|
Andrei Bodiu: - Am vorbit mai devreme despre ce ar putea să fie criza în literatură şi spuneam că este mai mult o criză de creştere. Sigur că este o imagine doar parţială. După aceea am meditat şi la o situaţie de alt tip. Mă gândesc că spaţiul românesc suferă şi de o criză a identităţii, a sinelui, a propriei persoane. Analiza ar putea începe de oriunde: de la intelectualitate, care nu şi-a asumat foarte clar relaţia cu trecutul, până la omul de rând, pe care eu l-am întâlnit în situaţii absolut stranii. O să vă dau două exemple care mie mi sau părut revelatoare pentru ceea ce se întâmplă cu mentalitatea omului în postcomunism. Nu aş folosi deloc termenul de "postmodernism" aici. Exemplele mele au şi un aer comic, dar poartă şi un conţinut aforistic, aş zice. Am călătorit până la Cluj cu o persoană care era extrem de nemulţumită - se întâmpla înainte de votul din 2000 - de modul în care este condusă România, îi înjura pe ţărănişti, pe Constantinescu, şi în acelaşi timp îl elogia pe Nicolae Ceauşescu. Iar după ce a făcut elogiul acesta abstract, s-a apucat să povestească cum ea, înainte de '89, locuind într-un cartier mărginaş din Braşov, putea să fure cartofi, să culeagă ciuperci şi să se întâlnească cu prietenele ei la un video, împrumutând filme, culcându-şi copiii pe la vecini, şi ce atmosferă socializată exista pe atunci faţă de ce este acum. Deci un regret total. Or, acuma pentru ea însemna că se mutase din cartierul respectiv de la margine în centrul civic al Braşovului, într-un apartament pe care eu nu-l pot avea, pentru că nu posed asemenea disponibilităţi, şi mi-a explicat după aceea, în jur de o oră, cum şi-a dărâmat peretele din bucătărie pentru a-şi deschide spaţiu, cum şi-a cumpărat faianţă, mobilier ş.a.m.d. Pe scurt, această femeie care progresase în mod evident din punct de vedere social şi material îmi ţinea mie teoria superiorităţii regimului Ceauşescu faţă de democraţie. Tot în toamna trecută, înainte de alegeri, una din vecinele mele în vârstă spunea: "Păi, cum nu vine el, Vadim, drăguţul, să facă ordine în România!" Am crezut că este o cretină cu care degeaba mi-aş pune mintea. Ca în scurt timp să văd cã baba respectivã devine principalul agent al mutaþiilor... capitaliste din blocul nostru - a fost prima persoană care şi-a pus contor de apă caldă şi de apă rece. Deci, e vorba de aceeaşi persoană care-l aşteaptă pe "Vadim, drăguţul", purtătorul valorilor totalitarismului şi ale comunismului. Aceste două situaţii mie îmi spun foarte mult, şi anume că trăim o criză profundă a individului, o criză de identitate, o schizofrenie socială, o incapacitate de a descoperi o coerenţă a sinelui. Acolo este adevărata criză: viaţa a luat-o înaintea modului în care poate fi ea percepută.
ªedinþa 4 ...la care vom afla cum ne putem regla conturile cu trecutul, fără a înceta să fim postmoderni
Vitalie Ciobanu: - Legat de aceeaşi problemă a asumării trecutului, de care vorbea Andrei Bodiu, vă propun să discutăm următoarea chestiune: în ce măsură se împacă nevoia de justiţie socială în statele postcomuniste cu ideea de toleranţă postmodernă? Nu atestăm un anume clivaj între cele două noţiuni? Pentru că noi vorbim de "recuperarea normalităţii", şi de multe ori vedem această normalitate ca o întoarcere la perioada interbelică, nu-i aşa?, ca o revenire la perioada aurorală a statului român unificat. Pe de altă parte, ştim foarte bine că nu mai putem relua anumite etape istorice, nu ne mai putem scălda a doua oară în apa aceluiaşi râu. Dar nişte conturi cu trecutul trebuie reglate, pentru că altfel fantomele lui ne vor bântui nu numai visele, ci şi existenţa diurnă - este exact ce se întâmplă azi în Basarabia. Aşadar, ne putem oare "globaliza" liniştiţi, fără a ne fi rezolvat problemele legate de o anumită experienţă istorică nefastă prin care am trecut?
