Vasile Gârneţ

Zice aşa, cu intonaţia lui Aleksandr Kalyaghin din „Piesă neterminată pentru pianină mecanică”: „Dumnezeule! Aştepţi vara ca o sărbătoare. O aştepţi, şi când vine… De s-ar termina mai repede!”

BLheS8iuK3Yhttp://youtu.be/BLheS8iuK3Y

O vară răcoroasă!

A fost încărcat pe net sumarul revistei Contrafort, nr. 5-6/2010 - http://www.contrafort.md/

Din răspunsurile la Chestionarul “Contrafort”

Maria Şleahtiţchi:
17. Ce calități apreciați la un bărbat?
17. Un bărbat trebuie să fie inteligent. Detest bărbaţii proşti, proştii în general. Să se ţină de cuvânt. Să nu bârfească, să nu fie intrigant (nu-mi plac păpuşarii, eroii culiselor…). Să fie frumos, bărbăteşte frumos. E suficient?

Paul Cernat:
8. Vă deranjează faptul că religiile monoteiste nedreptățesc femeia?
8. Da. Cu precizarea că, în creştinism, nu există nicio afirmaţie a lui Iisus Christos care ar „nedreptăţi” femeia. Misoginismul creştin e legat, eventual, de prescripţiile unor apostoli şi de modul în care s-a instituţionalizat politic şi social Biserica, nu de esenţa creştinismului. În fond, Maria Magdalena e pe acelaşi plan cu apostolii, fără a mai vorbi de Fecioara Maria. În privinţa celorlalte monoteisme, ar fi mai bine să se pronunţe chiar membrii respectivelor confesiuni.

Virgil Mihaiu:
12. În ce tablou al unui pictor celebru v-ar plăcea să intrați?
12. Dacă mă gândesc bine, cred că Botticelli a intuit în mod emblematic, peste mode şi timp, esenţa frumuseţii feminine. Şi cum aceasta e printre puţinele compensaţii ale tristei noastre existenţe, sunt convins că m’aş simţi de minune în apropierea Venerei sau a Primăverii botticelliene. Plus că le-aş putea şi consola pentru persecuţiile la care le supun religiile monoteiste.

Alex Cosmescu:
25. Ce fel de poezie vă place, sunteţi deschis către mai multe formule poetice?
25. Favorita mea e poezia americană de după anii ‘60 – atât în variantele mai narative/confesive, cât şi în cele mai eliptice. În literatura română ar fi Mircea Ivănescu şi Bogdan Ghiu, dintre cei un pic mai vechi, şi Adi Urmanov, Ruxandra Novac şi Dan Sociu, dintre cei puţin mai noi. Îmi place poezia care îmi dă senzaţia că e scrisă despre mine şi pentru mine, că mi se adresează, că îmi vorbeşte despre lucrurile importante pentru mine, cele care formează textura vieţii mele cotidiene.

Lectură plăcută!

Bonus muzical - WAITING FOR THE MIRACLE

Am aflat cu surprindere şi indignare despre fărădelegile pe care le suportă Editura Curtea Veche – o prestigioasă instituţie de cultură, care şi-a câştigat respectul şi simpatia cititorilor, publicând în doar câţiva ani de la fondare un număr impresionant de autori români de valoare şi aducând în circuitul românesc nume ilustre din literatura universală contemporană. Sechestrarea patrimoniului editurii de către un grup interlop - cum afirmă colectivul editurii - sub privirea impasibilă şi chiar complice a forţelor de ordine reprezintă un abuz la care nu am crezut că vom asista într-o ţară ce aspiră să demonstreze că admiterea ei în lumea bună a Occidentului nu a fost o întâmplare. Am crezut că o asemenea barbarie este specifică mai degrabă spaţiului estic – inepuizabil în orori – şi nu unei ţări, România, la care privesc cu speranţă atâţia conaţionali de-ai noştri din afara graniţelor, inclusiv românii din Basarabia, aflaţi într-o complicată tranziţie de la un sistem politic corupt, de tip mafiot, moştenit de la guvernările neocomuniste, spre o societate de factură europeană.
Chemăm scriitorii români şi străini, ataşaţi de literatura română, presa culturală, editurile din întreg spaţiul românesc să se solidarizeze în faţa acestei nedreptăţi strigătoare la cer. Editura Curtea Veche trebuie să reintre în posesia sediului şi a bunurilor sale, spre a-şi putea continua activitatea în condiţii normale. Răul, lăsat în voia lui, are prostul obicei să se extindă şi asupra celor care îl tratează cu indiferenţă.

