Postmodernismul - o nouă/veche mişcare literară la sfârşitul secolului XX - începutul secolului XXI (10)

Em. Galaicu-Păun: - E mult mai simplu să definim societatea prin fantomele ei negative. De pildă, conceptul de "sfârşit al istoriei" al lui Fukuyama, atât de condensat şi "pe înţelesul tuturor", care a ajuns să polarizeze lumea. Tocmai traduc o lucrare pentru Editura Cartier, se numeşte O istorie a Diavolului, de Robert Muchembled. Ceea ce m-a surprins profund este faptul că omenirea s-a ocupat foarte puţin de bunul Dumnezeu, o imagine statică având de la bun început parametri fixaţi. Pe când de la 1200 încoace, diavolul şi-a schimbat înfăţişarea cam la fiecare răscruce a istoriei. Ba era un mic drac ce putea fi păcălit de oricine, ba devenea Lucifer atotputernic, ba discuta pe picior de egalitate cu Dumnezeu în mitul lui Faust etc., etc. Ce vreau să spun? Datorită acestui concept negativ, omenirea şi-a desemnat de fiecare dată adversarul de moment. În cazul nostru, "răul absolut" îl constituie... postmodernismul! Deloc întâmplător pentru mine faptul că alături de noi, aici, se află Leo Butnaru, care a fost întotdeauna foarte receptiv la noutate, în schimb colegii lui Butnaru din aceeaşi generaţie vor rămâne pentru totdeauna la Uniunea Scriitorilor, ca într-o instituţie osificată, ca într-un mausoleu (pe cine mumificăm?)...

Ion Bogdan Lefter: - Acuma, ca o paranteză, cred că e riscantă analiza ta în ce priveşte raportul dintre Dumnezeu şi diavol, pentru că tu interpretezi caracterul static al imaginii lui Dumnezeu faţă de caracterul dinamic al imaginii diavolului, drept o diferenţă între gradul mai mic de atractivitate al pozitivului faţă de gradul mai mare de atractivitate al negativului pentru om. Or, cred că e riscantă interpretarea pentru că de fapt Divinitatea este instanţa absolută. Absolutul nu poate să fie în mişcare. Absolutul este static. Sigur că diavolul a ispitit multă lume de-a lungul istoriei, dar nu cred că a făcut-o din cauza că este mai atrăgător decât Dumnezeu. Cel puţin în epocile mai vechi, în Evul Mediu, în epocile de credinţă fanatică nu prea cred că diavolul era mai atrăgător pentru om decât Dumnezeu.

Tamara Carauş: - Cred că exemplul pe care l-a dat dl Galaicu-Păun este potrivit mai degrabă pentru ce s-a discutat despre istorie în postmodernism. Abia acum se redactează istorii ale diavolului. În secolele trecute s-a scris istoria religiei - adică istoria pozitivităţii -, s-a scris o istorie din punct de vedere raþional, acea istorie despre care spune Fukuyama cã s-a terminat. Acum, în plin postmodernism, e posibilã tocmai conceperea unei istorii a... diavolului, istoria blestemului, istoria sexualităţii, şi a tuturor laturilor istoriei raţionale ocultate înainte - economice, politice - care trebuiau să evolueze spre un viitor bun pentru toţi. Acum postmodernismul reabilitează această dimensiune pe care a ignorat-o modernitatea. Se discută mult, de pildă, despre romanul istoric postmodern, care recuperează tocmai această dimensiune antropologică: blestemul, diavolul, magia. "Realismul magic" reabilitează această dimensiune a istoriei, care în modernism se considera că trebuie negată, că ea este ceva secundar faţă de menirea raţională a umanităţii. Acum, iată, "zona crepusculară" revine. După cum ştiţi, Linda Hutcheon tocmai la aceste lucruri se referă în două din studiile sale foarte valoroase şi influente (cel puţin unul din ele tradus şi în română, intitulat Politica postmodernismului). Ea vorbeşte despre metaficţiunea istoriografică, care pe lângă faptul că abordează dimensiunea antropologică, amintită mai devreme, atacă şi celălalt aspect, anume cel epistemologic: cum anume se scrie istoria? Dacă înainte, în modernism, istoria s-a scris dintr-un punct de vedere neutru - istoricul era ca şi cum situat deasupra râului căruia îi observa curgerea fără să se implice - azi, în postmodernism, problema epistemologică care se pune este cea a implicării istoricului. Naratorii din romanul istoric postmodern tocmai asta şi fac: dramatizează însuşi procesul scrierii istoriei. Sub acest aspect sunt relevante în primul rând romanele lui Salman Rushdie Copiii din miezul nopţii şi, respectiv, Ruşinea. Romanele lui sunt romane postmoderne. În speţă, Rushdie dramatizează procesul de scriere a istoriei Indiei, o fostă colonie britanică. Dacă e să vorbim despre literatura postcolonială, trebuie să recunosc că simpatizez cu ea, pentru că reprezintă o anumită versiune a postmodernismului.

Constantin Cheianu: - Discuţia noastră e liberă şi cred că ne putem permite luxul să sărim de la un subiect la altul. Vreau să mă refer şi eu la câteva lucruri care s-au discutat aici, apropo de criză. Întotdeauna când s-a produs o schimbare a limbajelor s-a vorbit de "criză", dar ea era raportată la trecut, era criza fenomenului care şi-a epuizat posibilităţile. Deci, nu aşa cum se gândeşte adesea: că ceea ce facem acum este expresia crizei. Postmodernismul în sensul acesta reprezintă o schimbare benefică. Fiindcă unii dintre colegii mei - Leo Butnaru, se pare - a încercat să ne implice mai mult pe noi, autorii basarabeni, într-o discuţie despre cum scriem, şi fiindcă acţiunea la care asistăm se numeşte Atelier, eu i-aş invita pe toţi colegii mei să ne oprim asupra unor aspecte practice ale literaturii pe care o facem, întrucât este una dintre puţinele noastre întâlniri într-o asemenea componenţă, iar marea majoritate dintre noi suntem oameni ai scrisului şi poate mai puţin teoreticieni. Matei Vişniec - cel care a fost moderatorul amintitului deja atelier de dramaturgie de acum o lună şi jumătate - a îngustat şi mai mult conceptul de postmodernism. El a spus la un moment dat că are numai două piese "postmoderniste", Ultimul Godot şi o piesă pe care a scris-o recent, Maşinăria Cehov. Prin postmodernism el înţelege doar ceea ce noi denumim drept "intertextualism", deci a merge pe urmele unui autor, a te insera în textul, în ideologia, în stilul lui ş.a.m.d. A fost atunci o discuţie foarte utilă pentru noi, dramaturgii, de aceea eu zic să vorbim despre postmodernism aşa cum înţelegem să-l practicăm fiecare. Modelele mele, de exemplu, se află undeva în anii '30, '40 - Bechett, Camus, autori sub a căror influenţă am produs nişte texte, ca ulterior să mi se spună, domnule, eşti postmodernist.