Nuvela ideală și nuvela genială
 

Proust e și poet, are o viziune poetică asupra lumii. Proza sa psihologică e… profund poetică. Paginile superbe în care descrie natura la Illiers-Combray, marea la Balbec sau cele consacrate artelor: muzica (compozitorul Vinteuil), proza (scriitorul Bergotte), teatrul (actrița Berma), pictorul (Elstir). Aceste personaje trimit spre Cezar Frank, Anatole France, Claude Monet sau Édouard Manet și spre alte persoane ușor recognoscibile. Nu există în această galerie vreun poet, un poet important.

Privesc filme ca în anii trecuți, multe, dar nu mai scriu cronici, doar scurte note în acest Jurnal care adună de toate…

În orice discuţie ne-am angaja cu prietenii, cu colegii sau cu persoane necunoscute, chiar şi pe teme mai elevate, până la urmă tot la inepuizabilele noastre probleme cotidiene ne vom întoarce. Vorbim continuu, până la saturaţie şi repulsie, despre sărăcia noastră eternă care ne face faimă proastă în lume, despre politicienii noştri egolatri şi ineficienţi, despre tarifele exagerate la căldură, gaze şi electricitate, despre crimele sângeroase comise aproape zilnic în capitală sau aiurea.

Nu aş vrea ca acest articol să fie trecut la categoria celor de factură feministă. Nu e cazul, cred, să mă erijez în postura de apărătoare înverşunată a drepturilor femeilor, în condiţiile în care la noi, ca şi pretutindeni, în Europa, ele se pot manifesta, de rând cu bărbaţii, în orice domeniu vor sau, mai exact spus, au posibilitatea s-o facă.

Am avut o lună noiembrie spectaculoasă. Pe scena politicului s-a jucat, ca întotdeauna, o piesă electorală grotescă, cu un număr record de candidaţi şi candidate la mult râvnitul fotoliu de parlamentar, în timp ce în arena vieţii literare, la Uniunea Scriitorilor din Moldova, se perpetua, nepermis de mult, un spectacol caraghios al absurdului, de râsul găinilor. Când e vorba de putere, oricând şi oriunde, prostia umană se ridică uşor la suprafaţă, descurajând orice urmă de raţiune şi bun-simţ.

Revenind la Chişinău, la începutul lunii septembrie, de pe litoralul de la Bodrum, Turcia, împreună cu colegii mei de editură, încercaţi de o nouă deziluzie, aşa cum auzisem deja de eşecul referendumului constituţional, mă gândeam că nu e normal să îţi urăşti chiar atât de mult ţara, oricât de multe resentimente ţi-ar trezi ea. Eram încă sub impresia unei neinspirate demonstraţii de antipatriotism moldovenesc, care se produsese acolo, pe tărâm turcesc.

Aş fi vrut să evit, din mai multe motive, tema despre care voi scrie în continuare, stârnind, probabil, mai multe rumori, dar am hotărât să fiu mai categorică, provocată de o scurtă polemică dintre Emil Galaicu-Păun şi Mircea V. Ciobanu, privind un eveniment inedit ce a avut loc în plină vară dogoritoare, mai exact pe 23 iulie a. c., în incinta Uniunii Scriitorilor din Moldova, cu susţinerea financiară a Ministerului Tineretului şi Sportului.

Din câte ţin minte, problema predării religiei în şcolile noastre s-a mai pus în câteva rânduri, fie de unele partide politice în timpul campaniilor electorale, fie de diverse feţe bisericeşti sau persoane „responsabile” din cadrul ambelor Mitropolii. Dar atunci toate propunerile legate într-un fel sau altul de acest subiect au fost trecute repede cu vederea, aşa cum probabil nici cei care le-au înaintat nu au mizat prea mult pe succesul realizării lor.

Sinceră să fiu, subiectele legate de mai vechea sau mai noua noastră moştenire sovietică m-au cam plictisit. Literaturizarea, din perspectivă critică, a epocii comuniste, regizarea în aceeaşi cheie a diferitor filme şi spectacole de teatru etc. – deşi toate acestea sunt absolut necesare – o asemenea temă, am uneori impresia, se exploatează mai mult din motivul că e încă „la modă” şi nu din chemarea sau dorinţa de a reabilita un timp confiscat de istoria scrisă în cabinetele Comitetului Central.

Chiar îmi pare rău de cât efort creativ se pierde în jurul noului „star” de la Ungheni, apărut subit în mediul muzical autohton. Mai ales că din echipa care-l susţine cu atâta avânt şi convingere „hermeneutică” fac parte şi câţiva ziarişti, oameni de artă, dornici să-şi încerce abilităţile şi în ale scrisului, şi poate ar merita să-şi promoveze mai cu insistenţă propriile creaţii, de vreme ce cunosc tehnici moderne de captare a publicului larg. Pe unii îi urmăresc pe blogurile lor personale şi pe diverse site-uri specializate, citindu-i cu interes şi admiraţie.