Ion Bogdan Lefter: - Eu aş reflecta mai întâi asupra celor doi termeni. Şi anume, justiţie socială, aşa cum ai spus, şi pe de altă parte, toleranţă postmodernă. În primul rând, "toleranţă postmodernă" nu implică un relativism absolut, nu proclamă o lipsă de criterii, ceea ce uneori din păcate se cam presupune. În cultura română n-a prea existat până acuma o dezbatere asupra a ceea ce înseamnă "relativism postmodern", în schimb, este o temă, o dezbatere cu bibliografie occidentală, în mare vogă în ultimii ani, dezbaterea despre relativism. La noi a apărut, din câte ştiu eu, o singură luare de atitudine importantă (poate să existe în filozofia specializată ceva, de asemenea). Mă refer la cartea lui Andrei Cornea Turnirul khazar, o carte care încearcă să dea un răspuns acestei întrebări, şi anume: dacă suntem într-o epocă în care domneşte un anumit fel de relativism şi marile mituri ordonatoare dispar - societăţile centralizate, religiile absolutiste ş.a.m.d. -, iar comunităţile însele se diversifică aşa de mult încât aceeaşi societate cuprinde etnii, culturi, religii diferite, dispar oare cu totul criteriile de ierarhizare, de valoare ş.a.m.d. ? Teoriile postmoderne radicale au tendinţa de a spune că în postmodernitate se abolesc criteriile de valoare, ceea ce după părerea mea reprezintă o aberaţie. Răspunsul lui Andrei Cornea este următorul: există întotdeauna, pe lângă opţiunile exclusive şi exclusiviste pe care fiecare dintre noi le are, şi unde nu ne putem împăca, există - în plan secund - nişte teme comune pe care se poate construi o bază consensuală. El numeşte asta "opţiunea a doua". Şi foloseşte drept parabolă exemplificatoare "turnirele khazare". Existau diverse forme ale unor astfel de judecăţi medievale între persoane care veneau cu opţiuni diverse şi, în realitate, ne-ierarhizabile. În cazul standard al "turnirului khazar", evocat de Andrei Cornea, se prezintă creştinul, evreul şi musulmanul. Ei nu pot fi împăcaţi religios niciodată. Pentru că în cazul creştinului cartea lui fundamentală este Noul Testament, figura lui Cristos, pentru evreu Talmudul şi pentru musulman Coranul. Nu poţi scoate un câştigător din această competiţie. În schimb, dacă îi vei întreba pe toţi: "după religia ta dominantă, cu care religie ai fi tu de-acord?" Atunci toţi vor indica Vechiul Testament, pentru că şi Noul Testament se construieşte din Vechiul Testament, Coranul, de asemenea, este derivat din Vechiul Testament, evreii admit şi ei Vechiul Testament. Astfel, din mica sa parabolă, Andrei Cornea extrage ideea că societăţile actuale continuă să funcţioneze, să fie ierarhizate şi să aibă o ordine socială, nu s-au transformat în nişte haosuri lipsite de criterii de valoare şi de funcţionare, pentru că de fapt lumea îşi găseşte o bază consensuală largă în opţiunile secunde. Traducând în termenii din Basarabia: eu sunt românofon, tu eşti rusofon. Nu ne împăcăm în ce priveşte tradiţiile noastre şi opţiunile noastre prime. Dar împreună cădem de acord că trebuie să o ducem mai bine, că trebuie redresată economia, că trebuie obţinut un modus vivendi plăcut pentru toată lumea. Şi atunci se găseşte acest suport de înţelegere reciprocă, chiar dacă în cele mai importante chestiuni nu eşti de acord - anume acolo unde e pusă în discuţie identitatea ta în esenţa ei cea mai profundă, ireductibilă. Aşadar toleranţa postmodernă nu înseamnă haos şi nu înseamnă uitarea a tot ce a fost şi a ceea ce mai sugera Vitalie când punea termenii în opoziţie.
|
Inapoi la cuprinsul numarului