Feed on
Posts
Comments

Multă pasiune, mulți nervi și tot atât de multe interpretări la numirea lui Eduard Harunjen în funcția de procuror general. Deși totul era previzibil și omul care a demonstrat atâta fidelitate și docilitate în slujirea Famiglei trebuia să-și adjudece funcția. Acum, cu noua lege, e infinit mai ușor. Se adună Consiliul Superior al Procurorilor – oameni pe care-i cunoști perfect, sunt din branșă, cu care se întâmplă să locuiești în apropiere și să fi făcut justiție lucrativă atâția ani – și te votează unanim. Nu mai ai emoțiile „filtrului” din Parlament, a celui de dinaintea constituirii majorității absolute și tăcut-ascultătoare, când vreun răzvrătit – Maria Ciobanu, Tudor Deliu, regretatul Ion Butmalai…– îți putea pune întrebări culese dintr-un dosar de presă foarte bogat, întrebându-te de averi, case, mașini, vile, terenuri și… dosare pe care le-ai boțit tactic la telefonul scurt. Mai era și așa-zisă opoziție comunistă sau socialistă, care era obligată, la comandă, să atace și să formuleze contondent, însă până la urmă erai votat. Despre presă, ce să mai spunem? Niște răi care atacă neîntrerupt instituția, abătându-o de la responsabila-i misiune, stresându-te pentru faptul că toată lumea va citi că ai case și mașini pe care n-ai fi reușit să le cumperi din banii câștigați din salariu. Un calvar care îți macină armonia familiei și, doamne ferește!, poate strecura dubii în mintea copiilor tăi care, nu-i așa, ar trebui să îmbrățișeze aceeași profesie nobilă și bănoasă.

Acum norocul este dublat și de situația inedită a președintelui Timofti, cu mandatul la final, turnând într-o veselie ordine și medalii – a decorat cu „Ordinul Republicii” chiar o secretară de redacție –, așa că treci foarte ușor, în regim de urgență, departe de ochii presei, și procedura de învestire. Cum domnul Timofti nu mai putea să urmeze scenariul vechi al instaurării Guvernului la miez de noapte, l-a chemat pe Eduard Harunjen mai de dimineață, asta pentru a nu se spune că președintele nu are simțul originalității și că nu este vizitat, din când în când, de ideea de schimbare (de schimbare a orei, dar tot e schimbare!). Lăsând gluma la o parte, ajuns la sfârșit de mandat, când se pare că s-a săturat chiar și el de postura în care s-a trezit în îndepărtatul an 2012, Nicolae Timofti este un om frânt, adică „rezonabil”: se gândește la anii liniștiți și îndestulați ai pensiei și mai speră să-și adune copiii acasă în jurul unui vraf de plăcinte.

Și, astfel, Moldova are procuror general după o nouă lege, asupra căreia au stăruit atât de mult europenii, cu o naivitate demnă de o cauză mai bună, am spune, pentru că o asemenea „modernizare” într-o Moldovă cu puterea uzurpată înseamnă chiar anularea bunelor intenții care au stat la baza promovării ei. Și nu e prima reformă după tipic european care, confruntată cu oamenii și obiceiurile locului, se dezumflă hidos, devine o caricatură.

Și pentru ca absurdul și comicul situației să fie deplin, Igor Dodon strigă ziua în amiaza-mare că i se fură din prerogativele de președinte și că principalii responsabili de acest delict nu este puterea și coordonatorul Plahotniuc, ci liderii opoziției antioligarhice, Maia Sandu și Andrei Năstase. Ei sunt de vină că Plahotniuc și-a plasat omul ascultător la Procuratura Generală prin faptul că au insistat să conteste alegerile pe care el, Dodon, în combinație cu coordonatorul, le-au furat. Avem, așadar, varianta zgomotoasă dar echitabilă: Plahotniuc și-a înșurubat omul convenabil la Procuratură, opoziția antioligarhică a criticat alegerea lui Harunjen, iar Dodon a strigat și el că s-a comis o nedreptate și că vinovații de răul ce i se face Moldovei sunt Maia Sandu și Andrei Năstase!… Orice s-ar spune și oricum vor mai evolua lucrurile, am constatat că nimeni n-a tăcut.

Nu-i va fi ușor cu noul procuror nici presei și nici societății civile. Procurorii, oamenii din justiție – se știe – au rău de transparență: articulează greu, comit greșeli de exprimare, uneori sunt, fără să vrea, prea violenți (vezi formula „câini turbați” a judecătorului Ion Muruianu) – dar asta dintr-o proastă cunoaștere a limbii române și din lipsa deprinderii de a comunica și de a fi deschiși, cum li se cuvine unor funcționari publici, obișnuiți în schimb să transmită dosare pe furiș și să vorbească onomatopeic la telefon. Iar dl Harunjen, după ce a fost ales cum a fost ales și confirmat cum a fost confirmat, a ținut să spună că procurorii sunt deranjați de jurnaliștii prea sâcâitori, care îi stresează, îi enervează și le dezechilibrează emoțional familiile, mai ales atunci când le inventariază averile. De aceea, ei, procurorii, vor fi obligați, mai presus de toate, să apere onoarea instituției prin „acțiuni în judecată, civile” împotriva presei.

Ceea ce înseamnă că vom avea justiție în Rep. Moldova!

 

Clămpăneli

Ce-ar fi fost dacă, odată ales președinte (nu mai discutăm modul în care a fost „ales”), Igor Dodon ar fi devenit mai sobru? Să fi decis să ia o pauză strategică, să-i surprindă și chiar să-i uluiască pe toți, să adopte un aer enigmatic? Gura spartă și mincinoasă din campania electorală să se preschimbe într-un sfinx tăcut și gânditor? Să spună doar lucruri absolut necesare și îndelung cumpănite. De la înălțimea și exigența funcției pe care a râvnit-o șapte ani…

Proiecții fantasmagorice, dorințe irealizabile. În general, dacă ar fi existat mai multă aplecare spre reflecție, cu siguranță că și Igor Dodon, ca „sublimare” a spiritului moldovenesc la 2016, n-ar fi existat. Însă Dodon există și clămpănește în continuare.

Cum era și previzibil, după alegeri Dodon nu mai vorbește despre miliardul furat, despre „oligarhii de la guvernare”, despre capturarea statului, ci perorează non-stop despre statalitate, neutralitate, federalizare și despre o relație tot mai prietenoasă cu Federația Rusă. A intrat într-o hărțuială cu ministrul Apărări Anatol Șalaru, pe care vrea să-l demită. Nu are împuterniciri, dar așa simte el și vrea să dea o lovitură unionismului și atlantismului. N-a apucat premierul Filip să semneze la Bruxelles acordul de înființare la Chișinău a unui birou de legătură NATO, cum Dodon a și sărit ca ars, declarând că el este categoric împotrivă, ca nu cumva să ne invadeze trupele NATO și să anuleze neutralitatea noastră asigurată de prezența trupelor de ocupație rusești în Transnistria.

