În ultimii ani, am semnalat, în acest colț de pagină, cel puțin trei cărți (dacă am numărat bine) care au ca subiect corpul. Aparițiile de acest fel au fost, însă, mult mai multe, cum o arată și volumul de care mă ocup astăzi (omis – din ignoranță – la vremea sa). Cartea este deosebit de instructivă și, cu toate că au trecut trei ani de cînd a fost publicată, merită să nu treacă neobservată.
Vreme de trei secole, Rusia a exercitat o fascinație constantă asupra elitelor europene. Chiar dacă, între timp, această atracție a scăzut mult în intensitate, ea nu a dispărut. Interesul sau numai pura curiozitate au rămas constante, fiind alimentate, periodic, de evenimentele din fostul imperiu sovietic și – nu mai puțin – de faptele (uneori extravagante) ale noilor săi conducători.
Aparent banală, lipsită de vreo utilitate practică, examinarea vestimentației – mai exact, a felului în care se îmbracă oamenii – dezvăluie, dimpotrivă, lucruri neașteptate. Contrar aparențelor, hainele sînt aidoma unui revelator, scoțînd la lumina zilei „adîncimile” unei societăți.
În ultimii ani, numele lui Tony Judt a apărut de mai multe ori în acest colţ de pagină. Pentru cine a citit măcar una dintre cărţile istoricului anglo-american, această recurenţă nu mai are nevoie de justificare. Lectura textelor lui Judt este întotdeauna pasionantă prin verva ideilor şi actualitatea inalterabilă a subiectelor. Dar, exact pentru acest motiv, ea are – aşa-zicînd – şi un efect pedagogic mai rar întîlnit la cărţile de istorie.
Pînă a nu citi cartea dlui Jean Michel Cantacuzène, ştiam mai puţin decît nimic despre George Matei Cantacuzino (între acesta din urmă şi autor nu există vreo înrudire). Cu excepţia numelui unei străzi (înregistrat întîmplător), a semnăturii pe două sau trei splendide acuarele, păstrate de familia soţiei mele, şi a cîtorva amintiri răzleţe despre ultimii săi ani de viaţă (povestite mie tot în familie), personajul mi-a fost, multă vreme, complet necunoscut. Şi totuşi,– asta am aflat-o abia acum!
La prima vedere, statutul istoriei în Republica Moldova este, în multe privințe, de invidiat. În timp ce, în România, prestigiul acestei discipline a scăzut continuu în ultimii ani (realiștii, printre care mă prenumăr, ar spune că, dimpotrivă, a ajuns la o cotă normală pentru timpurile pe care le trăim), în Republica Moldova el pare a fi supraviețuit aproape intact timpului scurs de la dispariția regimului sovietic. Comparația nu se oprește, desigur, aici.
Puține sînt subiectele mai delicate și, în același timp, mai actuale – indiferent de context și loc – decît cel al raporturilor dintre intelectuali şi Putere. Constatarea este banală, desigur, dar merită oricînd reamintită, măcar pentru a sugera, încă o dată, multiplele implicații ale acestui raport, cu o arie neobişnuit de largă de refracţie socială. Tot banală este şi constatarea că despre această relație s-a scris enorm (nu mai spun cît de divers), inclusiv – ca să mă opresc la două exemple familiare – în România şi Republica Moldova.
Cartea lui Kissinger nu este una de istorie, în sensul obişnuit (mai precis, european) al termenului, adică o reconstituire sintetică şi cuprinzătoare a unui „parcurs” temporal. Mai curînd, ea ar putea fi încadrată în categoria eseurilor ample, cu „teză”, după modelul – să spunem – al volumelor lui Paul Kennedy şi Niall Fergusson despre ascensiunea Marilor Puteri, respectiv a civilizaţiei occidentale, traduse de curînd şi în limba română.
