Postmodernismul - o nouă/veche mişcare literară la sfârşitul secolului XX - începutul secolului XXI (5)

"Bătălia canonică" a pornit ca denumire şi ca impuls iniţial în universităţile americane în momentul în care aceste lucruri despre care vorbim au început să predomine, să constituie o filozofie generală, şi să îşi ceară consecinţele asupra modului de organizare a universităţilor, asupra modalităţilor de predare în universităţi, şi asupra constituirii programelor şcolare. Până la un anumit moment dat, America a avut despre sine imaginea următoare: suntem un popor nou, de limbă engleză, de imigraţie preponderent europeană, suntem "lumea nouă", dar, în acelaşi timp, suntem un fel de proiecţie de dincoace de ocean a Europei. Imigraţiile masive şi mai vechi, dar mai ales ale secolului XX, imigraţia din ţările cu regim comunist au creat o compoziţie mult diferită în Statele Unite. Au fost zone majore de imigraţie din spaţiul hispano-american - deşi se vorbeşte spaniola în aproape tot continentul sud-american, e altă lume decât Spania, decât Europa -, imigraţia asiatică, în special chineză, japoneză, coreeană, imigraţia din Africa neagră. S-a creat o societate în care încep să existe într-o proporţie atât de mare componente non-europene, încât a menţine multă vreme ideea că "noi, America, suntem o proiecţie a Europei", adică a omului alb, nu putea să mai ţină. Atunci, încet-încet, societatea americană, cu dinamica ei extraordinară, şi cu flexibilitatea ei internă colosală, a avansat către aceste teorii şi aceste filozofii ale unei societăţi multietnice, multiculturale etc., etc. Şi faţă de prima imagine a Americii, în care dacă suntem o Americă a europeanului alb, atunci în universităţi programele şcolare o să se bazeze pe Shakespeare, Daniel Deffoe, marii romantici europeni ş.a.m.d. până spre noi, aşadar, de vreme ce societatea întreagă recunoaşte că nu mai suntem o proiecţie a Europei - suntem şi europeni albi, dar suntem şi asiatici galbeni şi africani negri - în acest caz, de ce să menţinem tradiţia literaturii, şi a culturii, şi a filozofiei europene? De ce să nu fie pe picior de egalitate marea tradiţie a gândirii chineze, care e mai veche decât cea europeană, de ce să nu predăm formele culturii africane, care n-au avut versiuni scrise decât foarte târziu şi sub impactul colonialismului european, dar care culturi îşi au şi ele vechimea şi structura lor, de cu totul alt tip decât suntem noi învăţaţi, europenii, respectiv, America europeană. Culturile africane nu sunt culturi de tip naţional, fiecare stat african include zeci, dacă nu uneori o sută de etnii, structura ultimă a acestor culturi este o structură de tip tribal. Putem să avem aici o atitudine de superioritate, de europeni care se cred mult mai civilizaţi, sau putem să vedem în acest mod de evoluţie a unor culturi ceva diferit. Mentalitatea postmodernă evoluează către acest mod de a evalua: nu în ierarhii, în sensul că e mai mare Shakespeare decât altcineva, ci în direcţia diferenţelor. Nu ierarhizăm pe verticală, ci acceptăm toate diversităţile posibile pe un fel de orizontală simbolică. Atunci s-a născut această dezbatere în interiorul universităţilor americane, în care mulţi universitari au început să preseze în direcţia remodelării programelor şcolare, pentru a se recupera culturi extra-europene, sau produse culturale ale autoarelor-femei din epoci vechi, marginalizate până atunci, şi astfel au apărut cele câteva cazuri cunoscute ale doamnelor britanice care au scris romane celebre acum 150-200 de ani, şi care sunt reeditate, dar niciodată nu sunt puse pe acelaşi plan cu Dickens sau cu Thackeray, sau cu marii realişti britanici ai secolului XIX. Toate aceste lucruri au condus la o diversificare extraordinar de interesantă a cursurilor în universităţile americane, unde poţi să faci şi curs Shakespeare, dar poţi să faci şi un curs despre nu ştiu ce grupări minore, din punctul nostru de vedere, al tradiţiei europene, despre culturi, să zicem, africane, din zona Caraibelor sau din alte părţi. De asemenea, cursurile în facultăţile de filologie s-au diversificat foarte mult, extinzând conceptul de literatură spre orice tip de discurs textual, jurnalistic, publicitar, comercial, de orice fel. Criticii acestor transformări bineînţeles că spun "da, dar se pierde adevărata literatură, cum să susţinem că nu este Shakespeare cel mai mare scriitor al lumii, de ce să analizeze specialiştii în poezie clipurile publicitare ale televiziunilor actuale!"... Există această dezbatere, şi cu argumente pro, şi cu argumente contra. Cel mai important lucru de consemnat într-o discuţie pe care o purtăm, divagând în jurul unui punct fix - adică postmodernismul - este că şi în acest caz se confruntă două mentalităţi. Aceste două mentalităţi le putem numi "modernistă" şi "postmodernă", le putem numi "tradiţionalistă", "eurocentristă", "falocratică" ş.a.m.d., într-un caz, şi "multiculturală", "tolerantă", "anticanonică", în cazul celălalt, în seria postmodernismului.

