Postmodernismul - o nouă/veche mişcare literară la sfârşitul secolului XX - începutul secolului XXI (18)

Ion Bogdan Lefter: - Ceea ce mi se pare discutabil la tine, în această definiţie restrictivă a postmodernismului ca model literar, este faptul că va trebui să acceptăm că în spaţiul a ceea ce numim în mod curent "optzecism" există mai multe modele. Dar punctul unde cred că apare o dificultate, şi terminologică şi conceptuală, este acela că dacă admitem că nu postmodernismul este spaţiul mai multor formule, ci optzecismul, atunci de ce optzecismul desemnează doar o direcţie, de ce nu spui direcţiile optzeci? Sintagma "direcţia optzeci" indică totuşi o omogenitate de model, nu o diversitate de modele.

Andrei Bodiu: - Modelul porneşte de la nişte date comune, există un set comun de valori şi există individualităţi creatoare. În sensul acesta vorbesc. Setul acesta comun de valori ale optzecismului este reprezentat de realism, biografie, directeţe, oralitate, de-metaforizare, comunicare, luciditate, umor amar. Abia de aici încolo spectrul se diferenţiază. Ideea mea diferă net de ceea ce a făcut Mircea Cărtărescu în Postmodernismul românesc. Spre deosebire de el, eu nu valorizez conceptul, adică nu spun că un poet pe care el îl numeşte "neo-expresionist" sau "minimalist" este mai puţin bun pentru că nu este postmodern. Eu nu am aderat la punctul acesta de vedere. Mi s-a părut mai raţional să-i văd pe poeţii de care mă ocup în substanţa propriu-zisă a poeziei lor.

Vitalie Ciobanu: - Mircea Cărtărescu răspunde, în Postmodernismul românesc, unor critici care au fost aduse termenului - şi pasiunea cu care o face mi-a dat senzaţia unui partizanat oarecum exagerat. Dar, să zicem că este fervoarea impunerii unui concept. Cărtărescu însuşi este un postmodern strălucit. Ne aflăm în spaţiul unor dezbateri ideologice şi nu este încă foarte clar care dintre cele două noţiuni - postmodernism şi optzecism - o subsumează pe cealaltă, o include în literatura română. De fapt e vorba de interferenţe, de trăsături comune, evidente, astfel că viitoarele cărţi, fie de beletristică, fie teoretice, ale celor ce se revendică de la un concept sau altul în cele din urmă vor clarifica lucrurile.

Andrei Bodiu: - Aş vrea să vă întreb şi eu cum aţi început să folosiţi termenul de postmodernism aici, în Basarabia, şi cum a evoluat felul vostru de a vă defini?

Vitalie Ciobanu: - Cred că istoria autodefinirii noastre reflectă procesul unei despărţiri treptate, terminologic vorbind, de "optzecism" şi al aproprierii "postmodernismului", care trimite şi la experienţe literare din exterior. Şi asta nu numai pentru faptul că am ieşit dintr-o perioadă în care necesitatea solidarizării de generaţie se punea pe primul plan. Problema solidarizării rămâne în continuare actuală, pentru că de vreme ce mentalităţile evoluează atât de greu, inclusiv în spaţiul literaturii, nu avem cum să ne dispensăm de nevoia unei spontane aderenţe la nişte concepte, cărţi, valori, la nişte fapte de cultură concrete. Dar în sens literar, tipologic vorbind, dacă încercăm şi noi, scriitorii tineri din Basarabia, să ne înscriem într-o postmodernitate mai vastă, preluând şi conştientizând semnele acesteia, noutăţile pe care ea le aduce într-un sens mai larg, cred că ar trebui să încercăm să situăm demersul nostru literar pe un anumit suport de teorie a literaturii. Deci, delimitând foarte clar planul generaţionist şi vorbind acuma de individualităţi creatoare. Cred că am intrat deja în această etapă, superioară, după părerea mea, de conceptualizare şi conştientizare a literaturii tinere scrise aici.

Andrei Bodiu: - Deci, într-un fel, vrei să spui că încă nu există o decantare clară, adică se mai pluteşte încă...

Vitalie Ciobanu: - Ba nu, invers. Începem să vorbim despre grupul optzeciştilor de la noi deja în termeni tot mai convenţionali, mai puţin angajanţi, dacă vrei. De aceea preferăm să operăm cu alte apelative, mai precise. Grupul de la Contrafort nu constituie decât o parte din această generaţie care nu este integral nici postmodernă şi nici optzecistă.

Vasile Gârneţ: - Sunt în cadrul generaţiei noastre autori care îşi afirmă pe faţă diferenţa faţă de postmodernism. Nicolae Popa, bunăoară, scrie pe coperta a IV-a a celei mai recente cărţi ale sale, Păsări mergând pe jos, că este postmodernist numai din cauza lipsei de alte noutăţi literare. Este o formulare care mă derutează. Postmodernismul nu este un gen literar sau nişte teze la modă, ci e vorba de o sensibilitate şi de nişte concepte care definesc o întreagă epocă. O epocă pe care o trăim şi în care noi avem privilegiul şi orgoliul să scriem. Scriem, dar şi suntem marcaţi de semnele acestei epoci, care este una postmodernă. Noi avem în Basarabia încă destule elemente care ţin, în opinia mea, de Evul Mediu (vezi satele noastre), dar un scriitor tânăr valoros nu poate fi decât postmodern. Bănuiesc că Nicolae Popa a scris fraza, pe care am reprodus-o mai sus, cu un substrat ironic. Deşi, dacă îmi amintesc bine, tot el a spus cu câţiva ani în urmă că nu este în mod programatic optzecist, că nu aparţine acestei mişcări.