Vasile Gârneţ, scriitor, director revista „Contrafort”, Chişinău

Vitalie Ciobanu, scriitor, preşedinte Moldova PEN Centru

Site-ul Editurii Curtea Veche -http://www.curteaveche.ro/

Am vorbit cu domnul  M, după o supărare ce părea decisivă şi care a durat vreo şase ani. Ştiu că a suferit. Poate că a pierdut ceva şi literatura română din Basarabia. Acum parcă şi mie îmi este mai uşor – era totuşi o partitura destul de solicitantă.
Şi da, sunt un om liber. Cel mai liber din cartier, din ţară, din Sud-Estul Europei (sper că poetul VM să consemneze şi acest puseu egolatru într-o nouă compunere intertextuală)…
Şi pentru că am primit o scrisoare frumoasă de la Viena, să răsune ceva în germană, să-mi reamintesc verbele, măcar unele.

http://www.youtube.com/watch?v=f4K6ZxDwi34&feature=related

Un spital plin cu icoane, iconiţe, crucifixe, candele, prosoape brodate cu motive religioase. Unii dintre doctori, mai cucernici, au în cabinetele lor chiar câteva icoane mari cu sfinţi ale căror nume se întâmplă să le poarte şi ei (Constantin, Dumitru, Vasile…) şi, în mod obligatoriu, o icoană cu chipul Maicii Domnului… Puţini dintre ei au pe birou un laptop sau monitorul unui computer. Şi surorile medicale ţin la vedere pe măsuţele lor, printre cartonaşele cu pastile şi „istoriile” pacienţilor, câte o iconiţă. Femeia de serviciu, care dă cu aspiratorul şi cu cârpa udă, poartă şi ea la gât o cruce de lemn negru, mare, „sfinţită” la Căpriana.
O atmosfera de evlavie, pace şi dragoste creştină…
Dacă vrei să nu destrami această vrajă cvasi-edenică, e bine să ai un plic pentru dl. doctor, un „prezent” pentru sora medicală şi să strecori, oportun, o ciocolată femeii de serviciu.
Iată şi un poem–urare pe care l-am găsit afişat mai peste tot în spital – culoare, cabinete de proceduri, săli de mese… -, compus, se spune, între pereţii austeri ai unei mănăstiri basarabene. Are efect terapeutic. Drept pentru care îl reproduc mai jos. Sper sa va facă bine şi vouă.

Bonus muzical - o liturghie ortodoxă “citită” pe negativ
http://www.youtube.com/watch?v=THNzuF33tZo

