Întrucât mai avem de așteptat până la alegerea aceluiași Parlament și aceluiași președinte, de o parte și alta a Prutului, suntem nevoiți să discutăm despre cele două campanii mici, în locul uneia mari. 
La fel ca și acum doi ani, alegerile din România și RM vor avea loc în aceeași perioadă a anului. Dacă data trecută am avut parlamentare în stânga Prutului și prezidențiale în dreapta, acum situația s-a inversat. Pe 30 octombrie/13 noiembrie cetățenii moldoveni își vor alege președintele, iar pe 11 decembrie, cei români își vor delega reprezentanții în forul legislativ suprem. Printre cele câteva sute de parlamentari se vor regăsi și șase reprezentanți ai românilor din afara granițelor. Dintre aceste șase persoane, unele vor reprezenta cu prioritate, din perspectiva numărului de voturi acumulate, fie Republica Moldova, fie Uniunea Europeană, fie America. 
 
Corupția
Lupta împotriva corupției este tema preferată a candidaților cu șanse la președinția RM. Până și Marian Lupu, reprezentantul oficial al celui mai antipatic dintre moldoveni (conform sondajelor recente) – l-am numit pe  Vlad Plahotniuc –, și-a însușit un discurs anti-corupție. Nu contează că râd de el până și colegii de partid mai conectați la realitate, pentru că (ex)comunistul a trăit mereu în lumi paralele, departe de grijile celor impresionați de amestecul său psihedelic de cuvinte pe care analiștii de partid îl numesc „discurs”. Igor Dodon, fiul rătăcit, dar totodată preferat al moldovenilor, are și el niscaiva tentative de a vorbi despre corupții de la putere. Doar că o face timid, generalist și populist, de parcă s-ar pregăti moral de numirea unui premier din rândurile majorității parlamentare. Maia Sandu și Andrei Năstase explorează cel mai mult discursul anticorupție, formând, mai ales după retragerea ultimului, un tandem cu șanse de a deveni coerent. Formațiunile lor au fost construite din revolta oamenilor împotriva corupților, ceea ce-i obligă și legitimează să-și mențină mesajele până la capăt.
De cealaltă parte, unioniștii, respectiv Ana Guțu și Mihai Ghimpu, dar și candidatul în Parlamentul României Constantin Codreanu, de exemplu, folosesc DNA drept obiectiv de atracție pentru moldovenii revoltați care se consideră români. Rezultatele instituției anticorupție, care a reușit să bage la închisoare un număr suficient de (ex)miniștri pentru formarea a două guverne, sunt ușor de transformat în instrument de marketing electoral.
 
Sărăcia
În cea mai săracă formațiune statală din Europa, era absolut previzibil că promisiunile candidaților de a lupta cu sărăcia ocupă un loc important pe câmpul dezbaterilor electorale. Unii dintre aceștia leagă sărăcia de cleptomania guvernării (Sandu), alții de parteneriatul cu UE (Dodon), iar ceilalți de eșecul RM ca stat (Guțu). Partea proastă este că foarte puțini dintre aceștia vorbesc și despre modul în care ne vor scăpa de sărăcie. Unii dintre ei menționează anumite soluții în programul lor electoral, dar și acelea conțin preponderent slogane, precum bine observa cineva. E adevărat că vina aparține și publicului, care se mulțumește cu a-i auzi întrerupt și rar pe candidați. Iar când o fac, constată că aspiranții repetă de zeci de ori aceleași câteva teze simple care îi definesc pe fiecare. Ca să ne intre bine în cap. Nu este un reproș, ci o simplă constatare, întrucât înțelegem că asta le recomandă comunicatorii politici pentru a accesa un public pe cât se poate de vast. Doar că nouă, celorlalți, cu așteptări ceva mai mari, nu ne rămâne decât să ne îndreptăm către programele lor electorale. Chiar dacă, în politica dintre Prut și Nistru, ce-i scris cu penița consultanților poate fi oricând tăiat cu bărdița manipulării.
 
