Postmodernismul - o nouă/veche mişcare literară la sfârşitul secolului XX - începutul secolului XXI (16)

Ion Bogdan Lefter: - Dar ai numit nişte autori consideraţi ambii postmoderni!

Nicolae Popa: - Se poate, dar eu rămân cu această impresie a discrepanţei dintre estetic şi politic. Şi ar mai fi un aspect. Noi degeaba nu luăm în serios nevoia unui cititor postmodern. Eu cred că postmodernismul abia atunci se va clasiciza şi va deveni o mişcare pe deplin afirmată în literatură, când îşi va cultiva un cititor al său, care nu-şi va mai pune problema inteligibilităţii mesajului. Deocamdată, auzi studenţi de la anul V din Chişinău replicându-ţi: "dar nu înţelegem ce aţi vrut să spuneţi cu poezia asta, sunteţi complicat, sunteţi livresc..."

Tamara Carauş: - Ascultând intervenţiile domnilor Vitalie Ciobanu şi Nicolae Popa, am avut senzaţia că se operează cu o accepţie atemporală a literarului. Adică literatura este dincolo de bine şi de rău, cu atât mai mult literatura este dincolo de postmodernism, modernism sau alte curente. Eu ţin să susţin această direcţie, să consider mai degrabă că postmodernismul este un concept funcţional şi euristic pentru teorie, şi chiar pentru mişcarea culturală numită astfel şi mai puţin un concept pentru textul însuşi. Dar, în acelaşi timp, mi s-a părut că există şi un pic de contradicţie în ceea ce au spus colegii noştri, fiindcă, iată, acum în final, Nicolae Popa a amintit despre necesitatea cititorului şi despre nevoia unei relaţii mai strânse cu realitatea.

Andrei Bodiu: - Eu mă bucur foarte mult când găsesc poeţi care nu scriu în mainstream, ca să spun aşa, care nu se anexează cu atâta uşurinţă unui limbaj poetic pe care optzeciştii l-au adus în poezia românească (prin abordarea eului biografic şi a ceea ce se cheamă "cotidian") şi care a ajuns acuma un fel de chewing gum, un jargon poetic deja. Acest limbaj a evoluat fie către o vulgaritate extremă - şi aici avem exemple suficiente în poezia românească, cu folosirea absolut fără nici o noimă a cuvintelor obscene -, fie a alunecat în direcţia cealaltă, a unei smerenii fals creştine: brusc s-au descoperit toţi credincioşi după ce au fost comunişti. Spunea un critic literar: "sex şi mătănii". Asta, pe de o parte, justifică forţa poeziei care a început să se nască în anii '80, în măsura în care ea continuă să fie model şi reper. Dar, pe de altă parte, ne arată faptul că, de fapt, cu vagi excepţii, modelul respectiv n-a fost rafinat în sensuri foarte personale, ci a fost dus mai degrabă către anumite văgăuni. Pe mine ca poet mă interesează în ce măsură vom merge către o reformare a limbajului poetic existent. Mă sperie în literatura celor foarte tineri conformismul acesta extraordinar, comoditatea rămânerii într-o formulă. Ajunge să deschizi o carte a unuia dintre ei şi îi vezi deja strămoşii care din păcate nu sunt foarte îndepărtaţi. Eu nu am constatat în ultimul deceniu o transformare a modelului poetic născut, repet, la sfârşitul anilor '70 în România.

Ion Bogdan Lefter: - Romantismul a durat un secol. E prea devreme să asistăm la o schimbare de paradigmă.

Andrei Bodiu: - Ai dreptate, dar eu mă refeream în sensul generaţiilor de creatori. Aşa cum se succed ele, cam la 33 de ani... La noi se succed aberant, la 10 ani, numai la români există "nouăzecişti", acuma sunt "douămiişti", în 2010 vor fi "douămiiştizecişti". E ridicol. Segmentarea asta a funcţionat politic. Un model poetic nu are cum să se nască la 10 ani. Eu nu mă refer la individualităţi creatoare. Desigur, sunt poeţi foarte buni printre cei mai tineri, dar din punct de vedere al retoricii, al relaţiei cu realitatea, cu biografia, cu limbajul, lucrurile nu s-au schimbat. Aceeaşi retorică dominantă.

