|
De aici, Fukuyama a făcut pasul următor şi anume, a spus: istoria văzută ca un centru de putere care impune marginilor ce să facă s-a terminat. Sigur că nu s-a stins umanitatea cu acest anunţ şi că istoria, în alt sens, continuă. Dar este o istorie a pluralităţilor, a diversităţilor, o istorie pe drept cuvânt postmodernă. De altfel, ceea ce deja a devenit o direcţie principală în zona disciplinelor istorice este dezbaterea asupra imaginilor cu care operează istoria, pentru că un alt loc comun care s-a constituit pe urma acestor evoluţii în disciplina istoriei spune că de fapt istoricii nu vorbesc despre realitatea din trecut, ci oferă nişte imagini ale acelei realităţi, iar imaginile pe care istorici diferiţi le oferă despre evenimente sau epoci diferite pot fi la rândul lor diferite. Prin urmare, citind istorie, nu avem acces la nişte adevăruri absolute, la o realitate concretă şi nediscutabilă, ci avem acces la nişte constructe intelectuale, mai mult sau mai puţin creditabile. Şi atunci mentalitatea postmodernă acceptă din ce în ce mai uşor ideea că disciplinele umane sunt nişte discipline ale dezbaterii şi nu ale propovăduirii, că în materie de istorie şi nu numai totul se poate rediscuta şi că devine mult mai importantă discuţia decât adevărurile iluzorii la care oricum nu putem ajunge.
Vitalie Ciobanu: - Revin puţin la Fukuyama. El identifică în eseul său momentul istoric foarte concret când "s-a oprit istoria" - aşa cum spune - şi anume bătălia de la Jena, din 1806, dintre trupele lui Napoleon şi Friedrich cel Mare. Campaniile napoleoniene au continuat şi după aceea, imperiul lui Napoleon s-a desfăcut în bucăţi, au urmat şi alte tentative de a introduce noi ordini europene sau mondiale, s-au mai purtat războaie, nu au lipsit răsturnările spectaculoase de regim. Totuşi, de ce 1806, de ce bătălia de la Jena? Putem credita o anume dată istorică pentru a proclama un fapt de o semnificaţie atât de generală?
Ion Bogdan Lefter: - Singurul meu comentariu la punctul acesta este următorul: există întotdeauna tendinţa specialiştilor în diverse discipline ca în momentul când construiesc o teorie valabilă în prezent să-i identifice nişte baze în trecut. În cazul Fukuyama, el nu emite o teorie la 1800 şi ceva, ci la 1989, la câteva luni înainte de prăbuşirea comunismului în cea mai mare parte a Europei. Ceea ce înseamnă că de fapt în postistorie, cum se mai spune, intrăm cam în perioada postbelică, pe la sfârşitul anilor '60, nu cu un secol sau două înainte, când se pot găsi nişte rădăcini la aşa ceva. Dar aş face acum o relaţie cu cartea lui Cărtărescu, pentru că se potriveşte aici cu acest tip de explicaţie, altfel demersul său se situează într-o altă zonă a discuţiei noastre. În cartea lui despre "postmodernismul românesc" colegul nostru face două lucruri, de fapt, nu unul singur. Şi anume: nu discută doar modelul, istoria postmodernismului, felul în care s-a ajuns la postmodernism printr-o evoluţie în timp, lăsând în urmă modernitatea. El schiţează şi o a doua discuţie care, de obicei, - în felul în care se constituie şi se dezvoltă teoriile din jurul marilor concepte culturale - reprezintă pasul ulterior, şi anume discută postmodernismul şi ca un model tipologic nu istoric, ca un model anistoric. Această diferenţă e uşor de înţeles atunci când ne gândim la felul în care utilizăm marile concepte culturale legate de epoci mai vechi, de exemplu romantismul. Romantismul este un model istoric, îl studiem şi recunoaştem că într-adevăr, după clasicism, printr-o anumită evoluţie, printr-o anumită transformare a limbajelor artistice, a mentalităţilor, se trece către o altă epocă istorică, ea se numeşte romantism. Dar, extrase din materia acestui model istoric, există nişte trăsături fundamentale de mentalitate, de limbaj, de stil care pot fi aplicate şi altor epoci. De exemplu, noi ne spunem unii altora destul de frecvent că avem o atitudine "romantică", însă asta nu înseamnă că aparţinem sfârşitului de secol XVIII şi secolului XIX. Înseamnă că romantismul are nişte trăsături care au apărut în istorie la un moment dat, dar o dată consacrate, ele pot fi utilizate şi "înainte" şi "înapoi", se pot găsi trăsături romantice, figuri ale romantismului în clasicitatea antică, de pildă. În aceeaşi manieră se pot identifica elemente de stilistică barocă în epoci foarte vechi sau în epoci contemporane. Ceea ce face aşadar Cărtărescu în cartea lui este să dezvolte atât un model istoric cât şi un model tipologic. Acest lucru se vede foarte bine în partea care mie îmi place cel mai mult din carte, şi anume în partea de excurs istoric în marginalităţile literaturii române din epoci vechi şi până spre timpurile noastre, acolo unde el găseşte texte încă de la anonimi, pre-paşoptişti, texte cântate, texte care nouă ni se par incredibil de experimentale, în raport cu ce ştim noi că era literatura paşoptistă, cu dulcegăriile şi patriotismele sale versificate. Toată această "arheologie" pe care Cărtărescu o face în cartea lui este o aplicare a conceptului tipologic de portmodernism, nu a celui istoric. Cu alte cuvinte, Cărtărescu nu spune că postmodernismul ar fi început de la 1700 sau de la 1800. El începe mult mai târziu, dar se pot identifica în urmă nişte cazuri, nişte opere, nişte autori, sau chiar nişte sintagme, care sunt postmoderne avant la lettre, sunt nişte migraţii în timp ale conceptului de postmodernism istoric, constituit ca atare abia în perioada noastră.
|
Inapoi la cuprinsul numarului