Replica lui Șalaru la adresa lui Dodon – ministrul ce pare că a deschis un front personal împotriva liderului Ghimpu, care a acumulat tocmai 1,7% în alegerile prezidențiale, fluturând sloganul Unirii – a fost de tot hazul și mai ales potrivită pentru bosumflările șefului PSRM: „Dodon e ca un copil mic uimit că descoperă lumea. Pune degetul pe tot ca să vadă dacă frige sau nu”.

O altă altercație (promițând noi și savuroase episoade) a avut-o Igor Dodon cu Mihai Ghimpu pe seama pietrei din piața Guvernului, care evocă memoria ocupației sovietice de la 28 iunie 1940. Dodon vrea să o demoleze, să o transforme în prundiș, iar Mihai Ghimpu evident că nu se va lăsa, mai ales după ce a devenit un mic profet în Basarabia cu memorabila afirmație că Dodon va ajunge președinte atunci când va zbura porcul (așa cum altă dată, în URSS, cine-și mai amintește, zburau crocodilii… „e drept că foarte jos”, ținea să precizeze maiorul Hlevak de la catedra militară a Universității de Stat din Chișinău – un bețiv notoriu, ca mai toți colegii săi). Socialistul de la Sadova trebuia să-și găsească un corespondent la extrema cealaltă a spectrului politic, el are nevoie de pornirile unioniste și atlantiste ale liberalilor din „majoritatea absolută” ca de o rațiune personală de a fi. Dacă Partidul Liberal va dispărea din grațiile „coordonatorului” guvernării de la Chișinău, alții cu siguranță îi vor lua locul, așa încât Dodon va avea mereu ce clămpăni. Se vor demola statui, se vor perfora steme, se va da foc la steaguri, războiul simbolurilor va fi garantat.

Și pentru că tematica internă nu este suficientă pentru anvergura lui de șef de stat, Dodon face incursiuni în exterior. S-a grăbit să-l felicite cu victoria pe Donald Trump, cel care „pledează pentru relații de prietenie cu Rusia”. Și-n această ordine de idei, Dodon s-a arătat bucuros că „America se îmbracă în roșu (culoarea socialiștilor moldoveni).

O temă dragă lui Dodon este relația cu România. Vrea să-l lipsească pe Traian Băsescu de cetățenie moldovenească și refuză să-i răspundă la telefon. I-a scris lui Klaus Iohannis și insistă în continuare ca președintele României să nu se facă a uita o scrisoare mai veche pe care i-a trimis-o (n-o fi oare o „scrisoare pierdută”?), pentru că, vezi tu bucluc!, nu avem o bornă clară la frontieră. El, ca statalist, are coșmaruri că hotarul de la Prut e volatil și foarte nesigur, deși România a fost primul stat care a recunoscut în 1991 independența, integritatea și suveranitatea Republicii Moldova.

Tot teoretizând pe marginea statalității și moldovenismului, Dodon a opinat că a fost o mare greșală faptul că la 1812 Rusia nu a anexat toată Moldova, până la Carpați, ci s-a oprit la Prut. Că, adică, le-a lăsat ceva și nesuferiților români… Și cum va veni, nu peste mult timp, în ianuarie, și ziua poetului național, Mihai Eminescu, Dodon va avea, probabil, o formulare memorabilă și aici, revelându-ni-l pe autorul Luceafărului ca pe un militant socialist. Despre „socialismul” protocronist al lui Ștefan cel Mare vom afla probabil pe 2 iulie, atunci când vor bate clopotele la Putna.

Iată doar câteva dintre perorațiile lui Dodon (clămpăneli, cum le-am zis în titlu – poate de aceea îl admiră pe Fidel Castro, un alt mare clămpănitor, care urla pe stadioane „Viva la revolucion cubana!”, în timp ce își umplea închisorile cu adversari politici și își vâna compatrioții care încercau să ajungă în Florida pe ambarcațiuni improvizate, ca să scape de raiul de pe „insula libertății”). Și stați că Dodon încă n-a abordat temele legate de Istoria Românilor, de „limba moldovenească” și alte subtilități artistice și identitare pe care, dacă nu-l va provoca cineva printr-o aserțiune sau vreo zicere mai oțărâtă, le poate înscena chiar el. Și asta pentru a se afla în treabă și, cum spuneam, a nu aborda subiecte precum statul capturat, miliardul furat, justiția aservită, sărăcia galopantă a populației și, mai ales, pentru a nu fi obligat să rostească numele „coordonatorului”.

Deocamdată, prin faptul că vorbește atât de mult și că se leagă cu ardoare de orice temă, numai nu de cele care contează cu adevărat în agenda schimbării, Dodon demonstrează că este o fantoșă, că suferă de sindromul impostorului. Pe lângă inconsistența sa și aranjamentele, evidente pentru toată lumea, care i-au asigurat un scor mai bun în alegeri, Dodon mai este terorizat și de faptul că în cele acuși trei săptămâni de la alegeri el încă nu este validat, ci din contra, contestat. Nu e deloc o postură care să suscite invidia.

Totuși, ca „președinte al întregului popor”, cum se pretinde, ar trebui să se gândească și la urechile alegătorilor și să mai aibă, din când în când, simțul proporțiilor (dacă cel al ridicolului îi este străin). Vituperările antioccidentale și antiromânești ale lui Voronin măcar evocau bravada unui general sovietic, pe când scorțoșeniile lui Dodon trădează agitația complexată a unui epigon. E, așa, un Voronin mai mic, mai necopt, o copie palidă. „Originalul” era mult mai convingător.

În toată forfota de după alegerile prezidențiale din 13 noiembrie, este interesant să urmărești evoluția comentatorilor și analiștilor din holdingul lui Plahotniuc, experți care și-au ales drept țintă predilectă prestația Maiei Sandu în alegeri. Nu faptul că opțiunea de vot a basarabenilor a fost deturnată de o clică mafiotă se discută în emisiuni, în pagini de ziare și pe rețelele de socializare, ci se comentează copios, cu detalii și analize sofisticate, pe marginea defectelor Maiei Sandu: că este un lider slab, nepregătit, naiv, motiv pentru care a pierdut alegerile și că, prin urmare, ar trebui să-și dea demisia, că așa se procedează în partidele din Occident. Cum observa, scurt, dar foarte plastic, Sorin Ioniță, Maia Sandu – care n-a avut bani de campanie și nici expunere mediatică – se face vinovată, în opinia acestor mercenari, de înfrângerea la care tocmai ei, simbriașii lui Plahotniuc, au contribuit decisiv.

