La cei 65 de ani ai săi (de la o vreme, ce tic! – involuntar, fireşte, ca, dimineaţă de dimineaţă, să-i apară în scăfârlie indicaţia parşivului contor al destinului: ai 60, ai 61… ai 65 de ani, şi tot aşa, 365 sau 366 de zile în an!; până „placa” se schimbă doar cu o cifră, şi din nou – monotonie, beethowenianul „Bu, bu, bu, bu!” din simfonia a IX-a, nesiguranţă, disconfort vital, spaimă…)…
În fine, involuntar, la începutul acesta de zi, traducătorul constată câţi ani are şi, ca bonus amar, mai dându-şi seama că, de la o vreme, ritualul trezirii din somn, intenţia auto-aţâţării poftei de viaţă, ridicarea din pat… – toate astea şi alte detalii ce intră în aşa-auto-zisul ritual al trezirii-sculării-ambalării pentru noi fapte de eroism în numele literaturii din care traduce şi în cel al literaturii propriei ţări, – îşi (mai) dă seama, deci, că acest ritual e tot mai îndelung, mai amânat, mai – cum să spună el? – mai… ralanti, până – fireşte! – într-o bună zi, care îi va fi cea mai neagră din viaţă – deja, ca şi; ex-viaţa sa, – acest ritual va fi unul nesfârşit, la infinit, actantul, cum s-ar spune, dându-şi obştescul sfârşit şi fiind elogiat în vreun petic de ziar că a fost un traducător bun şi pilduitor, că a cunoscut perfect ambele limbi, cea în care traducea şi cea din care româniza, etcetera.
Astfel că se trezi mai târziu, mai amânat ca de obicei, dat fiind că a stat până după miezul nopţii şi a făcut ultimele redactări la textul pe care avea să-l prezinte editorului. Şi, odată ce ritualul trezirii din somn şi săltării de pe saltea se prelungise peste limitele obişnuite, traducătorul se văzu nevoit să reducă din durata celorlalte componente ale tabietului matinal – băutul cafelei, pufăitul pipei (de data aceasta a tras din ea doar de vreo 15-20 de ori şi nu de 30-40, cum i se întâmpla până ieri), nu şi-a mai răsfoit agenda (pentru că ştia, fix, ce are de făcut: să prezinte traducerea la editură), nici măcar nu a deschis computerul, să-şi cerceteze poşta electronică… Iar în stradă, până să ajungă la staţia de autobuz, sări mai iute peste micile băltoace, uneori – peste două deodată, ba chiar îşi reduse şi din numărul „Of”-urilor tânguitoare că, iată, of, mamă, iar mă-nhamă… Cine îl – pardon!  – înhamă?... Sigur, nevoile vieţii… Sau, poate, dulcele blestem al vocaţiei sale de literat?... Ei bine, nu chiar literat, dar totuşi, ceva afin ăstuia – destinul său de traducător… Ah, astfel, cu vocaţia, se mai amăgea el cât de cât în tinereţe, astăzi însă… optica asupra vieţii, destinului, creaţiei i s-a cam modificat… Şi nu spre bine (şi… luminos!), probabil… Mai curând, spre… morocănos s-a modificat ceea ce fusese sau doar i se păruse frumos… Vorba aia: traducătorul – cu paginile, editorul – cu pungile…
 
***
Editorul făcea paşi rari, mari, prin biroul său oarecum supradimensionat în raport cu veniturile stăpânului său – e drept, nu chiar mici, veniturile, dar nici motivaţionale întru totul de a sălăşlui într-un astfel de spaţiu… vast?... – bine, să zicem, – imens, care îi timorează pe unii vizitatori, în primul rând pe bieţii scriitori care doresc să-şi vadă publicată cartea… În mâna stângă, editorul îşi purta ceaşca de cafea pe care, din vreme în vreme, după 3-4 paşi, ba o ridica de pe farfurioară, ducând-o spre buze, ba o reîntorcea pe luciul ceramicii. Cadenţat, monoton şi, parcă, de bonton. Însă bontonul nu totdeauna e însoţit şi de buna dispoziţie, pe care nu o avea nici editorul, ce era sâcâit de un gând-concluzie deloc vesel: uite, se pare că el şi-a atins scopul vieţii, e un om cu de toate, însă din asta/ după asta viaţa nu i-a devenit cu nimic mai interesantă, mai antrenantă, mai captivantă… Monotonie de pustie…  La începuturile sale de om de afaceri, dar şi de ceva creaţie, se gândea el, ca editor tânăr ce era, considera că, dacă îl ajută Cel de Sus să câştige bani suficienţi, viaţa îi va deveni cu adevărat interesantă, veselă – de ce nu? – ca o fredonare non-stop de „Oda bucuriei” beethoweniene… 
