Arta românească interbelică a produs şi lăsat în istorie un număr mare de „Oscarsmizi”1, după abstrusa, dar atât de reuşita zicere a lui Tudor Octavian, denumind prin acest termen o lungă listă de artişti cu nume de alogeni, dar a căror creaţie s-a făcut remarcată în chipuri diferite şi polimorfe în mediul cultural de la noi. Lista celor la care face autorul referire este lungă, iar redescoperirea operei acestora este de dată recentă, oarecum simultană cu maturizarea pieţei de artă, împreună cu profesionalizarea ei.