Evenimentul declanşator al naraţiunii din Acasă, pe Câmpia Armaghedonului e moartea, în mai 2010, a Micăi, mama naratoarei Tabita Vălean. Iar în ultimele propoziţii din roman naratoarea întreabă: „Cât e azi?” (p. 327), „3 septembrie” e răspunsul unui personaj, „3 septembrie 2010” fiind şi data trecută la sfârşitul textului.
Îndrăznesc să scriu despre Zen. Jurnal, volumul III (2004-2010) a lui Mircea Cărtărescu, deoarece, surprinzător, se pretează la o lectură din perspectiva aparent scolastică, dar de fapt plină de dramatism, pe care o numesc „etica memoriei”, însă scriu, bineînţeles, fără a avea pretenţia de „expert” în „continentul M. C.” (p. 51).
Romanul Întoarcerea huliganului de Norman Manea, apărut în 2003, concomitent în română şi engleză, a fost tradus în 25 de limbi şi premiat cu prestigioase distincţii literare. Recenziile de carte din toţi aceşti ani, colocviile şi omagierile curente cu ocazia împlinirii a 75 de ani ai scriitorului (născut pe 19 iulie 1936) vor fi spus, probabil, totul despre acest roman. Totuşi, voi îndrăzni aici o lectură din perspectiva numită „etica memoriei”, care încearcă să clarifice dacă avem cumva obligaţia de a nu uita (trecutul).
Romanul Gabrielei Adameşteanu, Provizorat (Polirom, 2010), sugerează că întrebările adresate de mine în această rubrică din Contrafort – E posibilă o etică a neuitării? Avem cumva obligaţia de a ne aminti victimele şi, deopotrivă, călăii? etc. – ar fi un lux, prima relaţie cu trecutul fiind să-l cunoşti mai întâi.
Cartea Eu, fiul lor, subintitulată „Dosar de Securitate”, conţine 500 de pagini din totalul de 10 000 de pagini adunate în 18 dosare de urmărire a lui Dorin Tudoran de către diferite instanţe ale Securităţii.
Romanul Hertei Müller Leagănul respiraţiei a fost publicat în 2009, cu puţin timp înainte ca autoarea să primească Premiul Nobel pentru literatură. Dacă în romanele anterioare Herta Müller relua elemente ale propriei biografii, descriind experienţe trăite în România ceauşistă, Leagănul respiraţiei îşi are sursa într-o experienţă colectivă.
Autorul Vieţii unui om singur îşi asigură în repetate rânduri cititorii că abia după 1989 şi-a putut recăpăta „adevărata identitate: cea ideologică” (p. 140), căci decenii la rând ar fi fost constrâns să facă „figură doar de... teoretician literar” (p. 257), deşi ştia că în realitate e „un ideolog „înnăscut”... preocupat de proiecte de organizare teoretico-ideală” (p. 451). Reparaţia identitară, deşi tardivă, îi oferă şansa „de a deveni un mic „ideolog” în sensul secolului 18” (p. 463).
Am tot amânat să scriu, în acest colţ de pagină numit şi „Etica memoriei”, despre Cartea foametei de Larisa Turea, datorită nedumeririlor pe care le provoacă întrebarea „Cum să-ţi aminteşti o foamete?”.
