Postmodernismul - o nouă/veche mişcare literară la sfârşitul secolului XX - începutul secolului XXI (9)

În ce priveşte imediatul istoric şi politic în care trăim, eu am o atitudine esenţialmente optimistă. Sunt faimos printre colegii şi prietenii mei pentru faptul că văd lucrurile pozitiv, deşi cred că în acelaşi timp le judec cu anumite rezerve şi c-un anumit realism al argumentelor. Ceea ce se întâmplă în ţările noastre e ceva ce ne displace din anumite motive şi ne dezamăgeşte pentru că ne încalcă într-o bună măsură aşteptările şi aspiraţiile, dar concomitent înregistrăm progrese importante pe care, adeseori, din cauza dezamăgirilor, nu mai avem răbdarea sau luciditatea să le recunoaştem. Eu am comentat rezultatele ultimelor alegeri din Basarabia cu aprecieri ponderate şi evitând tonul catastrofic care s-a utilizat atunci, iar evoluţia lucrurilor confirmă tocmai aprecierile ponderate şi nu pe cele catastrofice, pentru că nu e în nici un caz regim comunist, în sensul "clasic" al termenului, la Chişinău acum. Eu scriam cu acea ocazie că dacă în alte ţări, în ultimii 12 ani, s-a spus că există neocomunism fără comunişti, aici există comunişti fără comunism, pentru că deşi se numesc domnii de la conducere "comunişti", ei nu aplică ceea ce conceptul şi istoria ne spun, pentru că nu le permit realităţile lumii contemporane.

Spunând lucrurile acestea, nu vreau în nici un caz să par cinic. Dar, cred că ne putem baza pe o imagine optimistă asupra evoluţiilor din lumea în care trăim şi asupra unor lucruri mai concrete şi într-un fel "vulgare", intelectual vorbind. Pentru că - şi mă refer acuma direct la ce spunea dl Butnaru - chiar dacă există un conservatism feroce la nivel politic şi în mediile intelectuale faţă de ideea de postmodernitate sau faţă de ideea de modernitate mai degrabă, căci, din câte ştiu şi eu, marea bătălie intelectuală în Basarabia se dă în primul rând pentru modernitate nu pentru un exotism ca postmodernismul - totuşi, luând partea bună a lucrurilor, în viziunea omului obişnuit, care nu conceptualizează ce se întâmplă, ci trăieşte, avem şi în partea aceasta de lume un început de piaţă liberă şi posibilitatea de a alege. Democraţia în general şi postmodernitatea ca model cultural se bazează esenţialmente pe diversitate. În momentul în care interiorizezi ideea de pluralism, în acel moment eşti modern sau postmodern. Modern în sens basarabean, postmodern în sens internaţional. Lucrurile evoluează. Tinerii de azi, copiii de azi se formează în alt stil. Dacă mergem mai departe, vedem, pe firul acestei discuţii, că atingem şi temele legate de globalizare. Avem două posibilităţi de interpretare şi aici: 1) una care deplânge faptul că mondializarea ne face pe toţi să consumăm aceleaşi lucruri şi există cele două ţinte preferate - Coca-cola şi McDonald's - şi 2) viziunea pozitivă, după care circulaţia informaţiilor, a valorilor, a mentalităţilor, a ideilor în lume nu face decât să definească o nouă epocă în care toate acestea aduc numai lucruri bune, ne sporesc orizontul cunoaşterii faţă de predecesorii noştri limitaţi de fatalismul istoriei. Iarăşi, nu trebuie să scoatem de aici neapărat concluzii ierarhice: nu înseamnă că noi suntem astăzi mai deştepţi decât Platon (probabil că lucrurile stau invers!), dar în acelaşi timp nu văd de ce ne-am refugia în aceste fantome negative, în aceste teorii localiste. Ele sunt tot nişte reacţii de tip conservator în faţa evoluţiei generale a lucrurilor. Întotdeauna evoluţiile sunt însoţite de fenomene marginale de frânare, de temperare, de opoziţie.

