Postmodernismul - o nouă/veche mişcare literară la sfârşitul secolului XX - începutul secolului XXI (3)

De asemenea, tot la capitolul acesta de preliminarii în discuţia noastră, cred că am mai putea să avem în vedere câteva lucruri de ordin general despre cum anume este ea, postmodernitatea. Şi aici, după cum vedeţi, am tendinţa să ofer argumente şi contraargumente, adică mai degrabă încep să deschid un câmp de discuţie decât propun nişte definiţii certe şi de autoritate, care să ceară să fie acceptate. E mult mai profitabil să reflectăm asupra anumitor lucruri decât să adoptăm hotărâri, să le votăm şi după aceea să le considerăm obligatorii. E destul de evident, din ultimii ani şi pentru noi toţi, că lumea se schimbă, lumea s-a schimbat. Începând de la detaliile vieţii cotidiene, continuând cu ce se întâmplă cu structurile sociale mari, cu ansamblurile economice, ş.a.m.d. Aici se poate vorbi ore în şir şi ajungem la fenomene de genul globalizării ş.a. Lumea se schimbă, tehnologiile evoluează, informaţiile circulă, sunt computere peste tot etc. Toate lucrurile astea ţin de o epocă nouă, că o denumim sau nu "postmodernitate", e un detaliu. Există evidente transformări la nivelul limbajelor artistice în toate domeniile. Limbajele artistice au sporit în diversitate şi în ritm. Să facem, de pildă, experienţe de genul acesta: să privim filme mai vechi sau înregistrări după spectacole de teatru mai vechi, unele pot fi extraordinare - şi eu am printre favoriţii mei mari regizori ai anilor '60 sau '70 - dar cred că una dintre senzaţiile cele mai puternice pe care asemenea exemple ni le dau este cea de lentoare, de ritm mai lent, de pildă, unele filme ale lui Antonioni, Bergman, şi atâţia alţii. E vizibil că accelerarea ritmului vieţii propriu-zise duce la diverse tipuri de accelerare culturală. Stilisticile s-au diversificat, oamenii nu se mai comportă cotidian şi nu se mai comportă artistic într-un singur fel, omogen şi aşa-zicând "purist". Sunt tot soiul de date pe care le putem aduce în discuţie din acest punct de vedere, care ne plasează într-un model sau într-o "paradigmă" diferite.

Una dintre marile probleme care apar în discuţie în asemenea situaţii este următoarea: bun, suntem sau începem să fim postmoderni, dar ce ne facem cu societăţile noastre care nu sunt foarte postmoderne? Această problemă a apărut în dezbaterile culturale româneşti încă din anii '80, în plin comunism, şi firesc au venit contraargumentele, uneori formulate în scris şi de multe ori în dezbaterile publice orale: cum să fim postmoderni într-o societate rămasă în urmă? La asemenea contraargumente eu am următoarele răspunsuri: 1) E o situaţie destul de comună în istoria culturii ca evoluţiile artistice şi intelectuale în general să preceadă, să constituie o avangardă a transformărilor parcurse ulterior de o societate întreagă. În fond, scriitorii, artiştii care vin şi deschid căi noi, care impun stiluri noi sunt un fel de omologi în spaţiul artelor ai inventatorilor din ştiinţe sau din alte domenii. 2) Porţiuni din viaţa noastră, zone din societăţile noastre s-au postmodernizat încă din comunism, pentru că amintiţi-vă că încă de la sfârşitul anilor '70, pe diverse căi, formule ale civilizaţiei occidentale, care atunci evoluau spre postmodernitate, ajungeau şi la noi, ele însemnând sau cărţi, sau muzică rock, sau filme de un anumit tip, sau blugii - produse vândute la negru, aduse de puţinii noştri concetăţeni care circulau în delegaţii prin Occident, sau expediate de rubedeniile noastre evadate în lumea liberă. Toate aceste lucruri care de fapt erau simptome al unei lumi şi ale unei culturi întâlneau nişte medii favorabile: erau bine primite, erau râvnite, erau arborate ca nişte semne de emancipare. De asemenea, un răspuns complementar la acest punct pe care l-aş adăuga este că nici o societate occidentală nu este la ora actuală complet postmodernizată. În sensul că dacă vom merge nu la New York, Paris, Frankfurt, de pildă, ci într-un sat francez, într-o mică dezvoltare de locuinţe, într-un development american undeva, vom găsi oameni care nu sunt neapărat atât de computerizaţi, nu le-au crescut încă antene de marţieni pe ţeastă, nu sunt neapărat cititori de literatură postmodernă ş.a.m.d. Ideea că un model cultural se poate construi numai pe o societate care a avansat într-un mod omogen către o epocă istorică nouă, este de fapt un exces, să-i spunem determinist, ca să nu-i zic marxist. Evoluţiile culturii, ale artelor nu se supun acestui calapod. Nu e o relaţie de tip "bază" şi "suprastructură", dacă vă amintiţi acest minunat termen. Lucrurile sunt întotdeauna mai complicate şi într-o anumită măsură ies din rigoarea explicativă a ecuaţiilor, a reţetelor, a schemelor.

