|
Vitalie Ciobanu: - Aş mai adăuga la cele spuse de Vasile Gârneţ că Observatorul cultural este cea mai nouă publicaţie pe piaţa presei româneşti în domeniu. A apărut de un an şi jumătate, dobândindu-şi deja o faimă solidă şi meritată. Revista Interval, fondată şi ea după 1989 şi condusă de Andrei Bodiu, a avut două serii până în acest moment şi se pregăteşte de o relansare spectaculoasă. Trebuie să vă spunem că noi, Contrafortul, am gândit acest eveniment nu ca pe un simpozion de comunicări savante. Este un work-shop, un atelier literar, cum o indică şi genericul, pentru că, după ştiinţa noastră, s-ar putea să fie prima acţiune de genul acesta în ultimii zece ani, aici, la Chişinău. Avem, e drept, o mică tradiţie a atelierelor de lucru în alte domenii ale artelor, în special în teatru. Cel mai recent s-a desfăşurat chiar în primăvara aceasta, în cadrul Bienalei "Eugиne Ionesco", şi l-a avut ca animator pe Matei Vişniec. Cu doi ani în urmă, în cadrul Festivalului de Dramaturgie Naţională de la Chişinău, dna Liliana Alexandrescu, cunoscut eseist şi teatrolog de la Amsterdam, a susţinut o serie de şedinţe similare, care s-au bucurat de un mare succes. Atelierul nostru e un proiect mai vechi şi ne bucurăm că îl putem realiza la acest sfârşit de vară, cu cei doi scriitori din România, graţie sprijinului oferit de Fundaţia SOROS Moldova. Iniţial la această acţiune ar fi trebuit să participe şi Mircea Cărtărescu - el, ca unul dintre principalii teoreticieni ai curentului în Ţară şi strălucit reprezentant literar al său. Din păcate pentru noi, el nu a putut veni, aflându-se cu o bursă în Germania, dar sperăm să-l avem oaspete cu altă ocazie. Înainte de a ne concentra asupra postmodernismului în literatură română, i-aş invita pe prietenii noştri, Ion Bogdan Lefter şi Andrei Bodiu, să deschidem seria discuţiilor cu o încercare de teoretizare a epocii postmoderne în datele ei esenţiale. Pentru că reflecţia sa literară se înscrie într-un adevărat mainstream, într-o evoluţie a gândirii, a filozofiei, a ştiinţelor umaniste în general, la sfârşitul secolului XX în lume.
Ion Bogdan Lefter: - Mă bucur să fim aici împreună, să-i revăd pe prietenii mai vechi şi să-i pot cunoaşte faţă în faţă pe alţi colegi ai noştri, pe care îi ştiu din pozele din Contrafort sau unde mai reuşesc să publice. Proiectul unei discuţii despre postmodernism la Chişinău, în împrejurări estivale, ne oferă, cred, posibilitatea să nu facem lucruri formale, ci într-o atmosferă de vacanţă şi prietenească să stăm de vorbă despre ce ne interesează la urma urmelor. Eu nu am nici o intenţie să ţin prelegeri, deşi sunt profesor la universitate. Aş vrea să fie o discuţie în care să ne auzim unii pe alţii, să avem un dialog nu o suită de monologuri. Poate, ca un cadru general, este util, într-adevăr, să facem un fel de rezumat al unor lucruri pe care le ştim oarecum. Toată dezbaterea aceasta, românească şi internaţională, legată de postmodernism şi de postmodernitate, poate fi interpretată în mai multe feluri. Există şi în spaţiul românesc, şi în lume atât tendinţe mai coerente de analiză şi de interpretare în termeni postmoderni, cât şi teoreticieni, artişti, filozofi care fie folosesc conceptul mai puţin, fie îl critică, îl refuză, deci ar fi o eroare să vorbim despre un standard internaţional al postmodernităţii. Dar este cert că dezbaterea internaţională despre postmodernism are o amploare extraordinară, probabil că se numără printre cele mai larg dezbătute teme intelectuale dintotdeauna, am putea spune. Din acest punct de vedere, am mai avut prilejul să spun asta, noi ne-am trezit în România, la un moment dat, într-o situaţie paradoxală, şi anume, pe la mijlocul anilor '80 termenul a început sã circule, sã se discute despre postmodernismul românesc... Şi foarte repede au apărut contrareacţii care aveau ca argument ideea că, uite, s-a ajuns să se discute şi în România despre postmodernism, când s-a "fumat" prin alte părţi conceptul ş.a.m.d. Era cu totul inexact. Adevărata dezbatere amplă despre postmodernitate se poartă cam de la sfârşitul anilor '80 încoace. E destul să vă interesaţi, când aveţi ocazia, fie folosind Internetul de aici, fie intrând în computerile universităţilor occidentale de la faţa locului, unde