Răzvan Voncu, Poeţi români de azi (I). Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2015
 
Unul din locurile comune cu mare frecvenţă în istoria noastră literară spune că literatura română este o literatură de poeţi. Cu alte cuvinte, este o literatură ale cărei mituri şi repere valorice primordiale provin, preponderent, din sfera liricii.

A apărut primul număr din acest an al revistei „Sud-Est cultural”. Valentina Tăzlăuanu, redactorul-șef al publicației, își dedică editorialul unei apariții editoriale care a suscitat numeroase ecouri - volumul „Românii în goana după happy-end”, scris de istoricul și diplomatul polonez Bogumil Luft.

E o tradiție pe care încerc s-o respect: merg la cel puțin un spectacol atunci când teatrele românești sunt în turneu la Chișinău. E ca o completare la ce reușesc să văd aici, în teatrele noastre ( „Luceafărul”, „Eugene Ionesco”, „Satiricus”), și o comparație pe care nu mi-o pot refuza, chiar dacă uneori rămân puțin derutată, copleșită de emoții și decisă – e chiar promisiunea cu care mă aleg după un spectacol „jucat de români”, cu rostirea lor frumoasă, expresivă, clară… – să merg la București pentru o săptămână pentru a vedea în fiecare seară câte un spectacol.

articol: 

- Julia Wolf, ai fost recent la Chişinău, în luna martie, în cadrul unui turneu de promovare a romanului tău de debut, „Alles ist jetzt” („Totul este acum”), alături de scriitorul român Bogdan Coşa. Am sesizat mai multe puncte comune în scrisul vostru: preferinţa pentru universul lucrurilor mărunte, relaţiile de familie, gesticulaţia cotidiană. Ce crezi despre această impresie a mea? În orice caz, cu ocazia turneului vostru românesc aţi format o echipă destul de omogenă a doi scriitori apropiaţi ca stil.

„Noi n-am văzut niciodată marea... niciodată”
 

Fără doar și poate, literatura poloneză este pe nedrept puțin cunoscută cititorilor români ai zilelor noastre. Dacă acum câteva generații, nume cu greutate precum Henryk Sienkiewicz sau Władysław Reymont se bucurau de o faimă bine meritată, înflăcărând mințile adolescenților și adulților deopotrivă, în ultimii ani scriitorii polonezi contemporani au căzut, din păcate, într-un con de umbră. Traducerile sunt sporadice, susținute aproape exclusiv prin proiecte ale Institutului Polonez.

Se împlinesc în ianuarie 2017 patru decenii de la zborul spre veșnicie al artistului Serghei Ciocolov, născut în 18 septembrie 1892, unul dintre aristocrații autentici ai artelor plastice din stânga Prutului. 
Pentru că acest text este primul în care mă aplec asupra creației și personalității lui Ciocolov, aș încerca un succint traseu hermeneutic printre meandrele problematicii operei sale, care după părerea mea a rămas, deocamdată, aproape neanalizată1, criptică. 

articol: 

Nina Corcinschi: Stimate domnule profesor Andrei Țurcanu, ce înseamnă, după Dvs., criteriul moral în critica literară? Mai e nevoie de el, pe lângă cunoştinţe teoretice, intuiţie estetică, fineţe, subtilitate şi alte calităţi de acreditare a unei instanţe de evaluare care este criticul? Ce modele a revendicat generația de critici care a urmat după Coroban, Cimpoi, Ciocanu? Optzeciștii, bunăoară, de unde vin, au avut de plătit vreun tribut cuiva?
 

articol: 

Între 25-28 martie 2016 a avut loc Festivalul „Zilele Matei Vişniec la Chişinău”, dedicat poetului, prozatorului şi dramaturgului Matei Vişniec, aflat în Republica Moldova cu această ocazie. Matei Vişniec este unul dintre scriitorii români cei mai cunoscuţi, cei mai traduşi în lume, cu piese jucate pe toate continentele, un autor de teatru foarte îndrăgit şi în Moldova, unde i-au fost puse în scenă de-a lungul anilor de către diverşi regizori mai multe spectacole care s-au bucurat de un mare succes.

Întrebarea din titlu nu este una ușoară, motiv pentru care nu poate primi un răspuns univoc. Are dezlegări mai complicate decât, de exemplu, întrebarea „Cum vreți să trăiți?”, la care răspunsul unanim ar fi „Bine!”. Și nu fac vreo aluzie la sloganul vreunui fost președinte care și-a găsit scăparea politică în Unirea cu Republica Moldova. Nu, răspunsurile la întrebarea din titlu ar putea fi cel puțin tot atâtea câte culturi coexistă aici, sau câte state cu abordări mai mult sau mai puțin imperiale trec acest teritoriu în sfera lor de influență, ca stat prieten sau ca stat dușman.

