De cîte ori se desparte de grupul nostru, o prietenă ne urează: să aveți o zi plină de frumos! Un timp, am crezut că urarea mă crispează din cauza formulării ei („să aveți o zi frumoasă!” ar suna mai puțin prețios și mai simplu). Pe urmă, gîndindu-mă mai bine, am ajuns la concluzia că mă crispează și din cauza... inflației de frumusețe cu care mi s-ar umple ziua dacă s-ar împlini. Fiindcă, da, frumusețea în exces mă obosește și ea.

Eu cred că ne naştem cu mai multe perechi de ochi şi urechi (dovadă: copiii vorbesc cu zînele, cu spiriduşii ori cu îngerii numai de ei văzuţi)! Pe măsură ce îmbătrînim, contrar părerii că ajungem înţelepţi, devenim mai rigizi, mai săraci, mai opaci fiindcă ni se închid alte şi alte pe­rechi de ochi şi urechi.

Recunoştinţa faţă de cuvinte, care, de cele mai multe ori, mă scot din… noaptea minții. Plăcerea teribilă de a le întoarce pe toate fețele, singure sau în combinații. Le scriu, le șterg, le rescriu, le schimb locul în propoziții, atentă la nuanța nouă, la palpitul inedit al altei vieți, la parfumul proaspăt căpătat grație vecină­tă­ților. Vecinătăți pe care le caut eu sau care mi se impun.

Probabil oriunde în lume, dacă eşti recunoscut ca scriitor, la întîlnirile cu cititori necunoscuţi lucrurile sînt simple. Recunoaş­terea devine omul tău de încredere: oriunde trebuie să mergi, el se duce cu mult timp înaintea ta, „aprinde luminile” şi „încălzeşte locul” pentru spectacolul ce urmează a fi dat de tine în faţa lor.

După ce mama a primit vestea, vreo două săptămîni şi-a ţinut lacrimile. Dar zi şi noapte curgeau, pic-pic-pic, adu­nîndu-i-se în piept. În timpul ăsta, şi-a adus fata acasă din oraşul străin, a îmbrăcat-o în rochie albă – he, ce frumos străluceau pe piepţi, de o parte şi de alta a capului, lungile plete roşii! –, de parcă n-ar fi pregătit-o de îngropat, ci de măritat cu pămîntul.

înger etern, chiar ai văzut steaua?
eu, nu –
n-am, vai, atîţia ochi
cîţi ai tu.
 
şi, spune-mi, ningea în Betleem
peste peştera din piatră şi lemn?
 

Demult, demult...
Cînd pe la noi se potcoveau oamenii cu nouăzeci şi nouă de oca de fier ca să nu fugă peste graniţe...

Mi s-a întîmplat de cîteva ori să uit cine sînt, la modul propriu vorbind. Pierderea, ştergerea identităţii pentru cîteva secunde, şi nu datorită drogurilor, alcoolului, vreunei traume cauzatoare de pierderea cunoştinţei etc.

Nu vreau să contrazic pe nimeni, să polemizez cu nimeni. Pur şi simplu e o părere. Eu cred că Brumaru era în esenţa lui un om foarte angoasat, foarte anxios. Asta mi-au spus fotografiile sale, şi din copilărie, şi din adolescenţă, şi de la bătrîneţe, inclusiv cele în care rîde sau pare luminos. Asta mi-au spus şi multe, foarte multe texte.

Așa cum există ne-cuvintele, nume inventat de N. Stănescu (cuvinte eludînd normele gramaticale, transfor­mate prin voința autorului în licențe), sistemul comunist ne-a transformat în... licențe, în ne-oameni: lipsiți mulți ani de exercițiul liberei opțiuni, acum libertatea noastră mai mult ne stînjenește. În plus, ne-oamenii nu pot să construiască decît ne-personaje, cu ne-destine, doar niște creații abstracte, cu un anume… mod de folosire.

*Am citit tot felul de definiții ale poeziei. M-am încercat și eu, deseori, să-i prind esența în cuvinte mai multe sau mai puține. Bine, e și stare, e și emoție, e și narație, fulgurație, incantație, e și esențializare, rigoare, e și mărturie direct sau razantă etc., etc. Totuși, mereu mi s-a părut că ceva scapă și îmi scapă. La vîrsta asta, cel mai tare cred că poezia adevărată e cea care îți provoacă la lectură mici...

înger
cu albe de lebădă pene,
eşti oare în preajma lui Iisus?
am pentru El şi un salut viu
afară de sărutarea alene
pe crucea de lemn înnegrită,
pe trupul chinuit.
(doar tu mi-ai spus
că-n noaptea asta
El nu e mort, ci e prunc
în poala Mamei inocente,
nepresimţind spaima
din ţinutul de crimă pustiit.)

se-apropie data-limită cînd mai poţi
să-ţi trimiţi poeziile, fotografia, cv-ul
ca să fii primit pe insula de cristal.
 
însă juriul (ştie dinainte totul)

focul

Am avut dintotdeauna şi am şi acum o mare reactivitate emoţională la tot ce trăiesc. Mai mult, pot spune chiar că evenimentele din viaţa mea sînt emoţiile. Prima şi cea mai mare preocupare cînd scriu un text, fie proză, fie poezie, e să re-creez în el emoţia (frica, bucuria, tristeţea, angoasa, mînia etc.) pe care mi-o trezesc întîmplările trăite. Mai întîi, pentru a mă elibera astfel de ea.

Lerui ler,
trece steaua pe cer
albă la faţă de ger.
 
Prin fereştile toate se uită
după darul nouă trimis

Dragă Emil,

lui Constantin Acosmei
azi a fost cutremur.
crăpătura oblică de pe perete
s-a lungit cu încă un centimetru.

Motto: „Marxismul e din nou la modă, e în trend, e un brand... (Cu disperare.) Totul a fost în zadar.” 
Svetlana Aleksievici, Vremuri second-hand
 

Nu e deloc o lectură ușoară cartea Svetlanei Aleksievici, Vremuri second-hand (Humanitas, 2016), care-ți pune în față tabloul halucinant al fostei URSS, de la atrocitățile vremurilor staliniste pînă la atrocitățile din anii de după căderea imperiului.