Leo Butnaru: - Cred că tot aici putem evoca şi tema globalizării, pe care am dezbătut-o la Conferinţa PEN Cluburilor europene de la Sinaia, la sfârşitul lunii iulie. Şi acolo părerile s-au împărţit ca şi în cazul postmodernismului. Aici, în Basarabia, suntem în minoritate cei care practică sau măcar încearcă să înţeleagă postmodernismul literar. E foarte dificil să fii un scriitor postmodernist în înţelesul adevărat al cuvântului: trebuie să stai în tranşeele bibliotecilor, să fii foarte bine informat. În Basarabia acest lucru nu este bine văzut. Mai mult: la noi nici măcar ideea de modernism încă nu prinde. Există o opoziţie înverşunată. Până şi intelectualii, scriitorii sunt afoni, sunt reticenţi faţă de un suflu contemporan în literatură. Acest tabu ideologic lasă şi o amprentă. Dacă în Ţară se discută cum să introducem modernitatea sau postmodernitatea în societate, aici trebuie să ne luăm rămas bun pentru mulţi ani de la aceste lucruri, pentru că au venit în frunte politruci comunişti şi acoliţii lor, care se opun unor schimbări de mentalitate. Chiar şi colegi literaţi de vârsta noastră sau ceva mai tineri nu le doresc, pentru că ei sunt de mult în manualele şcolare, de ce trebuie să bulversăm noi clasamentele?... Revista Contrafort, care şi-a asumat la noi rolul de ferment al înnoirilor pe plan cultural, trebuie să ţină în vizorul său lupta pentru modernitate în Basarabia. Ca idee, ca stare de spirit, ca posibilitate de evoluţie intelectuală. Am văzut câţi copii din Moldova câştigă premii internaţionale în matematică şi informatică. Deci, există o şansă. Numai că aceşti copii vor pleca spre alte ţări, la fel cum emigrează tinerii din Iaşi, Bucureşti sau Braşov, iar aici va rămâne pârloagă. Pentru că ei sunt goniţi de acasă. Postmodernitatea sau contemporaneitatea este marginalizată, începând cu Ministerul Culturii şi cu Ministerul Educaţiei, acolo unde se prepară manualele pentru şcoală. Eu salut acest Atelier. Inaugurarea unor dezbateri pe această temă era de mult necesară la Chişinău. Este bine că s-a găsit înţelegere şi la cei care pot finanţa o asemenea acţiune, Fundaţia SOROS, în speţă. Fiindcă nu poţi rămâne o insulă izolată într-un ocean care oricum se frământă. Eu personal scriu şi sunt interesat de postmodernism, sigur, cu o anumită doză de scepticism şi incertitudine şi îndoială, pentru că, aşa cum s-a mai spus în discuţia noastră, sunt trei paradigme: Bogdan Lefter îl înţelege ca pe o deschidere totală, Muşina spune că aproape nu există, Cărtărescu este mai concesiv. În ce mă priveşte, postmodernismul înseamnă a-mi face mâna, a-mi exersa spiritul, a-mi perfecţiona stilul, a-mi structura gândirea. Pentru că chiar dacă respingi termenul tot faci ceva, adică eşti într-o discuţie, te confrunţi cu ideile altora. De aceea aş vrea ca dezbaterea noastră să aibă o acoperire mai specială şi foarte aplicată în Contrafort, pentru că nu se mai poate tăcea. Adică ne facem toţi că e bine, e plăcut, ne respectăm colegii mai în vârstă, îi omagiem etc. Ori suntem oameni contemporani şi dezbatem idei, ori ne baricadăm în nişte orgolii locale, primitive şi intolerante. Noi am "beneficiat" înainte de nişte replici foarte dure, şi din partea lui Grigore Vieru, şi din partea lui Nicolae Dabija. Nu s-a discutat în termeni civilizaţi, într-un limbaj adecvat. O replică nu este un eseu. Pentru că postmodernismul este o gândire eseistică, care adună aluviuni, referinţe culturale ş.a.m.d. Postmodernismul este foarte democrat în esenţă. Eu mă gândeam cândva dacă nu cumva şi Sorescu este postmodern. Nu aş vrea să trag spuză la turta mea, dar când am publicat prima carte, până şi un critic ca Mihai Cimpoi a spus: "Butnaru este ambiţios: pe parcursul întregii cărţi nu a comis nici o rimă." Eu mă pricep să scriu poezie cu rimă, dar a fost prima carte fără rime în Basarabia şi faptul că după opt ani am publicat un volum de sonete este o dovadă că am şcoală, îmi cunosc meseria, iar în cazul acelei cărţi nu a fost o ambiţie personală, ci felul meu de a mă deschide către poezia română în singurătate. Eu şi Andrei Burac eram cei care îndrăzneam. La început au mai fost şi alţii. Poeţii Ion Vatamanu şi Gheorghe Vodă, de pildă, veniseră şi ei cu o deschidere spre poezia modernă, europeană în Basarabia, însă după un an-doi au renunţat. De ce? Pentru că alţi colegi ai lor de generaţie aveau succes de public în piaţă, un succes facil la întâlnirile cu proletariatul. Aşa că vânând şi ei succesul, au abandonat o formulă cu indiscutabile resurse de originalitate, dar şi de risc. E foarte greu să te menţii într-un stil al tău, într-o formulă estetică pretenţioasă, fiindcă sunt foarte multe lucruri care te ademenesc, te sustrag.