Postmodernismul - o nouă/veche mişcare literară la sfârşitul secolului XX - începutul secolului XXI (15)

Vitalie Ciobanu: - Am atins mai devreme nişte probleme teoretice ale postmodernităţii, semnalmentele epocii postmoderne, precum şi emergenţa ideilor respective în diferite ştiinţe. A fi postmodern, a face literatură de genul acesta, înseamnă, desigur, a te sincroniza - la nivel teoretic şi tehnic - cu nişte modele pe care ţi le alegi în mod deliberat, prin analiză, prin exercitarea spiritului critic. Pe de altă parte, cred că dincolo de acest reţetar de mijloace literare, care ţine aşadar de meseria propriu-zisă, de felul cum articulăm fraza, sau cum ne raportăm ca autori la personajele pe care le creăm, rămâne problema unei atitudini interioare faţă de ceea ce faci: mă refer la proiecţia metafizică şi ontologică a scrisului, la motivaţia profundă a condiţiei de scriitor.

Andrei Bodiu: - Dar tu vorbeşti de literatura de calitate! Nu face pe nimeni valoros faptul că este postmodern. Eu ştiu o grămadă de oameni care au învăţat la suprafaţă nişte trucuri, au devenit permeabili la o modă şi au expurgat-o. Aşa au apărut "mizerabiliştii", de exemplu.

Vasile Gârneţ: - Sau mai nou "fracturiştii", care uneori sunt numiţi - din grabă, probabil - "fripturişti"...

Vitalie Ciobanu: - Problema reţetarului "tehnic" şi a aplicării lui reflectă până la urmă un complex al nostru cultural şi o experienţă de lectori, de cititori de literatură. Pentru că oricât am dori să ne detaşăm de o anumită bibliotecă - şi ea creşte ameninţător în spatele nostru - nu vom reuşi să ne păstrăm originalitatea, ignorând traseele străbătute de alţii. Mai degrabă, ne vom expune ridicolului. Înainte de a fi scriitori profesionişti, suntem nişte cititori profesionişti. Literatura este născută din literatură. Nu se mai poate azi să fii un talent ingenuu, apărut peste noapte, ca o floare de crin în mijlocul unei bălţi fetide. Având nişte experienţe livreşti în spate, nu mai poţi scrie oricum. Pe undeva propria ta formaţie intelectuală te obligă - că ai fost autodidact sau ai avut şansa unor profesori ca Nicolae Manolescu, Eugen Negrici, Mircea Martin - să ţii cont de trendul literaturii de azi. Însă dincolo de abilităţile meseriei, spuneam, rămâne această chestiune de ordin personal. Uneori poţi renunţa la multe lucruri în viaţă de dragul unei pasiuni devoratoare care se cheamă literatură sau, în orice caz, demers intelectual. Genul acesta de atitudine, chiar în plină postmodernitate, nu mi se pare retardat. Nu este pur şi simplu un joc: îmbinăm cuvinte, facem colaje. Dacă eşti scriitor autentic, îţi asumi un pariu interior, chiar o stare de renunţare, o stare de austeritate, pentru că nu poţi să nu te exprimi, să nu ai atitudini, să nu dai corporalitate fantasmelor care te locuiesc. Cred că nu putem relativiza chiar totul. Ceea ce ţine de destinul nostru personal, ca indivizi şi ca scriitori, este o treabă extrem de serioasă, aici vorbim despre viaţă şi moarte.

Nicolae Popa: - Eu vreau să fiu ceva mai radical vizavi de chestiunea pe care o discutăm. În ce mă priveşte, simţeam încă de la prima mea carte că vreau să scriu altfel, vroiam să-mi croiesc o potecă diferită de ceea ce predomina în literatura basarabeană. Scriitorii tineri din Basarabia au trebuit să însuşească libertatea de a scrie. Adică libertatea de a face ce vrei pe hârtie, fără să te deranjeze că cineva te va trage de mânecă sau că îţi va reproşa că eşti departe de realitate. Adică în momentul în care ne-am dat seama că putem scrie altfel şi în pofida unor inerţii, am intrat în postmodernism. Aş vrea să vă dau un exemplu, emblematic pentru noi, în legătură cu ceea ce înseamnă intrarea în postmodernism în Basarabia. Intelectualii noştri au făcut proteste uriaşe prin anii '87-'88, când în zona dinspre Vadul lui Vodă a Chişinăului începuse construcţia unei uzine de calculatoare, foarte importantă pentru această parte a Europei. Intelectualii noştri care s-au împotrivit acestui proiect, în frunte cu Gheorghe Malarciuc, şi-au pus problema: câtă varză sau câte roşii am putea scoate din acel cernoziom! Şantierul a fost oprit până la urmă - deşi în numai 2 ani am fi avut o uzină de calculatoare modernă, care ar fi creat 2-3 mii de locuri de muncă. Această atitudine ostilă a intelectualilor a fost cu totul neavenită, pentru că URSS era deja pe cale de destrămare şi investiţiile veneau de la Moscova. Făcând o paralelă, exact acelaşi lucru s-a întâmplat în literatură. Când Contrafortul a spus că există şi o altă literatură - postmodernismul, onirismul - li s-a strigat: "cum se poate, dar Mioriţa noastră, dar tradiţiile strămoşeşti, ce vreţi să faceţi cu ele!". Aşa a început la noi gâlceava dintre tradiţionalism şi postmodernism, de fapt lupta s-a dat - am mai spus asta - între realismul socialist şi o nouă literatură. Cum poţi, aşadar, să nu fii postmodernist, dacă bizareriile vieţii politice şi culturale sunt de aşa natură, încât au toate caracteristicile postmodernităţii: cu gradul lor implicit de absurd, ironie, paradox şi parodic. Şi să mai spun ceva care ar fi şi o întrebare. Pe mine mă miră faptul că postmoderniştii, optzeciştii au pus un accent clar pe autobiografie şi nu acceptă în general apolitismul. Paradoxul este că această discrepanţă se manifestă în viaţa şi în activitatea acestor scriitori. În operele postmoderniştilor români atitudinea politică aproape că lipseşte sau dimensiunea etică vizează doar persoana, individul, cum s-a mai menţionat aici, adică biografismul. Noi am avut în revista Basarabia o discuţie: ce urmează după postmodernism, pentru că ceva trebuie să urmeze, că n-o să ajungem în mileniul IV tot cu postmodernismul, şi mă gândesc dacă nu cumva soluţia ar fi îmbinarea acestei atitudini etice exprimate în viaţa politică şi socială cu o aceeaşi pronunţată atitudine în literatură. Nu neapărat să revenim la romanul politic, dar o combinaţie între Frumoasa fără corp de Gh. Crăciun şi proza lui Ioan Groşan, de pildă, nu ar strica.