Textul poetic poate să le servească, la diferite lucruri, diferitor persoane. În primul rând, desigur, autorului. De exemplu, pentru a se clarifica pe sine lui însuși. Ca formă de terapie. Sau pentru a le arăta într-o lumină specială celor care îl citesc lucrul despre care scrie și la care ține. Asta în cazul în care își propune ca misiune schimbarea felului de a vedea și de a simți al cititorilor săi.

Printre cele 20.000 de pagini de manuscrise lăsate la momentul dispariţiei sale de Fernando Pessoa (1888-1935) se află şi un scurt eseu ce conţine o idee deosebit de interesantă. În acest text, cel care avea să fie considerat unul dintre cei mai originali scriitori portughezi afirma că valoarea unui autor creşte proporţional cu capacitatea sa de a se depersonaliza, de a-şi depăşi egoul şi de a inventa personaje, situaţii şi voci narative insolite, deosebite de experienţa reală a autorului.

articol: 

Prozatoarea, eseista şi poeta Lucreţia Bârlădeanu s-a născut la Tătărăuca Veche – Soroca. A absolvit Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic „Ion Creangă” (1979). Conferenţiar universitar la Catedra de teatrologie şi literatură universală a Academiei de Arte din Chişinău (1988-1998). Debutează în 1988 cu placheta „Rouă de cuvinte”, căreia i se alătură, pe parcursul anilor, volumele „Clipe cu păsări” (1996) şi „Capitalul din Para Sângelui” (1998). A beneficiat de mai multe burse de studii: Soros-Moldova, Alianţa Franceză şi Tempus la Paris, unde se stabileşte în 1998.

Nana-bătrînă ne-a primit în cerdac. Cu mîna durdulie şi inel de aur pe un deget ne-a arătat băncuţele, iar noi ne-am aşezat cu mîinile în poală. Eu am cercetat faţa nanei: avea mustăţi. Şi un neg cu mustăţi. Pe sub streaşina baticului, mi-a aruncat şi ea o căutătură furişă, zîmbind abia. După-aceea, s-a întors şi s-a dus, tîrîndu-şi pîslarii, în bucătărie. Şoldurile i se ridicau, uriaşe, cînd în dreapta, cînd în

La cei 65 de ani ai săi (de la o vreme, ce tic! – involuntar, fireşte, ca, dimineaţă de dimineaţă, să-i apară în scăfârlie indicaţia parşivului contor al destinului: ai 60, ai 61… ai 65 de ani, şi tot aşa, 365 sau 366 de zile în an!; până „placa” se schimbă doar cu o cifră, şi din nou – monotonie, beethowenianul „Bu, bu, bu, bu!” din simfonia a IX-a, nesiguranţă, disconfort vital, spaimă…)…

Pastoral
Să pleci în pastoral cu o rulotă la mâna 
a doua
Și șaptezeci de stupi ai fratelui tău
mai mare dintotdeauna
cu cinci ani
să joci cărți
să aștepți a treia zi să te cerți
ca în copilărie
să-ți suni mama să-i spui
printre altele
că Sandu nu mai vrea să joace 
când e în avantaj

Nu o dată, s-a spus despre contemporaneitatea noastră că ar fi indiferentă față de trecut. Izgonit într-o îndepărtare inaccesibilă de „accelerarea” cotidiană a vieții (Hartmut Rosa), acesta și-ar fi pierdut orice utilitate pentru prezent, odată cu semnificațiile. Oricît de excesivă ar fi, aserțiunea nu este lipsită de temei. Ne-o arată nu numai viteza cu care dispar bunurile de patrimoniu (casele, de pildă) sau precaritatea – la noi, nu aiurea – a culturii arhivelor (în sensul cel mai larg al cuvîntului).

Criza culturii occidentale e un subiect de dezbatere vechi. Spiritul critic însuși al Occidentului derivă nemijlocit din conștiința acestei crize, reale sau imaginare: primul reflex critic ia naștere în clipa în care omul european devine conștient de tensiunile și clivajele din interiorul modelelor sale culturale.

Dacă ne-am propune un test de identificare a autorului „într-o carte fără coperte” – Vladimir Beşleagă propunea un asemenea exerciţiu în legătură cu scrierile lui Vasilache –, poetul ar putea fi lesne recunoscut. Asta înseamnă să ai stil (inconfundabil ar fi pleonastic spus). Nu ştiu câţi fani are poezia lui Grigore Chiper, dar minimaliştii de azi ar trebui să-i cunoască opera. Formula în
care-l încadra Sorin Alexandrescu (în antologia franco-engleză din 1996) – „modernist tardiv” – e deja anacronică, poetul anticipând un curent, nu urmând (un altul).