Am o slăbiciune – mărturisesc – pentru cărțile lui Henry Kissinger. Este o pasiune veche. Ea datează de mai bine de trei decenii, mai exact, din 1979, cînd mi-a căzut în mînă ediția franceză a primului volum al memoriilor fostului secretar de stat, scoase chiar în acel an de Fayard, simultan cu ediția americană (intitulată The White House Years). Că memoriile mi-au căzut în mînă este un fel de a spune, pentru că, de fapt, ele au fost un cadou de la tatăl meu.
Apărută cu mai puțin de o lună în urmă, cartea lui Adam Burakowski, pe care o comentez astăzi, a avut parte de o publicitate mai puțin obișnuită, chiar și pentru un volum cu un asemenea subiect. Lansată cu mare zgomot la Tîrgul anual de carte de la București (la finele lunii mai), re-lansată, apoi, la Iași, recenzată, rapid, în cîteva publicații culturale importante, comentată de autorul însuși în două sau trei interviuri, cartea a avut parte de – cum se spune acum – toată mediatizarea necesară pentru a se impune atenției marelui public și specialiștilor.
Destul de puțin cunoscut în România (unde nu l-am văzut aproape deloc citat sau recenzat), Alain Corbin (născut în 1936) este unul dintre cei mai importanți istorici francezi contemporani.
De cîte ori nu am avut, fiecare dintre noi, în ultimii ani, impresia că sîntem copleşiţi de treburi?; că scadenţele pentru fiecare lucru de făcut ne sufocă?; că nu mai reuşim, din acest motiv, să ne ocupăm, cum se cuvine, de noi înşine (adică să trăim cum ne-ar plăcea), de familiile şi de prietenii noştri (pe care îi vedem din ce în ce mai rar şi, mai totdeauna, pe fugă)?; cu un cuvînt, că „nu mai facem faţă” atîtor solicitări?
Am mai avut prilejul să scriu, în acest colţ de pagină, despre cărţile lui Tony Judt (ultima dată, acest lucru s-a întîmplat în septembrie 2008). Invariabil, observaţia preliminară a fiecărei cronici (în total, au fost două) a consemnat caracterul provocator al cărţii. Nici aceea pe care mă pregătesc să o comentez astăzi nu face excepţie de la această „regulă”. Dar, faptul că publicarea ei, în vara acestui an, a coincis cu stingerea prematură din viaţă a autorului pare a conferi acestei trăsături o semnificaţie şi mai adîncă: aceea a unui veritabil legat testamentar.
Puţine sînt direcţiile de cercetare, capabile să pună mai bine în lumină actuala fragmentare a studiilor istorice, decît aşa-numita „istorie culturală”. În acelaşi timp – şi în mod paradoxal – încă şi mai puţine sînt într-atît de apte să unifice mai bine aceste studii sau, cel puţin, să le dea o coerenţă. Explicaţia este foarte simplă: domeniul despre care vorbesc este atît de larg şi divers, încît orice tip de cercetare este, pînă la urmă, subsumabilă „istoriei culturale”.
În cele două decenii care au trecut de la marea cotitură istorică din decembrie 1989, analizele privitoare la perspectivele dezvoltării României au fost destul de multe.
La două decenii de la prăbuşirea regimurilor comuniste în Europa de Est, sîntem încă departe de a cunoaşte istoria şi funcţionarea acestor regimuri în toată complexitatea lor, cu toate că anumite schimbări în această privinţă încep să fie perceptibile.
Cei 20 de ani scurşi de la prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa de Răsărit au fost un bun prilej de reflecţie asupra acestui interval. Mai multe colocvii, mese rotunde şi – desigur – studii şi cărţi depun mărturie în acest sens, printre care şi volumul de faţă. Totuşi, în ciuda intensităţii cu care a fost rememorată căderea Zidului Berlinului, va mai fi nevoie de un timp pentru ca perspectiva asupra acestei perioade – şi a celei care a precedat-o: lungul interstiţiu comunist – să iasă de sub imperiul afectivităţii şi să se fixeze în contururi impersonale (şi stabile).
