acțiune și Solidaritate (PAS), fondat de Maia Sandu.

Aceste două partide, care și-au unit forțele în actualele alegeri prezidențiale într-un bloc la care a aderat și nucleul necorupt din PLDM, au reușit să cucerească într-o măsură apreciabilă încrederea electoratului. Noile formațiuni sunt, în mare, produsul, proiecția voinței populare, dincolo de activitatea și munca liderilor și activiștilor săi care merită tot respectul și admirația, pentru că populația a rupt orice legătură cu partidele proeuropene compromise, pe care le-a votat, sub șantaj, în ultimii 5-6 ani. Marele test pentru această construcție politică bipolară este turul doi al prezidențialelor, acolo unde șansele de victorie rămân palpabile, chiar dacă handicapul după primul tur, în raport cu exponentul prorus, este unul semnificativ. Mobilizarea din aceste zile, îndemnurile și apelurile, concentrarea societății civile și a multor personalități ale vieții publice și culturale în jurul candidatului comun al forțelor antioligarhice ne îndreptățesc să credem că victoria este posibilă. Și ar fi păcat dacă stratagemele mocirloase ale puterii (cum sunt refuzul de a permite studenților de a vota la locul de studiu, lipsa de dorință de a deschide noi secții de vot în străinătate, interdicția pentru cei din diaspora de a vota cu buletinul valabil etc.) ar zădărnici această șansă, tăind din entuziasmul și civismul popular regăsit, într-o perioadă în care depresia, descurajarea păreau iremediabil instalate în Moldova.

Indiferent însă de rezultatul votului din 13 noiembrie, un nou test, poate mai important decât cel de acum, va fi cum își vor gestiona acești noi lideri politici, Maia Sandu și Andrei Năstase, ascensiunea rapidă, ipostaza de captatori ai speranței renăscute a basarabenilor. Vor fi ei capabili să păstreze această coeziune și solidaritate și pentru alegerile parlamentare, cele care dau de fapt adevărata putere în Moldova?

Nu știm cum vor evolua evenimentele, ce negocieri se vor mai purta, cum vor arăta viitoarele alianțe, dar important este ca noii lideri politici și echipele din spatele lor să rețină lecția trecutului recent și să nu repete eșecul predecesorilor lor, care, la fel, acum 7 ani, debutau sub cele mai favorabile auspicii la sfârșitul epocii Voronin.

 

Retragerea lui Marian Lupu, candidatul oficial al Partidului Democrat la alegerile prezidențiale, a surprins pe toată lumea, a complicat anumite calcule, a diluat linii de demarcație, a bulversat aliați, a contrariat adversari. Dintr-odată, tot ce părea emanația forței, o campanie bine direcționată, blindată și de nădejde sudată a devenit caduc și chiar ridicol. Mă gândesc, de pildă, la uriașele panouri care au împânzit țara, panouri de pe care candidatul PD declara cu autosuficiență: „Aud, Ascult, Rezolv”. Marian Lupu – un factotum național! O minune de candidat! Și din toate aceste promisiuni s-a ales praful. Nu e păcat de atâta material irosit, de banii cheltuiți, de lume mobilizată, de poliție alertată, de primari stresați: „aveți grijă, vine candidatul nostru de la centru!”?…

Nu e prima dată când coordonatorul, omul din umbră al puterii de la Chișinău, Vladimir Plahotniuc, schimbă agenda politică. La fel a procedat și atunci când Curtea Constituțională scotea decizia considerată foarte discutabilă, dacă nu de-a dreptul dubioasă, de a schimba modalitatea de alegere a președintelui. Prin acea manevră, oligarhul încerca să smulgă inițiativa din mâinile Platformei DA, care adunase peste 400 000 de mii de semnături pentru un referendum privind alegerea președintelui de către popor. A făcut-o, întrucât nu putea admite să piardă. O revendicare, o reformă, o schimbare a Constituției, orice, nu poate „emana” decât de la el, „patronul Moldovei”, în niciun caz de la adversari. Și astfel i-a transformat peste noapte pe toți oponenții săi politici în concurenți electorali, îndepărtând spectrul unei revolte populare. Declanșarea campaniei electorale și apariția a tot felul de candidați, dintre care majoritatea formau o adunătură de veleitari, impostori, măscărici și penali, avea menirea să trivializeze această idee – președintele ales de popor – și să pună această hoardă de nechemați pe același taler cu liderii opoziției antioligarhice, care își anunțaseră intenția de a candida pentru a scoate R. Moldova din captivitate.

Și acum, Plahotniuc, prin retragerea lui Lupu din competiția electorală, încearcă să redeseneze câmpul de bătălie după bunul său plac. Adică, să nu mai avem, clar, de o parte, regimul mafiot și, de cealaltă parte, opoziția antisistem, antioligarhică, miza alegerilor să nu mai fie lupta anticorupție, esențială pentru salvarea țării, ci să ne întoarcem la vechile aliniamente cu „proeuropeni” și „proruși”, cum a fost valabil ultima dată la alegerile din 2014, pe care actuala putere reușea să le câștige, speculând fobiile electoratului și diviziunile geopolitice.

Noua schimbare de agendă, dictată de Plahotniuc, are ca punct nodal ideea: Dodon, vectorul pro-Rusia, e marele pericol. Îndemnul de a vota candidatul proeuropean mai bine plasat este o mișcare tactică a oligarhului cu care acesta punctează și pentru adepții integrării europene, cărora, aparent, le întinde mâna, dar îl favorizează și pe adversarul prorus, Igor Dodon. Maia Sandu a și declarat că oferta lui Plahotniuc este un „dar otrăvit”, care îl ajută pe Dodon, revitalizându-l. La rândul său, Dodon a vorbit despre o perfidă înțelegere a lui Plahotniuc cu americanii ca să o susțină pe Maia Sandu, de aceea, el, Dodon, rămâne singurul luptător adevărat cu statul captiv. Cel mai vajnic luptător, nu încape îndoială!

Declanșând acest ping-pong de suspiciuni și acuzații aruncate de cele două tabere, Plahotniuc se situează din nou la mijloc, ca un arbitru: dacă câștigă proeuropenii, el va spune că i-a ajutat, dacă înving prorușii, va declara că a fost mereu cu Rusia, pentru că, așa spuneau și adversarii săi din Opoziția antisistem, face jocul Rusiei. Și chiar îl face. L-a făcut întotdeauna.

Schimbarea de agendă a lui Plahotniuc mai are și efectul unei replici la adresa inamicului său inconturnabil, Andrei Năstase, care a renunțat să candideze, anunțându-și sprijinul pentru Maia Sandu, spre a nu risipi voturile electoratului protestatar. Plahotniuc, din culcușul puterii și al omnipotenței sale, îi arată liderului Platformei DA că poate face la fel: „Vezi, nu e nicio problemă să-mi retrag omul din competiție, dacă interesul național o cere!”.

R. Moldova trăiește schizofrenic după agenda pe care ne-o ticluiește omul din umbră. E timpul să-i stricăm jocurile. La 30 octombrie votăm schimbarea, să scoatem Moldova din mâzga oligarhiei!

 

Older Posts »