Am scris relativ puţin despre poezia lui Grigore Chiper, deşi autorul Abia tangibilului (debut editorial – 1990 – remarcabil, emblematic pentru poezia Generaţiei ’80 din Basarabia) este unul dintre poeţii importanţi, care chiar contează în peisajul literar de la Chişinău. I-am citit însă întotdeauna cu plăcere şi antren intelectual cărţile de versuri – patru la număr – pe care le-a publicat de atunci (Aici, în falset –1991; Perioada albastră – 1997; Cehov, am cerut obosit – 2001; Turnul de fildeş înclinat – 2005). Volumul pe care îl semnează în acest an, Roman-simulacru (Editura Limes, Cluj-Napoca), continuă şi aprofundează formula poetică ce l-a consacrat: un delicat lirism al cotidianului şi al realităţilor proxime, care înregistrează – pe un ton meditativ, melancolic, dar şi cu luciditate şi umor – şi evenimentele (uneori tribulaţiile) interioare ale autorului. Un discurs poetic nezgomotos, minimalist, expresiv, de un rafinament aproape auster, situat – cu un orgoliu uşor perceptibil – într-un teritoriu frecventat doar de cei iniţiaţi…
Titlul ales, Roman-simulacru, propune o formulă care desluşeşte, polimorf, substanţa cărţii. Este un fel de jurnal răsfoit la întâmplare, care relevă notaţii scurte, disparate, uneori monocorde, alteori derutant de eterogene (gesturi, jocuri, trăiri, elucubraţii…) ale unui roman „eşuat” despre singurătate şi frig existenţial, despre elixirul dar şi oboseala dragostei, şi despre dilemele creaţiei ce nu-ţi mai procură prea multe satisfacţii. O panică existenţială este schiţată chiar în poemul liminar al cărţii: „…nu eşti stăpân nici pe trupul care aleargă/ nici pe trupul care stă pe loc/ eşti nisipul oprit în clepsidră/ sau cel care îţi scapă printre degete/ eşti nisip” (20 de mii de leghe sub pământ), sau această convenţie-abandon din poemul omonim cu titlul cărţii: „visele sunt roz/ pământul e negru/ citesc/ îmi plac de la o vreme romanele-simulacru/ până la urmă/ ele sunt acelea/ care seamănă cel mai mult cu viaţa/ cu viaţa mea” (roman-simulacru).
Poemele singurătăţii, ale anonimelor, dureroaselor şi infinitelor singurătăţi din mulţime, sunt ca nişte definiţii: „singurătatea are mai multe feţe/ de fapt are două/ atunci când te afli printre ai tăi printre străini printre oameni/ şi atunci când eşti chiar singur…” (singur), sau „…autorul e prea singur/ nu dialoghează cu nimeni/ e ca un obiect/ pe care îl vezi cum se duce la fund cum îşi/ pierde conturul/ şi nu-l poţi scoate din neguri” (déjà-vu), sau „doar două elemente te îngrozesc:/ frigul şi singurătatea./ celelalte sunt suportabile./ singurătatea e ca o estradă într-un parc cu toţi copacii tăiaţi” (peste tine trec maşini cu baloturi).
Dar Grigore Chiper nu este un poet care să facă paradă din nobila sa singurătate şi din propria dezamăgire de viaţă. Structural este şi rămâne un vitalist, unul care se sprijină de cea mai vagă promisiune. Femeia iubită este acea fiinţă alături de care îşi recapătă dorinţa de a continua atunci când, aparent, nu se mai găsesc motive pentru aşa ceva. Iubirea are aici un sens salvator, chiar dacă fiecare dintre parteneri observă cum se adună cu timpul ridurile pe chipul celuilalt. Un poem, între cele mai frumoase din carte, îi este adresat soţiei: „soţia mea era frumoasă/ numai duminica/ când se trezea mai târziu/ era reală/ îmi plimbam palma pe corpul ei moale/ ca mătasea ce-ţi fuge printre degete// cu timpul a devenit frumoasă şi sâmbăta/ când am observat dintr-odată/ cum intră în camera/ unde lucrez// acum e frumoasă în fiecare zi/ când navighez cu toate simţurile/ pe pliurile lăsate/ şi mă bucur/ că ziua nu a sosit încă// ce bine e că soţia mea e la fel de frumoasă/ ca femeile aievea” (tu). Alteori, imaginaţia este cea care completează tabloul cu caligrafii erotic-candide: „niciodată nu m-am simţit mai singur/ decât în această cameră de opt metri pătraţi/ încâlcit printre lucrurile şi viaţa ta// stăteam în faţa ta/ sau poate în spatele tău/ nu contează/ stăteam dinaintea hainelor tale/ ştiind că sub ele/ nu va apărea niciodată nimic/ „e prea târziu de trecut puntea” mi-am zis sau/ poate ţi-am zis/ nu contează/ şi tu ai tăcut/ ca şi când ai fi vrut să concurezi cu întunericul desăvârşit// nu te ascunde în apele tulburi ale amintirii/ fii prezentă/ precum praful de pe cărţi/ precum medicamentele din noptieră” (81/2 m2). Şi amintirile sunt cele care completează un cadru real mai sărăcit, mai auster: „…dragostea ta e departe e abia la anul întâi de facultate/ o acoperi cu săruturi/ şi cu bilete de loterie/ pentru viitorul de azi// (…) asta îmi voi aminti de noi/ cum coborâm nişte scări/ tot mai lungi/ tot mai adânci” (perfectul continuu).
