|
Andrei Bodiu: - Aş începe spunând că democraţia este evident cel mai bun sistem politic în care un om poate să trăiască liber. Democraţia e superioară oricărui alt regim politic, deşi are tot felul de subterane. Există o sete de autoritarism - care e recesiv şi în România, şi în Moldova, dacă e să judecăm după rezultatele ultimelor alegeri. Foarte mulţi simt nevoia unui lider autoritar care, în mod iluzoriu, evident, ar putea să instaureze o ordine şi o stabilitate şi ar reface cumva prestigiul căzut al statului, pe care mulţi îl regretă. Acum ştim foarte bine că inclusiv Conferinţa de la Nisa, foarte importantă în ce priveşte arhitectura europeană, a trezit o grămadă de controverse. Cu toate acestea, pentru noi, românii, este evident că a adera la ceea ce s-a hotărât la Nisa, adică la Uniunea Europeană, este obligatoriu pentru a supravieţui, nu există o altă cale. Avem de ales între a supravieţui şi a intra într-o descompunere care nu va putea fi oprită. De aceea a participa la noua arhitectură europeană, a fi împreună cu celelalte naţiuni, a contribui alături de ele la ceea ce constituie proiectul Europei Unite pentru noi este vital. Revenind la democraţie, ca singura soluţie posibilă, trebuie să acceptăm rezultatele democraţiei, pentru că ne putem trezi în situaţia în care, evident, devenim minoritari, ideologic vorbind, în propria noastră ţară, şi prin jocul democratic te poţi găsi într-o astfel de situaţie. Noi suntem, cel puţin eu mă aflu în situaţia să accept o conducere pe care nu am votat-o, dar este în convenţia presupusă de democraţie să accept noua putere, şi să-i respect regulile şi legile. O paranteză. Soţia mea, care predă la şcoala generală, le-a pus o întrebare elevilor la ora de dirigenţie: "Copii, ce este democraţia?" Răspunsul a venit foarte repede: "Să facem ce vrem!" Vreau să vă spun că această înţelegere, pe lângă doza sa umoristică, implică şi o doză tragică, pentru că de fapt iresponsabilitatea asta li se cultivă de mici. Adică de acasă, unde ideea de autoritarism pierdut, după revoluţia din decembrie, este văzută în opoziţie cu ideea de degringoladă socială.
Ion Bogdan Lefter: - Pe de altă parte, răspunsul copiilor constituie o foarte bună bază de pornire. Ei se simt liber sau ar trebui să se simtă liber şi este în continuare rolul profesorilor să le explice mai conceptualizat ce este democraţia şi cum funcţionează.
Andrei Bodiu: - Profesorii le explică, însă rezultatele se vor îmbunătăţi, mental şi comportamental, abia la nivelul generaţiilor viitoare. Cred că ceea ce spunea Vitalie Ciobanu e o perspectivă foarte interesantă, nu există pentru români decât şansa să ne integrăm în Uniunea Europeană şi să respectăm regulile statului de drept. Noi de 10 ani ne izbim de un comportament şmecheresc, adică zicem da, vom urma legile comunitare, dar facem cum ştim noi. Promovăm un discurs dublu, prin care ne furăm singuri căciula. Există o inerţie evidentă la nivel instituţional. Oriunde vă duceţi, de la ministere până în prefecturi, veţi vedea funcţionari îndărătnici, dar înşurubaţi acolo prin lege.
Ion Bogdan Lefter: - În primul rând, sper să apuc să restabilesc puţin şi din onorabilitatea teoriei despre portmodernism a lui Mircea Cărtărescu, dar deocamdată aş vrea să contribui la recâştigarea onorabilităţii distinsului domn Fukuyama, despre care ştim că e un filozof important, că e un universitar, expert în geopolitică, un reprezentant al unei categorii tipice în lumea occidentală şi anume: intelectualul de succes. În general, oameni ca Fukuyama sau ca Bernard-Henry Lйvy sau ca Lyotard sau alţii alcătuiesc o categorie foarte populată. Sunt foarte mulţi oameni remarcabili care lucrează în universităţi, în cercetare, în zona de expertiză pe diverse domenii şi dintre ei, din când în când, cu destulă frecvenţă se selectează câte unul care prinde într-o formulă de obicei simplă o anumită evoluţie a lucrurilor. Şi atunci formula aceea face brusc o carieră mediatică senzaţională cu totul atipică pentru mediul filozofic. Dacă sunt simple, asemenea formule sunt şi simplificatoare şi sigur că sunt criticabile. Pe de altă parte, de cele mai multe ori ele îşi au adevărul şi justificarea lor. Formula "sfârşitului istoriei" pe care Francis Fukuyama a lansat-o face parte din această categorie: foarte atrăgătoare, incitantă, chiar puţin şocantă. Ea pleacă în realitate de la o constatare din ce în ce mai răspândită cam de la sfârşitul anilor '30 ai secolului XX încoace, şi anume aceea că istoria umanităţii nu se mai poate reduce la istoria europeană şi istoria europeană nu se mai poate reduce la centrele de putere - Paris, Londra, Viena - şi că, de fapt, lumea a evoluat - şi iarăşi aterizăm în tema postmodernităţii - lumea evoluează către o diversitate foarte mare, către un pluricentrism, cum se mai spune. Cu alte cuvinte, nu mai trebuie să te impui ca pictor la Paris ca apoi să fii recunoscut pe piaţa artistică mondială, se poate face o mare expoziţie oriunde, care dacă e promovată inteligent şi cu mijloace financiare serioase poate să atragă criticii migratori de peste tot ş.a.m.d. Originile acestei teorii şi ale ideilor lui Lucian Boia la noi sunt de căutat în aşa-numita "Nouă istorie franceză" de la sfârşitul anilor '30, care a dominat piaţa intelectuală franceză mai ales după război, din anii '50 încoace, iar marile nume în domeniu, Fernand Braudel şi discipolii acestuia, au făcut şcoală în Europa şi în lume deschizând optim această direcţie: istoria nu mai este o istorie a capitalelor, nu mai este o istorie a regilor, a bătăliilor, ci reprezintă de fapt un conglomerat de fapte care se acumulează, care ţin şi de viaţa cotidiană, de comunităţile marginale - şi acolo se trăieşte istorie. Există o carte minunată care ilustrează această idee, e tradusă şi în româneşte, se numeşte Montaillou, village occitane de Emmanuel Leroy Ladurie. Acesta face monografia unui sat francez şi ne arată, în urma unor cercetări de arhivă, cum s-a trăit în comunitatea respectivă de-a lungul a câteva sute de ani, ce veşminte au purtat oamenii, ce-au mâncat, ce dialect au vorbit, ce prăvălii au existat în timp, cum s-au modificat meşteşugurile ş.a.m.d. Ideea este că în istoria unui loc oarecare de fapt se poate citi istoria mare a Franţei. Precum în cunoscuta metaforă: cerul se răsfrânge întreg şi într-un ciob de oglindă nu numai într-o vastă suprafaţă reflectoare.
|
Inapoi la cuprinsul numarului