Andrei Bodiu: - Dezbaterea despre postmodernism este astăzi vie în cultura română şi faptul că Ion Bogdan Lefter a marcat ca pe o deschidere spre o discuţie ceea ce ne spunea înainte vine şi din faptul că există mai multe opinii cu privire la ceea ce este şi ceea ce nu este postmodernismul. Eu mă voi rezuma doar la trei poziţii care mi se par definitorii în dezbaterea despre postmodernism, la noi. Şi e vorba mai întâi de un punct de vedere pe care l-a expus Bogdan - el vede în postmodernism un fenomen integrator, un vast fenomen cultural care absoarbe direcţii diverse într-un anume moment al evoluţiei spiritului şi asta se întâmplă, de pildă, azi în cultura românească - afirmă colegul nostru în volumul său Postmoderism, din dosarul unei "bătălii" culturale. Un asemenea punct de vedere tinde să capete o acoperire majoră întrucât de anul acesta, în programa şcolară la clasa 11, capitolul de literatură rezervat optzeciştilor apare sub egida termenului de postmodernism. Deci, ar fi poate punctul de vedere care tinde, aşa cum spun, să devină dominant. Pe de altă parte, tocmai pentru a oferi un spectru cât mai larg asupra a ceea ce se întâmplă, există şi alte două puncte de vedere. O viziune radical opusă celei formulate de Bogdan Lefter îi aparţine lui Alexandru Muşina, care refuză ideea de postmodernism în literatura română, spunând că de fapt acest curent nu există, că e vorba de o prelungire a modernităţii şi că în relaţia cu societatea postmodernismul nu este relevant, nu apare, nu poate să existe, pentru că el nu vine dinspre societate ci este un concept inventat cultural şi placat pe o realitate culturală alta decât cea postmodernă. Şi, în sfârşit, un al treilea punct de vedere aparţine lui Mircea Cărtărescu, expus pe larg în Postmodernismul românesc, care păstrează termenul tot în zona literaturii, plasându-l totodată - şi aici răspund propunerii ce ni s-a făcut să vorbim despre tendinţele generale ale fenomenului - în conexiune cu câteva concepte esenţiale pentru ceea ce înseamnă postmodernism. Şi ştiţi foarte bine că este vorba de fragmentarism, imanenţă, ludic, ironie etc. Pornind de aici, Cărtărescu descoperă, ca o a treia direcţie, spuneam, ideea că în literatura română doar unele opere pot fi considerate postmoderne, doar unii autori pot fi consideraţi postmoderni, doar unele sintagme pot să fie postmoderne. Eu unul cred că e imposibil să defineşti postmodernismul la nivel de sintagmă... Pe de altă parte, însă, vedem că dezbaterea este departe de a fi încheiată. Eu am reflectat aici doar punctele de vedere care există în interiorul literaturii optzeciste, care la rândul său a constituit un teren de bătălie: optzecism / postmodernism. Lucrurile nu sunt deloc limpezi sau liniştite. Ele se află într-o continuă mişcare, lumea se confruntă, polemizează, ceea ce dovedeşte că fenomenul e viu şi că autorii aceştia nu sunt istoricizaţi, fixaţi. E un fenomen foarte interesant şi inclusiv dezbaterea despre postmodernism este interesantă, ea situându-se cumva la mijloc. În România când se discută despre postmodernism, termenul este ataşat în genere literaturii optzeciste: Cărtărescu, Iaru, Stratan, Lefter, Bucur, Muşina ş.a. - în poezie; Nedelciu, Crăciun, Groşan, Horasangian, Lăcustă, Iova, Ene ş.a. - în proză. Este interesant, fiindcă, pe de o parte, fenomenul pare istoricizat - spuneam mai devreme că unii dintre aceşti autori au intrat deja în manualele şcolare, stârnind mânia proletară a diverşilor dumnezei mediatici şi nebunatici români - pe de altă parte, există o rezistenţă teribilă la ideea asta de istoricizare a respectivilor autori: ei fiind într-o continuă concurenţă, nu pot fi consideraţi gata fixaţi, şi atunci dezbaterea devine cu adevărat incitantă, pentru că ea nu vorbeşte despre nişte autori încremeniţi într-o imagine publică în care criticul devine istoric literar. Ce legătură are cu postmodernismul? Cea mai directă. Atunci când, de pildă, un manual şcolar sau o programă analitică se întâmplă să o ia uneori înaintea istoriei literare dintr-un anume punct de vedere, aşadar atâta timp cât există reacţionarism, conservatorism şi rea-voinţă la foarte multe nivele ale establishment-ului cultural românesc, a face o programă în care aceşti autori, chiar Mircea Cărtărescu, să fie prezenţi, este un act de curaj şi de mare responsabilitate. În România - ştiţi foarte bine - a existat o dezbatere încă de acum doi ani, în care autorii de manuale alternative erau chemaţi la televiziune ca la un fel de procese, mai urmau să fie arşi pe rug, erau nişte răfuieli "de clasă", în stilul consacrat. Este demn de remarcat că de data aceasta programa şcolară, care de obicei este în esenţa ei conservatoare şi restrictivă, a fost foarte curajoasã ºi... revoluţionară. Depinde, evident, de persoana celui ce a întocmit-o, şi cred că nu a fost deloc întâmplător faptul că, mai nou, din comisia naţională de curriculumuri a făcut parte şi profesorul Nicolae Manolescu.