Grigore Chiper este un excepţional poet al consemnărilor, al notaţiilor atente, minuţioase, încărcate de o picturalitate uşor enigmatică, cu contururi clare uneori, alteori glisând spre indefinit. Iată un poem, peisaj, frumuseţea căruia e dată de amestecul, aproape strident, de descriere domestică, ternă a vieţii mărunte şi de intruziunea subită/intempestivă a unor „personaje dintr-un teatru japonez al umbrelor”, ca o sugestie metafizică: „e un apus de soare local/ deasupra unei grădini cu varză/ împrejmuită de stuf înspicat/ trenul înaintează încet/ iar gara mică e năpădită de viţă de vie sălbăticită/ curând vor coborî personajele/ dintr-un teatru japonez al umbrelor/ proiectate undeva în faţă/ iar în spate ai un peisaj industrial/ două-trei întreprinderi vechi abandonate/ indiferente la spectacolul măreţ al naturii”. Într-un alt poem, voyage, voyage, descrierea cadrului cu chipul femeii iubite – detalii abia sesizabile, intimiste – este întreruptă la un moment dat de o reflecţie generală, de o privire mai largă, de la înălţime, aşa cum procedează regizorii de film: „rulăm pe un segment cam hodorogit/ tu priveşti în zare/ eşti palidă ca după o boală/ e tenul tău de fapt/ şi nu e de vină răceala uşoară/ ce-ţi profilează venele subţiri trandafirii/ de la rădăcina foselor nazale transparente şi ele/ mă bucur că ai acceptat să mergi cu mine în inima ţării/ în rest totul e nou/ invariabil şi monoton ca drumul din faţă/ nu mă supăr pe femeia pe care o iubesc/ nu mă supăr pe realitatea care îi înfrânge pe toţi// mereu senzaţia asta/ de parcă ai cotrobăi prin rufe murdare”.
Poemele despre travaliul dulce-chinuitor al scrisului completează registrul tematic al cărţii. Cuvântul „poem” apare frecvent în cele 60 de pagini ale volumului, fi e că e vorba de propriile poeme, poate chiar de poemul la care scrie în acest moment, sau de poemele altora, în a căror oglindă – strâmbă, aburită şi, mai ales, previzibilă – se recunoaşte sau nu: „încă nu am descoperit poemul/ în care să mă simt ca în uter/ închipuie-ţi o zi care trece/ fără să respiri” (poemul), sau „fiecare poem are câte un ciot/ mă uit la poemele mele şi nu îl observ/ sau poate mă prefac/ sau poate poemul e aşa cum se întâmplă să-l/ vezi peste 100 de zile/ întorc pagină după pagină/ din cartea pe care am procurat-o recent/ şi încă nu am dat de poemul/ în care să nu întâlnesc/ nici trandafiri/ nici infinitul/ nici eternitatea/ doar rimele voluntare şi involuntare/ ca pasagerii din compartimentele de tren/ doar poemele cu o istorie închegată/ ca viaţa şi moartea/ doar cuvintele de după care/ nu poţi vedea zilele şi nopţile veritabile” (ciotul).
Cele 5 prozopoeme din final, splendide, „rimează” cu titlul cărţii, „îi confirmă” intenţia. Le văd ca pe un experiment, dar şi ca pe o încercare de „a evada” dintr-o formulă poetică ce l-a consacrat, în care s-a simţit şi se simte de mult timp confortabil – Chiper are o inteligenţă poetică de invidiat, creând mereu imagini şi sintagme care surprind cititorul –, dar care a devenit acum, se pare, o formulă care îi limitează demersul creator. Sau poate că prin această încercare de prozaizare a poeziei autorul îşi anunţă mult aşteptatul roman, mai ales că a publicat şi un volum de proze scurte – Violoncelul şi alte voci (Editura Augusta, Timişoara, 2000). Vom vedea. Tentaţia de a cita din aceste poeme în proză e mare, dar mă rezum la aceste două mici fragmente, pe care le dau cu italice, pentru a le diferenţia de ceea ce am citat (copios, dar a meritat) mai sus: „… Cum trăiesc acum? Merg în urma unei maşini încărcate cu manechine stufoase de paie. Cade câte o mână sau câte un picior pe care îl ridic cu tenacitatea slujitorului onest” (pag. 58) şi „… Acum chiar moare cineva şi toată procesiunea trece printr-un turnichet. Îmi pot dori un nasture cu o singură gaură sau clauza poeziei celei mai favorizate sau altele la fel de inutile precum e tristeţea pentru melancolie” (pag. 57)
Grigore Chiper a scris o carte de poezie fără angajamente patetice şi trimiteri la o realitate politică şi socială descurajantă, aşa cum procedează mai mulţi autori din Basarabia, o realitate pe care autorul a radiografiat-o – în stilu-i inconfundabil, adică delicat, aluziv, respectând convenţia artistică… – în celelalte cărţi ale sale. Este o opţiune care reflectă, în fond, structura sa creatoare, o sensibilitate care îl individualizează. Roman-simulacru e o carte admirabilă ce confirmă un poet valoros, matur, perfect stăpân pe mijloacele artei sale, experimentând cu succes.
_________________
Grigore Chiper, Roman-simulacru, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010.

