Postmodernismul - o nouă/veche mişcare literară la sfârşitul secolului XX - începutul secolului XXI (13)

Ion Bogdan Lefter: - Căutarea unor soluţii legate de funcţionarea fostelor poliţii politice în aceste ţări au fost diferite şi nu simultane, şi au dat rezultate destul de discutabile aproape peste tot. Cazul german este singurul care nu are comparaţie. Fiindcă nici o altă ţară comunistă nu a fost înghiţită de un alt stat care să nu fi fost comunist, cum s-a întâmplat cu partea de est a Germaniei. Acolo RFG-ul a preluat controlul asupra arhivelor STASI, a construit o instituţie, a identificat repede o persoană exemplară din Germania de Est, acolo s-a lucrat aproape ca la Nьrnberg. În ţările noastre nu a existat o instanţă curată, ne-maculată care să intervină din afară, să regleze lucrurile. Populaţiile astea singure au trebuit să-şi facă dreptate.

Constantin Cheianu: - Împărtăşesc şi eu acest punct de vedere în legătură cu nevoia de a acuza ceea ce a fost rău în epoca anterioară. Însă aceşti zece ani ne-au învăţat să nuanţăm lucrurile, să privim mai atent la realităţi şi la mediul din care provenim. Pentru că atunci când cerem să se facă dreptate istorică, noi de bună seamă ne situăm oarecum în afară, ne sustragem acestei comunităţi şi omului de aici vrând să impunem un adevăr care este din toate punctele de vedere justificat şi de înţeles. Dar este suficient să mă gândesc la faptul că în Basarabia nu a existat aproape nici un fel de rezistenţă anticomunistă înainte de '87-'89, pentru ca după '89 să se producă o explozie cum poate nici în Ţările Baltice nu a existat - aşadar, atunci când nu se putea, toţi tăceau, erau foarte cuminţi, iar când "s-a dat voie" a apărut chiar un soi de efervescenţă naţionalistă. Să nu uităm în acelaşi timp ce forme monstruoase a căpătat comunismul şi totalitarismul la noi în raport cu alte ţări central-europene. Acest ultim deceniu ne-a adus o teribilă dezamăgire faţă de cei care veniseră pe valul emancipării naţional-democratice în Basarabia şi au decăzut în marea lor majoritate până la postura unor profitori oarecare. În aceste condiţii, eu mă întreb dacă mai sunt de "dreapta" - dar nu în sensul că privesc nostalgic la trecutul sovietic. Trebuie să pornim nu de la modul în care este înţeleasă şi interpretată dreapta şi stânga în Occident, ci să pornim de la realităţile noastre concrete. Deci eu nu sunt de dreapta, aşa cum este dreapta din Basarabia, şi nu sunt nostalgic, cum sunt nostalgici adepţii comunismului. Pentru că nu pot să fac abstracţie de faptul că părinţii noştri trăiesc în mizerie la ţară, iar cei care s-au declarat "democraţi" şi de "dreapta" huzuresc. Prin urmare, vorbind despre acest subiect, cred că este foarte important să privim cu un ochi critic şi autocritic la mediul din care provenim, să vedem cine suntem şi să fim conştienţi totodată că nouă, celora care nu am trecut prin experienţa comunismului în faza lui cea mai dură, ne este mai uşor să fim radicali sau detaşaţi, pentru că nu se ştie cum ne-am fi comportat noi înşine în situaţii similare.

Iulian Ciocan: - Aş vrea să revin puţin la ceea ce vorbea anterior Ion Bogdan Lefter. El zicea că poporul, şi pe bună dreptate, nu este mai prost decât elita şi că atunci când optează pentru partidul comunist nu o face întâmplător, are argumente pentru care procedează aşa. Există însă şi cealaltă faţetă a medaliei. Atunci când eu văd că sunt înconjurat numai de oameni pe care efectiv nu-i interesează cum îşi vorbesc limba maternă, ce-o să fie mâine-poimâine cu sistemul acesta politic, deci care nu au nici un fel de preocupări intelectuale şi sunt absorbiţi doar de supravieţuirea biologică, spre deosebire de mine, care sunt interesat şi de alte lucruri, în acest caz, volens-nolens, eu devin captivul acestei majorităţi - fiindcă nu încape îndoială, ei alcătuiesc majoritatea. Eu nu le neg dreptul de a alege, aşa cum doresc ei, dar în acelaşi timp îmi pun problema: ce fac eu, minoritarul, în această societate care produce autoritarism şi orientare pro-rusească? Nu-mi rămâne decât să evadez, să plec din această ţară, ori să mă adaptez, să renunţ la acel ceva - eu îi spun "conştiinţă" - care mă diferenţiază de ceilalţi.

Vitalie Ciobanu: - Sau să încerci a-i convinge pe alţii de dreptatea ta!

Ion Bogdan Lefter: - Există însă şi problema inversă: dacă am putea să impunem ce vrem noi, ce-ar face ei?

Vasile Gârneţ: - Poate că şi-ar modifica viziunea politică, opţiunea pe care o practică de ani de zile. Dacă nu, nu.

Andrei Bodiu: - Situaţia aceasta - dacă tot am ajuns cu discuţia în câmpul politic - generează întrebări pe care şi elita românească trebuie să şi le pună. Faptul că avem un partid neofascist ajuns la 23% sau cât are el în acest moment reprezintă o problemă şi pentru elita românească, în sensul că relaţia de comunicare între ea şi popor nu funcţionează. Rezultatele s-au văzut la vot. Şi atunci îmi pun întrebarea: eu ce am făcut? Nu am fost să bat satele, să-i conving pe oameni, dar am scris în presă, mi-am îndeplinit cât de cât datoria de cetăţean, deşi sunt conştient că puteam să fac mai mult, evident. Pentru că dacă se va merge cu votul în ritmul ăsta de degradare de la an la an, va fi periclitat întreg corpul social, nu numai elitele. Iulian înţelege ca intelectual nu numai faptul că masele nu pricep, ci şi pericolul pe care ele nu-l realizează. Aici este problema. În România există, cum spuneam, reale dificultăţi de comunicare între intelectuali şi popor. Pe de altă parte, avem "oameni de cultură" care propovăduiesc pe faţă autoritarismul, cărora le repugnă democraţia, care cultivă ideea de dictatură ca soluţie. După părerea mea, cu cât înţelegi mai mult, cu atât eşti mai vinovat. Şi mai responsabil. La noi se practică discursul culpabilizator, însă după alegerile din 2000 n-am văzut nici un intelectual care să zică: staţi puţin, poate că şi noi am greşit.