Postmodernismul - o nouă/veche mişcare literară la sfârşitul secolului XX - începutul secolului XXI (6)

Andrei Ungureanu: - Vorbim despre postmodernism, nonconformism, globalizare şi despre aşa-numita criză a valorilor în strânsă legătură cu nonconformismul şi postmodernismul. Într-un interviu sau articol de acum câteva luni în Contrafort cu Al. Muşina, acesta făcea o relaţie între modernism-modernitate şi postmodernism-postmodernitate care mi se pare oarecum limitativă. Pentru că modernismul poate fi comparat cu postmodernismul sub aspectul noutăţii pe care-l aducea în epocă şi al calităţii sale de curent literar ce are anumite precepte şi anumite rigori. Iar vorbind despre nonconformism, globalizare şi criza valorilor vedem că ceea ce se pune pe primul plan - ca şi pe parcursul istoriei, încep`nd cu Descartes şi Rousseau - este afirmarea individului şi repudierea formalismului. În acest sens îl putem cita şi pe Witold Gombrowicz - un postmodern avant la lettre -, care în unele opere ale sale a proclamat respingerea formalismului şi a valorilor colective, mergând până la promovarea sau "instituţionalizarea" valorilor individului. Or, asta consider eu că se întâmplă acum: postmodernismul este nonconformist prin excelenţă şi oferă posibilitatea şi chiar asigură oarecum un suport teoretic fiecăruia să-şi promoveze propriile valori, fără a adera la valorile altuia, pentru a nu recădea în aceeaşi albie a conformismului.

Vitalie Ciobanu: -Vă propun să ne oprim puţin şi asupra emergenţei ideilor postmoderne în istoriografie. Cum bine ştim, Francis Fukuyama a decretat într-un articol celebru, de acum 10 ani, "sfârşitul istoriei". Eseul său a fost publicat integral în traducere în revista Apostrof, după care a apărut şi în volum. Am fost, recunosc, destul de contrariat la momentul lecturii, de lozinca lansată de Fukuyama, şi mi-am exprimat aceste îndoieli într-un dialog televizat cu Grigore Chiper pe această temă. Erau vremuri mai bune, mai favorabile culturii la Televiziunea moldovenească, pe atunci ceva mai liberă şi mai independentă decât azi. Dialogul nostru despre "sfârşitul istoriei" a părut cumva bizar chiar şi în acel context de deschidere şi de efervescenţă naţională, dar am încercat să forţăm nota, căci dacă nu plusezi cu idei noi sau dacă nu discuţi ideile îndrăzneţe ale altora, rămânem împotmoliţi în inerţie asiatică. După 1989, istoria - aidoma literaturii - nu a întârziat să devină un câmp al revizuirilor. Şi mă gândesc la Lucian Boia, un istoric român în vogă, un istoric pe drept cuvânt postmodern, al cărui demers vizează două direcţii de cercetare: a) atragerea imaginarului în dezbaterea asupra istoriei, asupra felului în care reflectăm trecutul în discursul nostru de azi; b) demitizarea istoriei, pe care însă Boia o înfăţişează ca pe o întreprindere de cunoaştere: el nu se războieşte cu miturile naţionale, ci le "deconstruieşte", adică explică mecanismul articulării lor, ne arată în ce măsură miturile sunt inevitabile şi necesare pentru o colectivitate. Noi am publicat în Contrafort un dialog cu Lucian Boia, care a avut ecouri favorabile în micul nostru mediu cultural de oameni care împărtăşesc mai mult sau mai puţin aceleaşi valori şi care au o anumită predispoziţie la dialog, pentru că în general lumea literară basarabeană - aşa cum spunea şi Leo Butnaru - este foarte închistată şi rezistentă la provocări intelectuale. O altă direcţie în istoriografia românească de ultimă oră gravitează în jurul conceptului de "istorie socială". Acum câţiva ani Fundaţia Culturală Română lansase chiar o Revistă de istorie socială, condusă de Mihai-Răzvan Ungureanu, pe atunci profesor la Universitatea din Iaşi. E un grup întreg de istorici acolo, l-aş aminti şi pe Alexandru-Florin Platon, colaboratorul nostru apropiat, preocupaţi de investigaţii de pionierat. Conceptul de "istorie socială" priveşte trecutul istoric nu ca pe o cronică a unor domnii, războaie, cuceriri de teritorii, lovituri de palat ş.a.m.d., ci fixează reflectorul cercetării asupra unor "unghere ale vieţii" dispreţuite prin tradiţie. Cum ar fi: evoluţia breslelor (dacă vorbim de Evul Mediu), schimburile comerciale, istoria militară văzută ca modificare a tacticilor şi strategiilor de luptă, genealogia unor familii de nobili sau de burghezi, şi multe alte lucruri. Aşadar, putem spune că după '89 am intrat şi noi, cei din Est, într-un fel de postmodernitate. Pe plan politic, procesul de integrare europeană supune presiunii vechiul concept al suveranităţii naţionale, faptul că naţiunile atrase în acest proces au căzut de acord să delege nişte prerogative naţionale unor structuri şi organisme comunitare. Basarabia se află într-o situaţie paradoxală din acest punct de vedere, întrucât noi, aici, nu am împlinit încă faza de stat-naţiune, deşi în august 1991, aşa cum ştim, am avut, se pare, o bună ocazie să ne reunim cu România, adică să ne strecurăm într-o istorie paralelă, mai bună şi mai dreaptă - este o ipoteză legitimă. Am urmat, în schimb, un alt scenariu, care a adus, iată, acest stat - Republica Moldova - în pragul unui faliment inevitabil, cu repercusiuni uºor de prevãzut: o nouã colonizare ruseascã, în spirit... capitalist. Aş vrea să vă întreb, Bogdan şi Andrei, ce credeţi despre aceste dezbateri în jurul evoluţiilor politice postmoderne, evoluţii care se confruntă în anumite zone din Est cu mentalităţi nu pre-moderne, ci de-a dreptul tribale? Mai pot aspira aceste popoare la o împlinire de tip stat-naţiune sau, eliberaţi de iluzii, ar trebui să participăm, printr-un fel de "salt mongol", la construcţia europeană - un proces care cuprinde el însuşi destule necunoscute?