Unirea
Este de remarcat că mesajele candidaților unioniști coincid aproape în totalitate cu cele ale candidaților la parlamentarele din România. Și unii și ceilalți văd în România un furnizor de bunăstare pentru românii moldoveni năpăstuiți de „regimurile antiromânești”. Mesajul lor poate fi corect din punct de vedere tehnic, dar asta nu-i îndreptățește pe candidați să stimuleze atitudinile cinice și egoiste ale potențialului lor electorat. Pentru că locui­torii României încă n-au fost confruntați cu niște modele economice serioase de estimare a impactului Unirii asupra propriei lor bunăstări. De aceea, cifrele pe care le manipulează unioniștii de azi, unii dintre ei cu intenții nobile, arătând că vest-prutenii și-ar dori Unirea, indică doar asupra unei predispoziții pozitive, nu și asupra unui vot pozitiv la un posibil referendum, precedat de o campanie de (dez)informare. Unirea ar trebui să devină o temă care să genereze subiecte serioase de discuții, dar rămâne un pretext de speculații și scindare. Acest lucru se pare că l-a înțeles Ana Guțu, care are meritul de a fi formulat un plan de acțiuni, din postura de „președinte al Unirii”, provenind dintr-un partid care are Unirea în programul politic, spre deosebirre de ceilalți. În plus, aceasta vorbește despre Unire ca despre un proces, în contradicție cu cei care cer Unirea „aici și acum”, ceea ce s-ar putea să o avantajeze. Efectele acestei poziționări îi pot dăuna Maiei Sandu, singura candidată care l-ar putea bate pe Dodon. Dar pe termen lung, mai ales în perspectiva parlamentarelor, o prestație bună a președintei Dreptei i-ar putea duce partidul în legislativ.
 
Geopolitica
Clivajul geopolitic Uniunea Europeană-Rusia rămâne actual, deși a pierdut vizibil din importanță. Ceea ce s-ar putea dovedi un lucru bun. Sunt șanse ca moldovenii să înțeleagă în sfârșit că integrarea europeană, spre deosebire de aderare, este un proces a cărui viteză o putem determina doar noi. Prin urmare, calea rezonabilă pentru proeuropeni este să se apropie de cei care îmbrățișează pe bune valorile europene și care reprezintă un garant pentru reforme interne. Reprezentanții notabili ai taberelor sunt Dodon și Sandu. Ciubașenco va aspira câteva voturi de la Dodon, iar Leancă de la Sandu. Lupu va rămâne cu titlul de veșnic și mândru candidat. Și de această dată tot al taberei (ex)comuniste. În mod tradițional, candidații din partea românilor din afara granițelor au un discurs anti-Rusia, sau anti-sovietic, opunând proiectului putinist de transnistrizare a RM proiectul unionist. Cu toate acestea, acest din urmă proiect n-ar trebui să fie asimilat discursului geopolitic, ci păstrat în albia interesului comun și integrator al națiunii române.
 
Sistemul
În fine, tema bătăliei antisistem a câștigat și ea teren. Exponenții acestui discurs sunt partidele partenere Acțiune și Solidaritate și Uniunea Salvați România, dar și Partidul Nostru și Partidul România Unită. Deși mi-aș fi dorit să nu vorbesc despre ultimele două, prezența acestora nu poate fi ignorată, la fel cum în Vest nu mai pot fi ignorate Frontul Național, Fidesz, Syriza, Movimento și alte formațiuni populiste. Se pare că, în aceste campanii, a fi altfel și a te poziționa împotriva partidelor vechi îți asigură a priori un avantaj. Dar și concetățenii noștri antisistem pot fi mai mult sau mai puțin rezonabili. În RM eticheta de „partid antisistem” se atribuie mult mai ușor decât în România, de exemplu. Ceea ce se explică inclusiv prin faptul că legea electorală moldovenească încă nu permite înființarea partidelor cu doar 3 membri, ca în cazul României. Dacă în dreapta Prutului Platforma civică „Politică fără Bariere” a reușit să se impună în fața parlamentarilor și partidelor politice vechi prin această modificare legislativă, societatea moldovenească mai are de parcurs câțiva pași până acolo. Probabil că altfel ar fi stat lucrurile și aici, unde partidele noastre antisistem au fost nevoite să construiască pe rămășițele unui partid-artizan al actualului sistem. 
În funcție de modul în care se poziționează candidații față de cele cinci mari teme ale celor două mici campanii, urmează să luăm decizii pe 30 octombrie/13 noiembrie, apoi pe 11 decembrie. Deși mereu naivă, speranța că oamenii de la guvernarea de mâine vor fi mai buni decât oamenii de la guvernarea de ieri este cea care trebuie să ne motiveze să participăm la votare.
Octombrie 2016