Bonus muzical, sonurile melancolice ale celor de  The Green Car Motel

- http://bit.ly/ahVMDt

Să nu fii de găsit, pentru că tu însuţi nu te mai găseşti, să nu vorbeşti cu nimeni, să nu faci nimic…

Să combini – ca o tortură - Wong Kar-Wai şi Soljeniţîn. Improvizaţia sentimentală şi cromatică a chinezului şi… truda cu program (de lagăr) a rusului.

Naum Korjavin (poet) despre Soljeniţîn: „Ne-am întâlnit odată întâmplător, am vorbit, am făcut schimb de opinii. La despărţire, l-am întrebat: „Alexandr Isaievici, unde mergeţi?”. - „Înspre metrou”, mi-a răspuns. - „Aş putea să vă însoţesc?” - „Nu, pentru că mi-am programat să mă gândesc asupra unor lucruri tocmai în acest răstimp”. Dacă oricine altcineva mi-ar fi răspuns în felul acesta, l-aş fi trimis pe toate adresele, dar ştiam că ceea ce spune e adevărat: îşi programase să se gândească la ceva anume cât parcurge drumul spre metrou”.

Wong Kar-Wai – In The Mood for Love (o reflecţie muzicală & cromatică):

http://www.youtube.com/watch?v=kXqAcmDtEXc&feature=related

Din sumar:
28 iunie - Decretul care a răscolit Moldova (editorial de Vitalie Ciobanu);
Liliana Armaşu: „Ortodoxismul în şcoală – o iniţiativă… neortodoxă”;
„Clauza poeziei celei mai favorizate” (Vasile Gârneţ despre poezia ui Grigore Chiper);
Versuri de Svetlana Corobceanu;
O carte în dezbatere – „Cartea nomazilor din B.” de Val Butnaru;
O nouă antologie de poezie americană - cronica de Grigore Chiper;
Alexandru-Florin Platon: Condiţiile modernizării;
Cosmograme de Leo Butnaru;
Etica memoriei – Tamara Cărăuş despre „Cartea foametei”;
Alexandru Burlacu: „Literatura ca palimpsest”;
„Istoria incredibilă a celor 100 de zile” – cronică de Alexandru Tabac;
Jurnal american de Vitalie Sprânceană - „Acolo unde se termină curcubeul. Un moldovean în ospeţie la Navajo”;
Chestionar „Contrafort” – De ce îşi pune omul întrebări? (Răspund: Virgil Mihaiu, Maria Şleahtiţchi, Alex Cosmescu, Paul Cernat);
Angela Aramă: BITEI 2010 – jurnal de spectator;
Natalia Lozinski – Lumea pe care o creăm noi;
„Maşka” – proză de Emanuela Sprînceană;
2049 – proză de Marcel Gherman;
Caleidoscop francez - Leo Butnaru, „Parisul drept construcţie intelectuală majoră” şi „Arzu” de Lucreţia Bârlădeanu;
Oleg Bernaz – Spaţiu public şi spaţiu privat în Republica Moldova;
Două proze de Mihaela Perciun;
Literatura germană contemporană – „Roland Erb şi literatura română” de Mariana Codruţ; „Silke Scheuermannn - poeta sentimentelor paradoxale” (Olga Coreţchi); Grigore Chiper despre Rolf Bossert; W.G. Sebald, Austerlitz – cronică de Răzvan Mihai Năstase;
Revista Sud-Est Cultural, nr. 2/2010 (prezentare de Vasile Gârneţ);
Revista Clipa, nr.3/2010 (prezentare de Vitalie Ciobanu);
Cărţi noi la Editura Cartier;
Semnale: Leo Butnaru, „Ruleta românească” (nuvele); Liliana Armaşu, „singurătatea de miercuri” (poeme); Antologie de poezie în limba rusă – „Вечерня 12 + 1 Cina/ Чина 12 + 1 Vecernea”; Horia–Roman Patapievici, „Ultimul Culianu”; Nichita Danilov, „Ambasadorul invizibil”; Cristian Teodorescu, ”Medgidia, oraşul de apoi”.