Andrei Bodiu: - Cred că, în plus, ar trebui să vorbim şi despre o dinamică extraordinară a creativităţii, care se exprimă foarte divers în postmodernitate. Părerea mea e că într-un deceniu sau două vom avea o renaştere a interesului faţă de poezie. Şi culmea e că acest interes pentru poezie se va relansa în relaţie directă cu comunicarea. Pentru că, dacă ştiţi, poezia ca mijloc de comunicare pe Internet a devenit un fapt curent: lectură, analiză, comentarii, discuţii ş.a.m.d. Nu cred că putem vorbi de o criză, decât doar despre o criză de creştere. Eu intuiesc o nouă dinamică şi o redefinire a ceea ce înseamnă artă şi artist, în legătură cu tehnologia. Mă gândesc numai la ceea ce se întâmplă în artele plastice şi este realmente fenomenal: dezvoltarea instalaţiilor - lucruri absolut extraordinare care anunţă un alt test în ce priveşte artele vizuale. Îi desfid pe scepticii care deplâng moartea poeziei. Fals! Numărul cititorilor de poezie va creşte, pentru că, iată, comunicarea în sine este net diferită. Azi, se chat-uieşte, nu se mai discută, se comunică foarte mult în scris şi prin e-mail. Deci este o revitalizare a ideii de scris. Mergem spre o rearticulare a gândirii până la urmă şi atunci, în mod esenţial, arta va renaşte, pentru că ea este cea care în varii epoci împinge lucrurile înainte. Deci nu cred că e vorba de o criză.

Vitalie Ciobanu: - Mai degrabă e vorba de o criză de percepţie colectivă faţă de schimbările actuale.

Ion Bogdan Lefter: - Sau a percepţiei unora. Să adaug şi eu ceva pe tema crizei. În realitate, în orice societate şi în istorie, crize adevărate sunt puţine. Ele pot fi sesizate şi in actu, în timp ce se produc, dar în orice caz evaluarea lor serioasă se face a posteriori. Urmaşii noştri vor constata că noi am trăit într-o epocă oarecare, şi că momentele de criză vor fi momente în care s-au produs nu ştiu ce mari catastrofe, mari conflagraţii, revoluţii ş.a.m.d. Cam aceeaşi situaţie este cu tranziţia. Nu ştiu câtă popularitate are termenul în presa de aici, dar în România de peste un deceniu totul e în tranziţie. Ei bine, risc să afirm că umanitatea s-a aflat tot timpul în tranziţie, dintotdeauna tranzităm spre ceva... În realitate, ceea ce se întâmplă acum cred că se defineşte prin altceva decât criză sau tranziţie. Noi nu suntem într-un spaţiu alb, într-o prăpastie între două tărâmuri, între două epoci. Nu, noi trăim chiar într-o epocă, care însă are nişte trăsături diferite faţă de timpurile anterioare. Diferenţa adeseori ne bulversează. O diferenţă majoră este faptul că suntem în mişcare în timp ce noi ne-am născut şi ne-am format în nişte sisteme statice, în care esenţialmente viaţa era aceeaşi, uniformizantă. Bine, noi am supravieţuit şi nu ne-am transformat în nişte roboţei pilotaţi de la centru pentru că ne-am refugiat toţi în viaţa privată, în viaţa comunitară izolată de cea formală, oficială, şi acolo - cel puţin în ţările comuniste - în acel spaţiu privat mult dilatat faţă de lumea occidentală - s-a trăit aproape normal: discutându-se liber, gândindu-se liber, citindu-se lucruri care nu se acceptau oficial, menţinându-se astfel un mediu de pluralitate în nişte state care altfel, oficial, erau nişte state ale unicului, nu ale pluralului. În lumea postcomunismului totul e în schimbare, devenim repede euforici, şi cădem la fel de uşor în deznădejdi negre, spunem că totul s-a terminat, că e mai rău ca înainte, ceea ce e o prostie absolută ş.a.m.d. Deci trăim în nişte lumi în mişcare cu care, probabil, ne acomodăm mai greu şi atunci, pentru că avem dificultăţi de acomodare, zicem că-i "tranziţie", zicem că e "criză" şi multe alte năstruşnicii. Nu-i aşa.