I s-a reproșat Maiei Sandu că a abordat cu prea puțină hotărâre chestiuni de geopolitică: n-a punctat decisiv pericolul Rusiei, nu l-a demascat pe Dodon ca agent plătit al unui stat străin, n-a insistat pe aderarea noastră la NATO, ca singură umbrelă protectoare a Moldovei, a neglijat strategia sau miza votului etnic și a vorbit despre o iluzorie „națiune civică moldovenească” (deși despre așa ceva n-a vorbit niciodată!). Pe de altă parte, tot acești comentatori i-au reproșat că n-a știut să atragă de partea ei mișcarea unionistă, fiind reticentă și evitând deliberat acest subiect. (Acum stau și mă gândesc, cunoscând realitățile din Moldova: ar fi câștigat Maia Sandu mai multe voturi, dacă îi dădea un ultimatum lui Putin să-și retragă trupele de ocupație din Transnistria și dacă ar fi declarat că va face Unirea în 2018?). S-au rostit și alte reproșuri la adresa Maiei Sandu: că este arogantă, că n-are priză la omul simplu, că e prea intelectuală…

Toate aceste interpretări și acuzații nu sunt decât o eschivă în fața adevăratei teme pe care analiștii holdingului ar trebui să o ia în discute: capturarea statului de către clanul lui Plahotniuc și faptul că nimic în Moldova nu se va schimba atâta timp cât această grupare deține frâiele puterii. Ei, acești comentatori pasionați, îngrijorați de destinul Moldovei, n-au voie să rostească numele celui care a ales pentru siguranța și confortul său personal – nu pentru binele Moldovei! – să-l facă pe Dodon președinte. Și tot acești „experți ai inefabilului” se feresc să vorbească despre campania absolut jegoasă pe care a avut-o Dodon și susținătorii săi în aceste alegeri. Doar la ruși mai găsești o revărsare atât de intensă de calomnii și diversiuni – socialistul nostru de acolo și-a luat modelul. Și toxicitatea pe care a degajat-o Dodon a dat roade. Am văzut cu toții, după alegeri, interviuri cu persoane din provincie care își motivau opțiunea de vot pentru Dodon, spunând că acesta este un adevărat patriot statalist și că-i iubește pe moldoveni. El va da ordin să fie prețuri sovietice la pâine și la salam, iar celălalt candidat va aduce pe capul nostru refugiați sirieni, jandarmi români și trupe NATO – „nu sunt minciuni, s-a spus la televizor, am citit despre asta și în ziarul „Socialiștii!”.

Dodon trebuie condamnat pentru că a răspândit în toată Moldova zvonuri false și murdării la adresa oponentului său, bulversând mintea basarabenilor, creând teamă, ațâțând fobii, instaurând o stare de insecuritate națională, așa cum o face și după 13 noiembrie, certându-ne cu vecinii și cu partenerii noștri de dezvoltare – pesemne i s-a urcat „președinția” la cap. Un asemenea șef de stat nu poate avea niciun fel de legitimitate, nu se poate pretinde „președinte al tuturor cetățenilor”. Ca să ai respectul lor, trebuia să fi învins într-o luptă dreaptă și cinstită.

După o repliere rușinoasă, când a fost obligat să-și anunțe de pe foaie retragerea din campanie (cu un ton de parcă și-ar fi citit propria sentință), supravegheat atent de adevăratul șef al PD-ului, Vlad Plahotniuc, ca prin minune a reapărut și Marian Lupu. Și el este supărat pe Maia Sandu că n-a învins în alegeri, că n-a știut să profite de ajutorul dezinteresat pe care i l-a oferit Partidul Democrat, că a dat cu piciorul în alegătorii PD, isterizând populația cu sintagme de genul „stat captiv”, „oligarhi pușcăriabili”, „hoți și mincinoși”. E șocantă și penibilă revenirea lui Marian Lupu, dar n-ar trebui să ne mai mire acest „atlet al nesimțirii” – calificativ cu care este de mai mult timp gratulat liderul formal al PD. Ieșirea la rampă a lui Marian Ilici vrea să însemne că șocul în rândurile PD s-a mai atenuat. Lumea este preocupată de orice, numai nu de lipsa de legitimitate a unui partid care și-a subordonat toate instituțiile statului. Așa că, pentru a îngroșa ceața, e mai bine să spui că, da, Dodon este „periculos”, dar să continui să o acuzi pe Maia Sandu de toate păcatele, chiar dacă tu, patronul și partidul tău, ați fost aceia care ați atacat-o și subminat-o consecvent în campanie.

Iată semnele unei dedublări, ale unei schizofrenii în politica și în presa moldoveană aservită. Purtătorii acestui virus însă nu sunt victime inocente, ei sunt conștienți de boala pe care o răspândesc.

 

Chiar dacă se va vedea până la urmă președinte confirmat, Igor Dodon pornește la drum cu un imens handicap de imagine. Toată lumea a văzut cum și-a dobândit el victoria (încă disputată) în aceste alegeri: calomniind, mințind și furând voturi. Ajutat de cel împotriva căruia ne anunța fals și demagogic că luptă – Vlad Plahotniuc și holdingul său media. Nu mai are rost să reluăm șirul scabrozităților și al minciunilor sfruntate prin care și-a clădit Dodon victoria, folosind resurse financiare uriașe (începând din vară, mi s-a pus aproape zilnic în cutia poștală un nou exemplar colorat al ziarului „Socialiștii”). Să mai amintesc și de corturile de campanie ale PSRM, presărate prin tot orașul, cu tineri activiști, dar și cu femei îndoctrinate, de regulă rusoaice, care te acostau obraznic, spunându-ți că trebuie să alegi „Кандидат который спасёт страну!” (Candidatul care va salva țara). Banii veniți pe filieră străină, din offshor-uri (s-au citat insulele Bahamas) ar fi trebuit să servească un temei mai mult decât suficient pentru ca Dodon să fie scos din cursa electorală. Dar acest lucru nu intra în planurile strategilor, pentru că foarte repede s-a văzut că Dodon era unul dintre scenariile pe care le-a lansat în această campanie Plahotniuc și staff-ul său.

Pot exista voci care să spună că n-ar trebui să facem caz de discursul mincinos și toxic al lui Dodon, pentru că așa sunt în general campaniile electorale, se vorbește mult, iresponsabil, pe după ureche, cu destule născociri, exagerări, speculații menite să surprindă vulnerabilitățile adversarului. Nu este tocmai așa. Pentru un public cum e cel basarabean de la țară, care se informează doar de la televizor, mai precis, de la 2-3 posturi cu acoperire națională, având același patron, aceste minciuni au prins, și-au făcut lucrarea. Maia Sandu, care făcea rost cu mare greu de bani pentru a se deplasa în teritoriu, trebuia să combată toate aceste minciuni, să le spună oamenilor că nu vor veni sirienii, că nu este împotriva bisericii, că nu va închide școlile, că nu vor veni soldații NATO și nici jandarmii români, că nu-l va grația pe Filat și că nu va semna decretul privind Unirea cu România a doua zi după depunerea jurământului de președinte…

Una dintre cele mai perfide manipulări de care s-a folosit Dodon a fost să spună că Maia Sandu este susținută în campanie de Vlad Plahotniuc. Pentru că oligarhul a declarat, la retragerea lui Lupu, că va susține candidatul proeuropean cu cele mai bune șanse, adică pe lidera PAS. În realitate, holdingul lui Plahotniuc, instituțiile statului și Partidul Democrat, cu majoritatea primarilor săi din teritoriu, au lucrat împotriva Maiei Sandu. Declarația falsă pe care a făcut-o Plahotniuc cu privire la sprijinirea candidatului proeuropean i-a servit lui Dodon pentru a debita pe toată durata campaniei electorale că Maia Sandu aparține sistemului, că a furat și fură alături de ei. Și toate aceste enormități se spuneau despre un candidat care nu a avut bani pentru a tipări măcar un singur billboard pentru fiecare sector din Chișinău.