Vitalie Ciobanu: - În discuţia noastră din prima zi - mai teoretică - am remarcat o aparentă divergenţă între voi doi, Bogdan şi Andrei, la nivelul termenilor cu care operaţi. Bogdan preferă noţiunea de postmodernism / postmodernişti, în timp ce Andrei optează mai mult pentru optzecism / optzecişti. V-aş ruga să explicaţi temeiul acestei diferenţe de interpretare.

Ion Bogdan Lefter: - Ai atins esenţialul atunci când ai spus că suntem în aparentă divergenţă. Pentru că decizia mea strict personală de a nu folosi termenul "optzecism", "generaţia '80" şi toate variantele posibile după 1989, este o decizie care s-a întâlnit foarte curând cu constatările din ce în ce mai numeroase cum că în anii '90 în cultura română nu a apărut de fapt o generaţie nouă, o structură poetică nouă. Vorbesc desigur de modelul retoric şi poetic supraindividual, nu despre talentul şi valoarea unui autor sau a altuia. Însă din punct de vedere al istoriei literare, al tipologiilor literaturii, modelele poetice individuale se subsumează unor cicluri istorice, unor modele supraindividuale - modelul romantic, modelul modern, avangardele etc. -, toate sunt nişte decupaje mai largi de istorie literară, având o componentă teoretică importantă, şi în interiorul lor întâlnim autori, constelaţii, grupări, tendinţe ş.a.m.d. Din acest punct de vedere, în evoluţia istorică a limbajelor poeziei româneşti nu s-a întâmplat nimic nou în ultimul deceniu. În ce mă priveşte, constatam acest lucru încă pe la sfârşitul anilor '80. În volumul meu de texte despre postmodernism, pe care am publicat-o nu demult, am un prim articol în care contestam ideea profilării la orizont a unei noi generaţii, pentru că începuseră spre sfârşitul anilor '80 asemenea discuţii, şi îmi păstrez şi acum ideea de atunci că, de fapt, apar autori noi, cum e firesc să apară întotdeauna - tineri care se formează, intelectual, literar, îşi publică textele, dar fără ca asta să însemne că textele lor sunt mai mult sau mai puţin valoroase; indiferent de asta, tipologic vorbind, respectivii autori nu au venit cu noutăţi de structură. După '90, am simţit nevoia să abandonez terminologia optzecistă, probabil şi sub presiunea tendinţei mai recente de care vorbea Andrei Bodiu la şedinţa noastră anterioară, de împărţire decenală a literaturii române. Am dorit astfel să evit şi presiunea termenului care era previzibil că va fi de asemenea utilizat, acela de "nouăzecism". Într-adevăr, de-a lungul anilor '90 au existat mici grupări care au încercat să impună acest din urmă termen şi să vorbească despre "poezie nouăzesictă", "literatură nouăzecistă", ceea ce, încă o dată, nu are nici o acoperire în accepţia istoriei limbajelor supraindividuale ale literaturii române. Este punctul în care mă întâlnesc perfect cu Andrei şi cu atâţia alţii care constată acelaşi lucru: că pretenţiile de noutate, fie că e vorba despre nonconformisme intens sexualizante, fie că e vorba despre "poezia cu mătănii" sau de alte variante, ele stau - în continuare - în interiorul gamei de limbaje poetice postmoderne. Din acest punct de vedere eu cred că trebuie să insistăm asupra omogenităţii a ceea ce se întâmplă în literatura română de două decenii şi ceva încoace, cu avantajul major de a putea sesiza evoluţia acestor cicluri istorice mari. De asemenea, pe lângă autorii tineri, continuă să se afle printre noi, în unele cazuri, pionierii postmodernismului românesc, alţii au dispărut mai de mult, Radu Petrescu sau Leonid Dimov, dar trăiesc Mircea Horia Simionescu la Bucureşti, Mircea Ivănescu la Sibiu, s-a stins foarte de curând Costache Olăreanu. Sunt "deschizătorii de drum" în materie de limbaje literare noi, scriitorii care au anticipat acest mare model istoric.