Dar n-a fost să fie, viaţa nu i-a devenit nici mai interesantă, nici mai captivantă. Iluziile tinereţii i s-au potolit, apoi s-au spulberat în infinit, iar munca sa nu a rămas decât muncă – rutină, mijloc de a câştiga alţi bani, tot mai mulţi, însă ea, munca de editor, displăcându-i tot mai abitir, şi dânsul conştientiza că, în tinereţe, nu era decât un tâmpit, spunându-le scriitoraşilor, traducătorilor, soţiei, amicilor, cunoştinţelor sale că, pentru el, travaliul de editor înseamnă totul în viaţă… Însă nu mai putea renunţa la ceea ce îl ţinea (dar nu-l mai… acapara) ca persoană – ba nu, ca personalitate, considera el, – nu putea renunţa la munca sa de editor, în caz contrar ar trezi rânjetul – descins din răutatea-le prezentă – concurenţilor, care ar găsi destule motive să-l încolţească, să-l terfelească. Nu atât pe el, ca om, cât să-i terfelească ex-activitatea. De editor. Şi aceste gânduri sumbre finalizară cu concluzia că nu ar fi rău ca, aici, în unul din colţurile vastului său birou, să instaleze vreun acvariu cu peşti din aia cu gura plină de dinţi, piranha… Vederea lor i-ar fi, implicit, ca o lecţie permanentă de viaţă întru a continua, întru a nu ceda, întru a înşfăca, întru… Şi chiar i-a dat dispoziţie secretarei ca, de mâine, în biroul vast să fie instalat un acvariu cu respectivii răpitori…
 
***
Traducătorul ieşi de la editor cu o dispoziţie la pământ. Motivul nu consta în vreo neînţelegere cu angajatorul său, pentru că traducerea îi fusese acceptată cu remarca: „Puteţi trece pe la casierie”, adică editorul, cam posac la ale sale, se arătă totuşi mulţumit nu doar de această traducere, ci de întreaga lor colaborare…
Colaborare!... Ce ură îi trezeşte sensul acestei colaborări!… Pentru că traducătorul nu e un creator în… original… E de plan secund. De rol episodic. De asistent. Oarecum de ne-realizat ca proiect propriu, ne-abordat ca temă, subiect personal, care să fie chiar el, destinul său, vocaţia sa – toate, în… original… El nu e decât un marginal al celui original… Unde mai pui că perspectivele nu vor fi din cele cu îmbunătăţiri…
Clar lucru, traducătorul era încercat de depresie. Lent, trecând la ciudatul gând că ar fi fost un noroc ca el, traducătorul, să facă un schimb de vieţi, de destine cu altcineva. Ca altcineva să-i trăiască viaţa lui de traducător, iar el, traducătorul, pe cea a lui altcineva… Dar cine anume – altcineva?... A vreunui scriitor, „în original”?... A?… a?… Ba nici nu ar conta atât de mult a cui viaţă, ci, pur şi simplu, să fie o altă viaţă, pentru că nu este exclus să se găsească şi oameni care, la rândul lor, nu ar fi contra să trăiască viaţa lui, a traducătorului… În caz contrar, va fi mereu terorizat de gândul că, Doamne, iartă, nu ar exista o viaţă mai anostă decât a lui, cea de a trăi sub indigoul altora, pe planul doi al destinului şi textului. Eh, dacă la vreo răscruce a destinului, în tinereţe, o lua uşor în altă parte, sigur că nu ar fi fost exclus să i se întâmple o viaţă mai pe potriva dorinţei sale de a nu cădea în rutină, în plictis, în depresie, în… expresie – pentru că e vorba de traducere ca expresie, nu?... 
Ajuns acasă, traducătorul porni agitat computerul, deschise un fişier nou şi prinse a tasta… cele pe care le gândise şi le simţise „mai sus”, adică – până la acest moment al prezentului text. Cineva ar fi putut crede că e vorba de o ultimă revărsare de năduf, după care să urmeze – Doamne, fereşte! – ultima suflare a vieţii căreia el, traducătorul, să-i pună capăt. Basta! 
Dar nu, din contră, cu cât înainta în mărturisire, cu atât viaţa părea să i se… modifice, să devină alta, „în original”, cum se gândea să o numească chiar el, traducătorul care, iată, devenea… autorul. S-ar putea spune, autorul propriei vieţi. Pentru că nu există în lume iluzii mai… verosimile decât cele pe care ţi le dă – iertaţi acest cuvânt mare! – literatura.
Ex-traducătorul ce devenise, cel puţin în acest text, scriitor (în original) reciti cele scrise, să vadă ce şi cum, iar când – brusc! – îi veni în minte şi un titlu „absolut potrivit”, îşi spuse că merită să continue. Şi puse titlul. Cel de sus, de la începutul prezentului text.
…Dar de fapt nu numai omul, în singularitatea şi originalitatea lui, este un cobai al iluziilor. Lumea-omenirea, de asemenea în singularitatea-originalitatea ei care, concomitent, e şi totalitate, pluralitate, tot cobaiul iluziilor e…