La cât de supărată e lumea pe sărăcie și corupție, Maia Sandu ar fi câștigat aceste alegeri dacă guvernarea oligarhică, lipsită de legitimitate, nu ar fi ridicat obstacole în fața ei: sabotând/limitând votul diasporei, organizând turismul electoral care a stimulat, contra plată, „statalismul moldovenesc” al transnistrenilor, trezindu-i din apatie și dispreț pe găgăuzi, profesând votul multiplu și falsificând procesele verbale ale secțiilor de vot ș.a.

Dodon va câștiga poate președinția, dar legitimitatea sa este mânjită de metodele ilegale prin care a ajuns în acest post. Asta-l va lipsi de credibilitate și de respectul pe care s-ar cuveni să-l aibă cetățenii pentru cea mai înaltă funcție în stat. Dodon va trebui să demonstreze că elanul său anticorupție din campanie, demagogic, și mai ales torpilat de propria biografie și de averile mari pe care le-a adunat, este unul real. Va trebui să-l confrunte deschis pe Plahotniuc, omnipotentul coordonator din Moldova. Nu vor mai ține sloganurile generale: „să scăpăm țara de corupție”, „să înlăturăm oligarhii și mafia de la putere”. Dodon va trebui să le spună pe nume acestor persoane și să ceară eliberarea justiției de sub controlul politic. Toate acestea vor constitui un test foarte serios pentru credibilitatea și așa avariată a lui Igor Dodon, cel care chiar în primele zile de după alegeri a ales să vorbească într-un limbaj dublu: unul pentru moldoveni și altul pentru televiziunile rusești. Moldovenilor le promite unitate și pace, iar rușilor le spune că Moldova va fi federalizată, că va încuraja o împăcare grabnică cu Transnistria și că prietenia noastră seculară cu Rusia va căpăta un impuls revigorant.

Igor Dodon, ca președinte, va avea o mare problemă cu intelectualitatea din R. Moldova, în fața căreia n-are nicio autoritate și în mijlocul căreia n-are aderenți (poate doar câțiva, dar și aceia, via Plahotniuc, ei însă n-ar recunoaște-o niciodată). La această falie, ca și comunistul Voronin, Igor Dodon a lucrat permanent: intrând cu bocancii în cultură și în istorie, indicându-le scriitorilor în ce limbă să scrie („moldovenească”) și spunându-le artiștilor cărei culturi îi aparțin. A și amenințat în campanie că va face ordine la Academie, deranjat de pro-românismul ei. Sper să nu inițieze, cum făcuse Voronin la vremea lui, cu rezultate lamentabile, rușinoase, „uniuni de alternativă” ale scriitorilor și jurnaliștilor.

Într-un text mai vechi, publicat în „Ziarul Național” în octombrie 2015 („Chiar trebuie să traversăm și UsatoDodonia?”), foloseam termenul „Dodonia” ca pe o posibilă proiecție pentru viitorul țării. Acum Dodonia pare să se fi instaurat, cu toate calificativele pe care le vedeți în titlul acestui text. Mă gândesc că ar trebui, poate, să mai adăugăm un prefix nou: „PlahoDodonia”. Ce va fi, vom vedea. În Moldova, ca și-n alte părți, e valabilă aceeași regulă: trebuie să trăiești mai mult ca să vezi cum se termină.

 

Până va ajunge unda de șoc a alegerilor din Statele Unite în această parte a Europei, noi ne trăim propria dramă. Chiar dacă au început deja să ne susure pe la ureche tot felul de Casandre care profețesc „replierea Americii”, o nouă împărțire a sferelor de influență, o reticență tot mai mare a birocrației europene față de ideea de valori democratice în R. Moldova, cred că marea noastră problemă este de ordin intern. Suntem, la 25 de ani de la proclamarea independenței, o țară scindată, plină de contradicții, balansând hipnotic și iluzoriu când spre Est, când spre Vest.

Actuala campanie electorală a scos la iveală imensa cantitate de frustrare și ură acumulată în societate de-a lungul acestor decenii și mai ales în ultimii ani, când batjocura politicienilor a atins cote nemaivăzute până acum. Societatea moldoveană este un organism foarte bolnav care nu are anticorpi pentru a se apăra. Și astfel cade pradă ușoară demagogilor și populiștilor, mincinoșilor de cea mai joasă speță. Pare incredibil, dar orice fabulație, orice monstruozitate prinde mai degrabă aici decât argumentele raționale: ne vor invada sirienii, vor fi închise bisericile, moldovenii nu vor mai fi înmormântați, ci incinerați, va fi distrusă familia tradițională, românii/unioniștii vor acapara toată puterea și îi vor obliga pe ceilalți să vorbească românește, ca la carte, altfel vor fi expulzați sau întemnițați ș.a.m.d. Și de toate aceste aberații propagate la oră de maximă audiență profită hoții care fură și pârjolesc Moldova – regimul oligarhic și acoliții lui.

În acest peisaj devastat e foarte greu să se coaguleze ceva, e foarte greu să fie observat și ascultat un politician nou, tânăr, cinstit și muncitor, care chiar are un program realist pentru o guvernare în folosul poporului. Și dacă moldovenii sunt îndoctrinați, rusofonii privesc cu scepticism ideea de solidarizare pentru o Moldovă a bunului-simț și a statului de drept. Foarte puțini din acești concetățeni ai noștri alolingvi se regăsesc într-un proiect al încrederii reconstruite. Moldova este incapabilă să se smulgă din propriile contradicții.

Faliilor interetnice și geopolitice li s-a adăugat în ultimii ani o nouă fractură, de data aceasta în interiorul comunității românofone majoritare din R. Moldova, și anume hiatusul dintre generații. Dacă cei mai în vârstă, formați într-un anumit mediu, mai păstrează adeziunea la valori clasice, precum identitatea și apartenența la o patrie, și sunt dispuși să încerce, iarăși și iarăși, să schimbe ceva aici, o mare parte dintre tineri – cei pe care i-am tot așteptat cu multă speranță la vot – se comportă de parcă n-ar avea nicio legătură cu acest teritoriu.

Vorbeam mai deunăzi cu un prieten, profesor universitar, întrebându-l cum mai sunt studenții de azi, ce-i preocupă? Dacă citesc? – vechea mea obsesie. Mi-a răspuns că nu vrea să mă indispună, oferindu-mi detalii despre calitatea și interesul lor pentru studii, întrucât e un alt tablou față de epoca în care fuseserăm noi studenți și adunam biblioteci clandestine de carte românească, interzisă în Moldova de regimul sovietic. Ceea ce îl îngrozește pe prietenul meu universitar este privirea goală a studenților de azi, dezinteresul lor total pentru locul în care trăiesc. Nu par să mai aibă o legătură afectivă cu Moldova, nimeni nu încearcă să-și prospecteze un viitor aici. Majoritatea stau cu gândul la plecare. Așa cum au făcut părinții și multe dintre rudele lor. Molima exodului se transmite ca un ritual. E un model de conduită mult mai convingător și mai stimulator decât sentimentul civic și patriotic pe care încercăm să li-l cultivăm noi, profesorii, mi-a spus el.

