Postmodernismul - o nouă/veche mişcare literară la sfârşitul secolului XX - începutul secolului XXI (17)

Andrei Bodiu: - Sigur, punctul pe care l-a sesizat foarte bine Vitalie este că noi ne diferenţiem puţin în ceea ce priveşte folosirea conceptului de postmodernism. Vă spuneam ieri că Ion Bogdan Lefter propune în volumul Recapitularea modernităţii o secvenţializare nouă a istoriei literaturii noastre, pe care eu, într-o altă carte, am reflectat-o, şi că, spune Bogdan acolo, curentele literare româneşti ar fi "paşoptism", "junimism", modernism", "proletcultism", "neomodernism" şi "postmodernism". Acestea ar fi modelele mari ale culturii române. Eu am integrat această opţiune în cartea mea Direcţia optzeci în poezia română, şi de aici apare deja un punct de diferenţiere între noi. Sigur, eu sunt de acord cu ce spune Bogdan că există un model poetic afirmat în anii '80, care nu a fost încă depăşit, şi care ne îndrituieşte să afirmăm că nu putem vorbi de o generaţie de creatori la fiecare 10 ani, confirmând separarea respectivă de care a uzat Laurenţiu Ulici în cartea Generaţia '70. Ar merita scrisă o altă carte, care să vizeze conceptul de "politică literară", pentru că, de fapt, sunt doi critici importanţi care au susţinut existenţa generaţiei '70 şi care se legitimează de acolo - Ulici şi Marin Mincu. Evident că demersul lui Mincu - teoretic şi critic - în eseul său despre textul poetic din volumul II are şi o puternică latură politică, pentru că acolo toată poezia generaţiei este minimalizată, existând aerul că de fapt e comentată. S-a şi generalizat apoi un alt concept folosit prost şi abuziv, acela de textualism. Care, foarte interesant, era un concept conotat negativ. "Când spuneai textualism - observa Mircea Nedelciu la începutul anilor '80, în Suplimentul literar al Scânteii tineretului - spuneai "cosmopolitism", adică evocai o atitudine ostilă tradiţiilor locale în viziunea oficialităţilor.

Ion Bogdan Lefter: - Asta în sens politic. Dar mai recent termenul textualism a început să fie conotat negativ şi în sens estetic. Pentru că e considerat un exces de tehnicism. Termenul textualism este un alt termen pe care nu-l folosesc niciodată tocmai pentru că mi se pare profund inadecvat.

Andrei Bodiu: - Da, şi eu îl cred profund inadecvat şi faptul că a fost uzitat în critica literară românească ne arată că, de fapt, substratul este unul de politică culturală, de politică literară. Acuma, de ce prefer termenul de "optzeci", căruia i-am ataşat ideea de direcţie şi nu de generaţie. Eu cred că aici este o problemă de incluziune. Sigur că pe modele culturale foarte mari conceptul de "postmodernism" va fi acceptat, el devine operabil şi în manuale. Pe de altă parte însă, eu pornind în discuţie, în acest volum al meu, de la şase poeţi - Cărtărescu, Iaru, Mariana Marin, Ion Mureşan, Muşina şi Liviu Ioan Stoiciu - am vrut să sparg o prejudecată care din păcate mistuie critica literară românească, şi anume aceea că optzecismul sau optzeciştii sunt un grup, care nu are individualităţi. Se discută generic despre "optzecişti" ca şi cum, ar fi o masă omogenă, nediferenţiată. Cred că şi din acest punct de vedere am reuşit să sparg nişte clişee care ţin şi de nişte manevre de politică literară, evident. Şi atunci idea mea a fost de a face un elogiu diferenţei. Adică toate exegezele mele, cuprinse în teza de doctorat pe care tocmai am susţinut-o, prezintă individualitatea acestor poeţi, pregnanţa lor. Lucrul acesta nu s-a prea făcut până acum. Nu avem încă suficiente cărţi în care valoarea acestor personalităţi ale scrisului să fie, realmente, explicată. Una este să faci o cronică de întâmpinare în care, cu rafinamente, să te apropii, să spui: "iată, un nou poet", şi alta este să încerci să faci o operă de sinteză în care să arăţi cine şi de ce este bun. Aşadar, examinin`nd aceste texte literare, poetice, observaţia pe care am putut să o fac este că mie mi-a fost greu ca, pornind de la definiţia literară a postmodernismului să spun că, de pildă, Mariana Marin este o poetă postmodernă. Mi-a fost imposibil prin realitatea textului să dovedesc lucrul ăsta. Nici nu l-am urmărit. Eu am putut să observ că aceşti poeţi foarte diferiţi, foarte personali sunt importanţi pentru literatura noastră nu pentru că ar reprezenta un concept literar, care de foarte multe ori e unificator şi, prin asta, parţial, ci pentru că se înscriu într-un moment literar extrem de important. De aceea am preferat să folosesc în continuare termenul de "optzecism", pe care însă nu l-am mai uzitat în sens cronologic, ci - aşa cum spuneam - tipologic. În continuare, "Optzeci" se leagă de un moment, dar după aceea, reprezentând un anumit tip de literatură, având un tip concret de relaţie cu realitatea, cu biografia ş.a.m.d., instituindu-le ca un centru al preocupărilor literare, sigur că poezia de acest fel se întinde peste graniţa anilor '80 - şi în ideea aceasta mă întâlnesc, evident, cu Bogdan -, fiindcă în modelul respectiv se scrie, iată, de 20 şi ceva de ani, şi nu ştim cât va mai dura. Problema mea a fost că atunci când am pornit, în mod concret, dinspre text, am găsit că fiecare din aceşti poeţi are un câmp de manifestare care nu este neapărat postmodern. Eu am o definiţie mai restrânsă a postmodernismului decât cea cu care operează Bogdan Lefter şi alţi critici.