Bonus muzical - http://bit.ly/173GCt

Un tânăr comunist, Igor Dodon – era să scriu „ticălos şi idiot bine rotunjit”, dar mă abţin - încercând să citească o declaraţie (compusă, evident, de altcineva) intitulată „Decretul, românizarea şi destrămarea”(despre decretul lui Mihai Ghimpu). Comunistul Igor vestejeşte amatorismul liberalilor, spunându-ne că avem un caz flagrant de „agramant politic”, rostind schimonosit mai multe cuvinte, dintre care cel mai năpăstuit mi s-a părut cuvântul „campanie”…

Ce trist e să te cheme Dodon şi să vorbeşti în 2010, la Chişinău, în numele partidului comunist
- http://bit.ly/ciiWbm

***

În troleibuzul 24, spre Ciocana, am văzut o tânără - frumoasă - citind Thomas Wolfe – Priveşte, înger, către casă (ediţia de la Polirom, 2008, cu coperte tari). Revenea, cred, la Chişinău dintr-o călătorie. Avea un rucsac mare la picioare. La staţia de la cerc, pe „Mircea cel Bătrân”, acolo unde e o piaţă agricolă, a urcat mai multă lume cu căldări şi sacoşe. Două femei vorbind ruseşte, pensionare, s-au aşezat lângă fată, continuând o discuţie începută afară. După ce au observat că tânăra citeşte o carte în română, una dintre ele a constatat cu voce tare: „Nu vot, polnaia rumânizaţia!” (Iată, românizare completă!”). Tânăra a închis cartea şi a privit tăcută pe geamul troleibuzului, neglijând agitaţia nervoasă a rusoaicelor. A coborât la a doua staţie, la „Zadnipru” (un poet mediocru din rsss moldovenească). Era calmă şi la fel de frumoasă. Îmi pare rău că n-am intervenit, apostrofând rusoaicele (de obicei mă implic), poate aş fi făcut-o şi pe tânără să vorbească. Sper să citească aceste rânduri…

Şi dacă e vorba de frumuseţe, atunci e Monica Bellucci:
http://bit.ly/9n9ro3

“Our windows were dark. The entrance was empty. I walked close to the left wall when I entered, but it was empty: just the stairs curving up into shadows echoes of feet in the sad generations  like light dust upon the shadows, my feet waking them like dust, lightly to settle again”. (W.F., The Sound and the Fury )

„Ferestrele noastre erau întunecate. La intrare nu era nimeni. Când am intrat am mers pe lângă peretele din stânga, dar nu era nimeni: doar scările arcuindu-se în sus în umbră ecourile paşilor generaţiilor triste ca praful uşor peste umbre, paşii mei trezindu-i ca praful, ca lin apoi să se aşeze iarăşi” . (Traducere de Mircea  Ivănescu)

Versiunea românească a lui Mircea Ivănescu e remarcabilă, dar parcă mi-aş dori o nouă traducere a „Zgomotului şi furiei”. O dată la 30 de ani marile cărţi merită „să treacă” printr-o nouă traducere.

***

 Un telefon de la o persoană draga  din Ferrara (patria lui Antonioni): “… Linişteşte-te. Eşti atât de bun şi atât de necesar, că  nu ţi se poate întâmpla nimic rău”.
Şantaj sentimental. Mi s-a făcut ruşine. N-am încotro, să cânte muzica:

http://www.youtube.com/watch?v=UHCgZY-HX6U

Dar nu e încă piesa muzicală pe care o caut.