În această țară fracturată trebuie să ne alegem președintele peste trei zile. O instituție, Președinția, în care multă lume a investit așteptări exagerate – semn al derutei, al disperării. Ne legăm fiecare de un mal la care să acostăm, spre care ne tractează cei doi candidați…

Nu sunt de acord cu cei care proclamă că alegerile din 13 noiembrie sunt o chestiune de „totul sau nimic”, nu cred că Moldova își joacă ultima carte. Am mai avut tangaje comparabile, am mai trecut prin situații-limită. Moldova va rămâne la locul ei și după alegerile de duminică. Și își va continua chinul pe care mulți nu-l observă, iar cronicarii dezastrului nu vor lipsi. Ca și nemântuiții uvrieri ai speranței.

***

Cei care l-au votat pe Donald Trump cu siguranță n-au citit romanul din 1935 al lui Sinclair Lewis „It Can’t Happen Here” (Asta nu se poate întâmpla aici). Ar putea s-o facă acum. Romanul e o versiune americană a orwellianului „1984”. Nu există, cred, o carte mai actuală pentru americani decât aceasta.

Și totuși sper mult că lumea, după ce Donald Trump va începe să „colaboreze” cu Vladimir Putin, nu se va trumputiniza.

Ce greu îi va fi Europei!

 

Alegerile prezidențiale din Moldova, dincolo de intriga lor dramatică, în plină desfășurare și încă nedecisă, ne-a oferit revelația unui nou pol politic despre care până acum câteva luni nimeni nu ar fi putut spune ceva consistent. Maia Sandu, Andrei Năstase și construcțiile politice care stau în spatele lor reprezintă o forță credibilă, viabilă, cu bune șanse de evoluție. O soluție pentru dezamăgirile noastre legate de „Alianțele pentru Integrare Europeană”. Mult timp, vă amintiți, liderii acelor coaliții, care au guvernat Moldova după 2009, ne-au tot vorbit despre nevoia de continuitate, despre lipsa de alternativă la guvernările lor și la ceea ce ne pot oferi ele. Acest discurs a căpătat de-a lungul celor șapte ani alura unui adevărat șantaj. „Dacă nu noi, atunci cine? Veți vota cu Voronin, cu Dodon? Vreți în Uniunea eurasiatică? Nu vreți parcurs proeuropean?”, clamau pe întrecute Filat, Lupu, Ghimpu și ceilalți, atunci când erau încolți de jurnaliști și de societatea civilă, când li se reproșa lipsa de eficiență și consecvență, corupția, nepotismul, tergiversarea reformelor ș.a.m.d.

Și trebuie să recunoaștem – nici nu e foarte greu, dacă urmărim presa și cursul evenimentelor – că mult timp acest șantaj a funcționat. A fost o perioadă când le-am căutat justificări și scuze pentru greșeli și gafe, am ținut cont de „nefasta moștenire Voronin”, de „greutățile obiective” pe care le întâmpinau aleșii noștri, nu puteam trece cu vederea interminabilul boicot al comuniștilor și, de cealaltă parte, ne bucuram de sprijinul Occidentului, de generozitatea partenerilor noștri de dezvoltare. Sintagma „Moldova, povestea de succes” suna atât de armonios, atât de solar în gura lor, încât sfârșisem prin a crede și noi în ea, chiar dacă semnele unei vieți mai bune, mai îndestulate, se lăsau așteptate. Mai ales că pericolul geopolitic, din partea Rusiei, era, cum este și azi, o realitate.

I-am iertat, i-am înțeles, am tot încercat să avem, nu-i așa, o viziune globală, ne-am străduit să nu pierdem din vedere pădurea din cauza copacilor, și i-am tot votat. E drept că ultima dată, în noiembrie 2014, am făcut-o mai degrabă în silă, scrâșnind din dinți și cu speranța că vor fi înțeles flăcăii ăștia ai noștri proeuropeni din greșelile săvârșite, că de-acum încolo se vor comporta altfel: mai corect, mai moral, mai responsabil.

Ei bine, jaful bancar, dispariția miliardului, a pus capăt acestui „concubinaj politic bolnav și vinovat”. Nu mai încăpea loc nici de idilă, nici de „sprijin pragmatic” între guvernanți și alegătorii lor. Golul din bănci a înghițit, ca o gaură neagră, glorioasa „AIE”. Și cum natura are oroare de vid, au apărut pe fundalul protestelor populare din anul 2015 două forțe politice noi: Partidul Platforma Demnitate și Adevăr, condus Andrei Năstase – formațiune născută din „patul germinativ” al Mișcării civice cu aceeași denumire –, și Partidul Acțiune și Solidaritate (PAS), fondat de Maia Sandu.

Aceste două partide, care și-au unit forțele în actualele alegeri prezidențiale într-un bloc la care a aderat și nucleul necorupt din PLDM, au reușit să cucerească într-o măsură apreciabilă încrederea electoratului. Noile formațiuni sunt, în mare, produsul, proiecția voinței populare, dincolo de activitatea și munca liderilor și activiștilor săi care merită tot respectul și admirația, pentru că populația a rupt orice legătură cu partidele proeuropene compromise, pe care le-a votat, sub șantaj, în ultimii 5-6 ani. Marele test pentru această construcție politică bipolară este turul doi al prezidențialelor, acolo unde șansele de victorie rămân palpabile, chiar dacă handicapul după primul tur, în raport cu exponentul prorus, este unul semnificativ. Mobilizarea din aceste zile, îndemnurile și apelurile, concentrarea societății civile și a multor personalități ale vieții publice și culturale în jurul candidatului comun al forțelor antioligarhice ne îndreptățesc să credem că victoria este posibilă. Și ar fi păcat dacă stratagemele mocirloase ale puterii (cum sunt refuzul de a permite studenților de a vota la locul de studiu, lipsa de dorință de a deschide noi secții de vot în străinătate, interdicția pentru cei din diaspora de a vota cu buletinul valabil etc.) ar zădărnici această șansă, tăind din entuziasmul și civismul popular regăsit, într-o perioadă în care depresia, descurajarea păreau iremediabil instalate în Moldova.

Indiferent însă de rezultatul votului din 13 noiembrie, un nou test, poate mai important decât cel de acum, va fi cum își vor gestiona acești noi lideri politici, Maia Sandu și Andrei Năstase, ascensiunea rapidă, ipostaza de captatori ai speranței renăscute a basarabenilor. Vor fi ei capabili să păstreze această coeziune și solidaritate și pentru alegerile parlamentare, cele care dau de fapt adevărata putere în Moldova?

Nu știm cum vor evolua evenimentele, ce negocieri se vor mai purta, cum vor arăta viitoarele alianțe, dar important este ca noii lideri politici și echipele din spatele lor să rețină lecția trecutului recent și să nu repete eșecul predecesorilor lor, care, la fel, acum 7 ani, debutau sub cele mai favorabile auspicii la sfârșitul epocii Voronin.