se achiziţionează cărţi noi, nu ca la Chişinău sau ca pe la Bucureşti, şi veţi vedea o puzderie de titluri despre postmodernism. Apar sute de titluri pe an, la toate nivelele culturale imaginabile: de la analize aplicate ºi pânã la interpretãri filozofice foarte cuprinzãtoare. Ce sã însemne aceastã dezbatere atât de larg rãspânditã?... Eu, care la rândul meu am participat la discuţia despre postmodernism în spaţiul românesc, n-am să vă ofer o variantă circumspectă sau rezervată a explicaţiei, ci dimpotrivă, una conform căreia postmodernitatea şi conceptul de postmodernism sunt lucruri extrem de importante pentru evoluţiile culturale recente. Într-o asemenea interpretare nu trebuie să ne temem să vedem în postmodernism - chiar dacă termenul comportă unele incertitudini, este aproximativ, greu de aplicat, fluid şi contestat în acelaşi timp - o denominaţie pentru ceea ce în mod tradiţional se numeşte în istoria culturală curent. Există interpretări conform cărora postmodernismul ar fi ceva mai puţin important, dar ar ilustra o anumită orientare, nişte tendinţe într-un spectru mai larg. În alte interpretări postmodernismul este o versiune târzie a modernităţii, deci tot o formă de modernism dar mai sofisticată, evoluată în anumite direcţii. Matei Călinescu în orice caz are interpretarea asta, şi acolo cred că este de căutat şi o explicaţie de ordin personal, pentru că el adaugă modelul postmodern într-o versiune ulterioară a cărţii sale, cunoscute şi citate şi la noi sub titlul Cinci feţe ale modernităţii / Five faces of modernitiy, care iniţial, în prima ediţie americană, s-a numit: Faces of modernitiy/ Feţele modernităţii (între timp trecuseră câţiva ani, se discuta despre postmodernism şi atunci, la o ediţie ulterioară, el a adăugat kitsch-ul şi postmodernitatea printre tipurile de modernism pe care le discuta). Deci, există şi interpretări de alt gen, dar cred că deja încet-încet avansăm către un din ce în ce mai larg consens cultural teoretic internaţional, conform căruia postmodernitatea este un curent, un model mare de tipul şi de anvergura celor pe care le ştim sub denumirea de clasicism, romantism, modernism. E un alt ciclu al istoriei, al istoriei culturale, în primul rând, al istoriei artistice, dar aşa cum s-a întâmplat şi în cazul romantismului şi al clasicismului, de fapt sunt forme de agregare culturală care corespund unor epoci istorice în sensul cel mai larg al cuvântului. Dacă am accepta că aşa este, atunci ne-am da seama că există o serie întreagă de probleme pe care o asemenea definire ni le pune. În primul rând, probleme de ordin psihologic: este destul de greu să afli că tu ca persoană te-ai născut într-o epocă şi între timp ai intrat în următoarea. Apar dificultăţi destul de mari: de înţelegere, fenomenul e în curs - totdeauna e uşor de definit ceva ce a trecut şi e greu de definit ceva ce se desfăşoară; s-ar putea ca drumul să ducă în altă direcţie chiar într-un viitor apropiat. De asemenea, apar mari probleme în dezbaterile culturale care angrenează intelectuali de vârste diferite. Pentru că dacă aşa ar fi, şi anume: modernitatea ar fi o epocă istorică şi postmodernitatea ar fi alta, care a început, atunci înseamnă că o parte dintre noi toţi, care suntem contemporani, şi-au format gusturile şi şi-au scris operele în modernitate, iar alţii încep să aparţină unui model nou. Apare o dificultate de acomodare, care stârneşte polemici foarte aprinse în România, unde scriitorii mai vârstnici contestă postmodernitatea, vorbesc despre ea ca despre o modă precară şi vicioasă, cum a spus Vasile Gârneţ mai devreme, şi poţi să auzi văicăreli de tipul, vai, ce se întâmplă cu literatura dacă ea merge în direcţia asta, va surveni moartea literaturii etc., etc. Sunt de înţeles şi reacţiile astea, dar ele n-ar trebui să se producă, pentru că nu înseamnă că o epocă ulterioară e superioară unei epoci anterioare, nu înseamnă că o mare capodoperă a clasicismului e mai puţin valoroasă decât o capodoperă a romantismului. Nimeni nu susţine aşa ceva. Dar e adevărat că toate aceste judecăţi sunt mai uşor de făcut atunci când vorbim despre un trecut mai îndepărtat şi mai dificile atunci când angajează orgolii, personalităţi, psihologii.
|
Inapoi la cuprinsul numarului