 

Retragerea lui Marian Lupu, candidatul oficial al Partidului Democrat la alegerile prezidențiale, a surprins pe toată lumea, a complicat anumite calcule, a diluat linii de demarcație, a bulversat aliați, a contrariat adversari. Dintr-odată, tot ce părea emanația forței, o campanie bine direcționată, blindată și de nădejde sudată a devenit caduc și chiar ridicol. Mă gândesc, de pildă, la uriașele panouri care au împânzit țara, panouri de pe care candidatul PD declara cu autosuficiență: „Aud, Ascult, Rezolv”. Marian Lupu – un factotum național! O minune de candidat! Și din toate aceste promisiuni s-a ales praful. Nu e păcat de atâta material irosit, de banii cheltuiți, de lume mobilizată, de poliție alertată, de primari stresați: „aveți grijă, vine candidatul nostru de la centru!”?…

Nu e prima dată când coordonatorul, omul din umbră al puterii de la Chișinău, Vladimir Plahotniuc, schimbă agenda politică. La fel a procedat și atunci când Curtea Constituțională scotea decizia considerată foarte discutabilă, dacă nu de-a dreptul dubioasă, de a schimba modalitatea de alegere a președintelui. Prin acea manevră, oligarhul încerca să smulgă inițiativa din mâinile Platformei DA, care adunase peste 400 000 de mii de semnături pentru un referendum privind alegerea președintelui de către popor. A făcut-o, întrucât nu putea admite să piardă. O revendicare, o reformă, o schimbare a Constituției, orice, nu poate „emana” decât de la el, „patronul Moldovei”, în niciun caz de la adversari. Și astfel i-a transformat peste noapte pe toți oponenții săi politici în concurenți electorali, îndepărtând spectrul unei revolte populare. Declanșarea campaniei electorale și apariția a tot felul de candidați, dintre care majoritatea formau o adunătură de veleitari, impostori, măscărici și penali, avea menirea să trivializeze această idee – președintele ales de popor – și să pună această hoardă de nechemați pe același taler cu liderii opoziției antioligarhice, care își anunțaseră intenția de a candida pentru a scoate R. Moldova din captivitate.

Și acum, Plahotniuc, prin retragerea lui Lupu din competiția electorală, încearcă să redeseneze câmpul de bătălie după bunul său plac. Adică, să nu mai avem, clar, de o parte, regimul mafiot și, de cealaltă parte, opoziția antisistem, antioligarhică, miza alegerilor să nu mai fie lupta anticorupție, esențială pentru salvarea țării, ci să ne întoarcem la vechile aliniamente cu „proeuropeni” și „proruși”, cum a fost valabil ultima dată la alegerile din 2014, pe care actuala putere reușea să le câștige, speculând fobiile electoratului și diviziunile geopolitice.

Noua schimbare de agendă, dictată de Plahotniuc, are ca punct nodal ideea: Dodon, vectorul pro-Rusia, e marele pericol. Îndemnul de a vota candidatul proeuropean mai bine plasat este o mișcare tactică a oligarhului cu care acesta punctează și pentru adepții integrării europene, cărora, aparent, le întinde mâna, dar îl favorizează și pe adversarul prorus, Igor Dodon. Maia Sandu a și declarat că oferta lui Plahotniuc este un „dar otrăvit”, care îl ajută pe Dodon, revitalizându-l. La rândul său, Dodon a vorbit despre o perfidă înțelegere a lui Plahotniuc cu americanii ca să o susțină pe Maia Sandu, de aceea, el, Dodon, rămâne singurul luptător adevărat cu statul captiv. Cel mai vajnic luptător, nu încape îndoială!

Declanșând acest ping-pong de suspiciuni și acuzații aruncate de cele două tabere, Plahotniuc se situează din nou la mijloc, ca un arbitru: dacă câștigă proeuropenii, el va spune că i-a ajutat, dacă înving prorușii, va declara că a fost mereu cu Rusia, pentru că, așa spuneau și adversarii săi din Opoziția antisistem, face jocul Rusiei. Și chiar îl face. L-a făcut întotdeauna.

Schimbarea de agendă a lui Plahotniuc mai are și efectul unei replici la adresa inamicului său inconturnabil, Andrei Năstase, care a renunțat să candideze, anunțându-și sprijinul pentru Maia Sandu, spre a nu risipi voturile electoratului protestatar. Plahotniuc, din culcușul puterii și al omnipotenței sale, îi arată liderului Platformei DA că poate face la fel: „Vezi, nu e nicio problemă să-mi retrag omul din competiție, dacă interesul național o cere!”.

R. Moldova trăiește schizofrenic după agenda pe care ne-o ticluiește omul din umbră. E timpul să-i stricăm jocurile. La 30 octombrie votăm schimbarea, să scoatem Moldova din mâzga oligarhiei!

 

 

O premieră în politica moldoveană

Gestul lui Andrei Năstase de a se retrage din cursa electorală în favoarea Maiei Sandu este o noutate în politica moldoveană. E un fapt consemnat de toți comentatorii onești, dar și motivul unor speculații impure. Cea mai la îndemână, și tot atât de grosolană, este teza că liderul PPDA a cedat la sugestia americanilor și a europenilor, pentru că – a se vedea jubilația mediocră a celor care ne destăinuiesc „marele secret”! – Maia Sandu este „preferata” Occidentului, a FMI-ului, a FBI-ului, a Comisiei Europene etc. Se insinuează că asistăm la o conspirație, iar cei doi lideri politici, care au oferit în premieră Republicii Moldova această colaborare, nu sunt decât niște marionete manipulate din străinătate. E ușor de sesizat aici frustrarea celor cărora brusc li s-a luat obiectul criticii și al denigrărilor, întrucât sunt obligați să-și reconstruiască, să-și recalibreze discursul de contracarare a Opoziției de centru-dreapta în această campanie electorală.

În plus, va trebui urgent revizuită și partitura falșilor candidați lansați pentru fragmentarea electoratului proeuropean. Deși, în calitate de candidat unic, Maia Sandu nu va însuma neapărat numărul de voturi cu care sunt creditați în sondaje fiecare partener în parte (pentru a obține mai multe sufragii va fi nevoie de îndeplinirea unor condiții la care ne vom referi mai jos), liderul PAS oricum deține un avans important în raport cu candidatul oficial al puterii, Marian Lupu. Nu va fi ușor pentru manipulatorii TV și nici pentru CEC, care va număra voturile, să-l scoată pe Marian Lupu în fața candidatului unic al Opoziției antioligarhice. Pentru că Maia Sandu are drept sprijin – și nu e o simplă metaforă! – indignarea moldovenilor jefuiți și batjocoriți. Iar Marian Lupu îl are în spate pe Plahotniuc și partidul său de profitori și parveniți.

 Frustrări în rândurile Platformei DA

Renunțarea lui Andrei Năstase la cursa prezidențială și susținerea pe care i-a declarat-o liderei PAS, în calitatea ei de candidat unic al dreptei, a fost salutată de opinia publică internă și de prietenii noștri din Occident, dar în același timp a produs și destulă amărăciune în rândurile unor suporteri mai înflăcărați ai Platformei DA. Asta se vede nu numai din reacțiile pe Internet, ci și din discuțiile private pe care le ai în aceste zile. Sentimentul de dezamăgire al acestor oameni poate fi înțeles. Andrei Năstase a întruchipat spiritul revoltei, a fost cel mai contondent și mai vocal contestatar al regimului oligarhic, iar propaganda lui Plahotniuc, prin monstruozitatea și obsesia maladivă cu care l-a diabolizat, a jucat de la un punct încolo în favoarea președintelui PPDA (deși nu i-ai dori nimănui o asemenea „favoare”…). Orice puteai să spui despre Năstase, și angajații oligarhului nu au avut nici un scrupul în a-l descrie în cele mai negre culori, dar nu el s-a aflat la guvernare în ultimii 7 ani, nu Platforma DA și-a împărțit instituțiile statului și a spart bugetul public, ci grangurii din fosta AIE și din actuala „majoritate absolută”. Atacurile murdare, descalificante pentru orice jurnalist, la adresa mamei lui Andrei Năstase n-au făcut decât să sporească simpatia multora pentru liderul Platformei DA și să-l identifice drept singurul adversar de temut al statului oligarhic și mafiot.

Schimbarea strategiei electorale trebuie privită cu rațiune și calm. Ce s-a întâmplat, de fapt? Cei doi parteneri, Maia Sandu și Andrei Năstase, și-au respectat un angajament: să meargă cu un singur candidat în alegerile prezidențiale, pentru a-și spori șansele la victorie. Un candidat comun, desemnat în baza unor sondaje organizate de instituții occidentale serioase. Sondajele n-au fost poate cea mai bună soluție (mai ales că diferența dintre cei doi se situează în marja de eroare), dar a fost singurul criteriu limpede, mai lesne de susținut și explicat. Ne-am fi dorit ca acest candidat comun să fi fost stabilit mult mai devreme, pentru a nu se pierde prețioase săptămâni de campanie electorală. Dar ceea ce contează acum este că cei doi oameni politici și-au respectat angajamentul, asta trebuie apreciat.

 De ce Maia Sandu?

Mulți se întreabă de ce Maia Sandu a ajuns candidatul comun al dreptei? A-ți pune această întrebare înseamnă totuna cu a încerca să înțelegi de ce mișcarea protestatară în acest an nu a mai avut amploarea scontată, spre deosebire de manifestațiile impresionante din toamna anului trecut, organizate de Platforma DA. Sigur că un „merit ” în descurajarea protestelor l-au avut guvernarea și televiziunile lui Plahotniuc. Un alt factor perturbator a fost interferența neinspirată dintre Platforma DA și partidele proruse – falșii opozanți anti-Plahotniuc! –, atunci când, însuflețiți de „iureșul străzii”, liderii Platformei (și nu numai ei) au crezut că sărăcia și setea de dreptate ar putea în sfârșit să-i adune la un loc pe cetățenii de diferite etnii din Moldova. Această teză ar fi fost justă, dacă în spatele celor doi aliați de conjunctură ai protestatarilor – mă refer la Dodon și Usatîi – nu ar fi stat Rusia și serviciile sale secrete.

Apoi, puterea a încercat în fel și chip să preia și să deturneze ideile Platformei DA. Chiar alegerea președintelui prin vot direct, decretată de Curtea Constituțională (o hotărâre pe care mulți analiști o califică drept o încălcare a Legii), a smuls inițiativa din mâinile Platformei DA, care reușise să colecteze peste 400 000 de mii de semnături în favoarea convocării unui referendum privind alegerea șefului statului de către cetățeni.

Dar mai este și o altă cauză, despre care poate ar trebui să se vorbească mai mult. Și anume: specificul, structura psihologică a electoratului moldovean. În pofida faptului că toate sondajele din ultimii doi ani arată o nemulțumire enormă față de actuala guvernare, cinică și coruptă, moldovenii au ezitări în a susține manifestațiile de stradă și, paternaliști cum sunt, mai degrabă și-ar dori niște reforme de sus în jos, delegându-și răspunderea unor politicieni credibili. Din această zonă, a „electoratului cumsecade”, își extrage Maia Sandu în bună măsură susținătorii. Tot în acest bazin îi aflăm și pe intelectualii basarabeni, care o percep pe fosta ministră a Educației ca pe una „de-a lor”, ca pe omul politic care le reprezintă aspirațiile, dar și standardele morale și profesionale.

 Când „unu’ plus unu’ ” ar putea face trei

Așa se explică, cel puțin parțial, preferința pentru Maia Sandu. De acum încolo, chiar dacă va avea întreaga solidaritate promisă de Andrei Năstase, responsabilitatea cea mare va trece pe umerii candidatului unic. Ea, Maia Sandu, va trebui să fie liantul unei tabere mai puternice, mai eficiente. Să-și construiască un discurs care să le dea dezamăgiților din Platforma DA sentimentul că ea îi reprezintă în egală măsură. Pentru că, să recunoaștem, luând asupra sa tirul calomniator al holdingului, Andrei Năstase a făcut „pârtie”, a protejat-o cumva pe Maia Sandu. Continue Reading »

 

Ne săturăm să-i privim la televizor pe candidații la Președinție – mulți dintre ei sunt enervanți, demagogi, mincinoși, mediocri –, însă uneori merită să-ți reprimi disprețul și să le urmărești prestația, pentru a-i surprinde într-un moment de autodemascare.

E cazul lui Igor Dodon, ubicuu și locvace, care își adoarme publicul cu povești despre prietenia seculară moldo-rusă. Într-un interviu televizat bine condus (Viorel Pahomi), liderul socialiștilor s-a chinuit din greu să apere Rusia în fața unor întrebări care dezvăluiau realități binecunoscute, strivitoare. Astfel, în opinia lui Dodon, anexarea Crimeii a fost un act legitim, pentru că s-a bazat pe un referendum. E drept că ținut sub armele omuleților verzi ai lui Putin, dar socialistul a omis să facă această precizare. În Donbas („Eu n-am fost acolo!”, spune Dodon) lucrurile sunt amestecate, „las’ să se clarifice ei cu problemele lor”. Ucrainenii au comis multe greșeli, e vina lor. Rușii n-au niciun amestec, iar Statele Unite s-au implicat foarte clar geopolitic. Argumentul demolator pe care îl aduce Dodon: „Nuland s-a dus și a dat pecenie (biscuiți – n.n.) la cei care protestau în piață” (în Maidan – n.n.).

Pentru prezidențiabilul Dodon, referendumul din Crimeea este OK. În schimb, un eventual referendum pentru unirea cu România, în Moldova, este împotriva legislației și el, liderul PSRM, nu-l va admite. Moldovenii au putut vedea cu acest prilej un Dodon în corzi, un Dodon care se bâlbâie, nesigur și ezitant, chiar ridicol prin felul cum încerca să răspundă la întrebări cu alte întrebări, evitând să recunoască o cât de mică vină a Rusiei pentru cele întâmplate în Ucraina, unde au fost omorâți zeci de mii de oameni. Înghesuit de replicile jurnalistului, Dodon a admis, oarecum exasperat, o singură frază ce poate să presupună și o responsabilitate a Rusiei: „Toți cei vinovați să răspundă”.

Dodon avea mari emoții, își căuta cuvintele și eschivele, pentru că era conștient că este urmărit de sponsori, în fața cărora nu avea voie să greșească. Și în râvna sa de a se arăta fidel și „în linia” care i s-a dictat, socialistul a uitat că este privit și de ceilalți. În urma declarațiilor sale Ucraina ar putea să-l declare persona non-grata pe teritoriul său. Așa încât, dacă va ajunge președinte, Dodon va avea probleme în dialogul cu Kievul. Românofobia, atât de consecvent probată, îl va împiedica să construiască o relație bună cu Bucureștiul. Intenția sa de a combate unionismul nu-l transformă doar într-un inamic al României, ci îi dă paloare de dictator, îl ostilizează în raport cu propriii cetățeni, pentru că le interzice un drept democratic și constituțional.

Pe scurt, și în acest interviu, ca și în alte apariții publice, Dodon și-a dezvăluit slugărnicia față de Moscova, fără să-i pese de consecvența și logica afirmațiilor sale. Dar, mai ales, a demonstrat că este o persoană lipsită de rușine.

Servilismul pro-rus al lui Dodon, declarat, indecent scos la vedere, ar trebui să fie o armă de atac împotriva sa în mâna altor concurenți electorali. Însă holdingul lui Plahotniuc îl menajează, are grijă să nu-i afecteze imaginea, deși socialistul este principalul adversar al Partidului Democrat, afirmă Marian Lupu. S-ar putea să aibă dreptate cei care susțin că Igor Dodon este candidatul de rezervă al oligarhului, dacă nu chiar principala sa miză în cursa prezidențială care a început pe 1 octombrie.

 

1. Anatomia unei crime – MH17

În zilele când Comisia internațională de anchetă a dat publicității raportul preliminar privind doborârea avionului de pasageri malaysian Boeing 777 (cursa MH17) deasupra Donbas-ului, mulți oameni au postat pe Facebook fotografii cu victimele acelui act terorist. Niște copii zâmbitori, fericiți, bucuroși să pozeze în fața unor adulți care-i adorau. Toate aceste ființe nevinovate, inocente, aveau să moară în cumplita catastrofă din 17 iulie 2014. Au fost omorâți de o rachetă BUK, adusă din Rusia. Grupul de investigație a efectuat o muncă enormă și extrem de meticuloasă, prezentând filmul acestei crime abominabile, care îi are ca autori pe militarii ruși și pe separatiștii pro-ruși din Donbas, sprijiniți de Moscova.

Se vede clar, în filmul-reconstituire prezentat publicului, că instalația ucigașă a fost adusă din Rusia pe un traseu bine supravegheat și coordonat, iar după doborârea avionului de pasageri a fost retrasă pe teritoriul Rusiei. O crimă pe care propaganda de la Moscova continuă să o conteste, invocând cele mai absurde pretexte, acuzând „rusofobia” occidentalilor și „politizarea” acestui caz, dar nu o mai crede nimeni.Uciderea pruncilor în cerul Donbas-ului se adaugă lungului șir de crime în masă (ca să nu mai vorbim de cele individuale: asasinarea jurnaliștilor incomozi și a opozanților politici) din mandatele lui Putin: Cecenia, Beslan, Teatrul Nord-Ost, Georgia, Siria și, desigur, Ucraina.

Exista perspectiva unui proces răsunător, într-un tribunal internațional. Comisia de anchetă promite publicarea până la sfârșitul acestui an a numelor celor implicați în această crimă (peste 100 de persoane). Nu se știe dacă rechizitoriul procurorilor îi va include și pe politicienii de rang înalt din Rusia, dar diversioniștii ruși trimiși în Donbas, care au semănat haos și sânge, de teapa lui Strelkov-Ghirkin, Borodai și alții, vor fi trimiși pe banca acuzaților în baza unor probe incontestabile. Astfel, încep să apară „fotografiile mărite” ale „primăverii rusești” din Ucraina, un război alimentat de minciună și manipulare – armele favorite ale regimului Putin.

 2. Biserica împotriva clasicilor literaturii ruse

 Se pare că afirmația lui Lev Tolstoi – „Biblia este cea mai dăunătoare carte” – va fi răzbunată. Biserica Ortodoxă Rusă i-a pus gând rău marelui clasic. „Școlile din Rusia ar trebui să renunțe la studierea romanului Război și pace, precum și la o serie de scrieri ale lui Fiodor Dostoievski și în locul acestora să fie introduse opere cu tentă moral-spirituală. Și în primul rând Biblia”. Afirmația aparține Ludmilei Verbițkaya, președinta Academiei de Educație din Rusia, membră în Consiliului prezidențial pentru știință, tehnologii și învățământ, în trecut persoană de încredere a lui Vladimir Putin.

Romanul lui Tolstoi este considerat unul prea complicat pentru studierea în școală. Dar, te întrebi, cum să-i vorbești unui elev despre războiul cu Napoleon din 1812 fără a apela la Tolstoi? Un război ce părea pierdut care a fost transformat de un scriitor genial într-o victorie. Mărturisea Tolstoi: „Voi descrie un astfel de Borodino, care nici n-a fost”. Și Borodino e cel pe care l-a descris Tolstoi.

Revizuirea programei de literatură stă în atenția Bisericii Ortodoxe Ruse de mai mult timp. Clericii săi i-au introdus pe lista neagră pe Bunin, Kuprin și Cehov, blamându-i pentru sexualitate și libertinaj. Lucrările lor ar dinamita „sfintele fundamente ale familiei”.

Obscurantismul religios, din ce în ce mai agresiv, își dă mâna cu imperialismul și militarismul putinist, care face din valorile occidentale „răul absolut”. Poporul e înfricoșat și manipulat. Lipsiți de informație alternativă, țintuiți în fața ecranelor propagandei, rușii se lasă seduși de aceste fobii, pentru că e mult mai ușor să-i delegi responsabilitatea unui stat care știe totul, decât să judeci cu capul tău realitatea. Fiți de acord, e o stare de spirit care domină și la noi. Dar ce fac intelectualii?

 3. Mihalkov și „primăvara din Crimeea”

 Nikita Mihalkov, slujitor credincios al regimului Putin, are proiecte cinematografice în concordanță cu ideologia „lumii ruse”. De pildă, o superproducție despre anexarea Crimeii (pe care el o vede, desigur, ca pe o „eliberare”). Declară emoționat regizorul: „Am discutat cu mulți oameni, nu le dau numele, care mi-au relatat niște istorii incredibile despre ce s-a întâmplat în Crimeea. O privire din interior. Cum au fost percepute evenimentele de acești oameni, căror pericole s-au expus, ce amenințări au înfruntat. Toate acestea pot alcătui materia primă pentru un blockbuster de mare profunzime și valoare artistică. Mai devreme sau mai târziu acest film va fi făcut”.

Autorul „Soarelui înșelător” (ce autoironic sună acum acest titlu!), se află, începând din vara lui 2015, pe lista persoanelor din Rusia care au interdicție de intrare pe teritoriul Ucrainei, pentru propagandă șovină și xenofobă. Să recunoaștem, o postură glorioasă!

 

Older Posts »