Postmodernismul - o nouă/veche mişcare literară la sfârşitul secolului XX - începutul secolului XXI (12)

De partea cealaltă, justiţia socială sau cum i se mai spune: "proces al comunismului", despărţirea de trecut etc. Aceste lucruri ridică nişte probleme foarte complicate. Cea mai greu de rezolvat chestiune este următoarea: cine anume decide ce e bine şi ce e rău şi cum anume trebuie să se producă această dezlegare. Pentru că, de obicei, cei care îi proclamă necesitatea se plasează pe ei înşişi - fie cu multă convingere fie implicit - în postura judecătorului. Or, evident că asta nu este o atitudine democratică, pentru că ignoră dreptul oricui de a-şi spune părerea. Din acest motiv s-au produs alienări destul de grave ale intelectualităţii româneşti faţă de masă. Pentru că tendinţa iniţială a fost de a se merge pe o etică maximalistă, de a proclama caracterul malefic absolut al regimului comunist şi, prin consecinţă logică, necesitatea de a fi penalizaţi - fie efectiv, fie simbolic - toţi cei care au contribuit la funcţionarea sistemului. Ceilalţi, adevăraţii vinovaţi, cei care au pus umărul la menţinerea dictaturilor din zonă, au speculat maximalismul acesta etic spunând de fapt că toată lumea a participat la sistem, toţi au avut pe câte cineva implicat în mecanismul dominant şi represiv al regimului comunist, toţi au lucrat la stat, toţi am colaborat. Nu este uşor de ieşit din aceste dificultăţi de evaluare pentru că, de fapt, nu există o instanţă supremă care să învestească pe cineva cu dreptul de a deţine adevărul şi de a face dreptate. Chiar dacă din punctul de vedere al Moralei cu majusculă, Binele şi Răul există şi, până la urmă, dacă suntem oameni cinstiţi, va trebui să acceptăm că aşa este, totuşi în pofida acestei etici maximaliste va trebui să admitem că democratic este să evoluăm consensual, să acceptăm dreptul la opţiune al tuturor, să acceptăm voturile majoritare chiar şi atunci când nu ne convin, să nu proclamăm că "poporul e prost şi de aia votează" - poporul nu e prost. El votează aşa cum îi dictează interesele. De ce interesele mele ca intelectual sunt mai demne de respectat decât interesele unui om amărât care pentru că nu şi-a luat salariul un timp îndelungat votează pe cineva care îi promite acest salariu?

Vitalie Ciobanu: - Pentru că celălalt, intelectualul, este cel care a înţeles.

Ion Bogdan Lefter: - Păi, intelectualul pretinde că a înţeles, el se autoînvesteşte cu această calitate de judecător suprem. Vă rog să mă înţelegeţi nuanţat. Eu nu mă situez pe o poziţie de anulare a moralei în numele "democraţiei populare".

Vasile Gârneţ: - Problema este cum poate sta călăul şi victima împreună?

Ion Bogdan Lefter: - Asta era problema de la început, însă în timp au intervenit alte dileme. În primul rând, noi nu suntem după o tragedie istorică de scurtă durată, ci după una de lungă durată. După nazism, o justiţie de acest fel s-a putut face. Atunci călăii tocmai comiseseră faptele şi erau penalizaţi pentru ele. Noi trăim după o generaţie sau două de la crimele propriu-zise ale torţionarilor comunişti. Între timp majoritatea care le comiseseră dacă n-au murit, au îmbătrânit, au făcut copii, generaţiile următoare, de obicei, deşi nu s-au revoltat pe faţă, au sabotat cumva din interior ideologia părinţilor, le-au reproşat fanatismele tinereţii ş.a.m.d. Lucrurile s-au complicat. Au şi ei dreptate când spun că sistemul până la urmă a încorporat atât de multă lume încât nu poţi să chemi la judecată un întreg popor. În aceste condiţii, din păcate, chiar acest limbaj: "călău-victimă", "nevoia de justiţie socială", "fantomele trecutului" ş.a.m.d. constituie un limbaj depăşit. Un limbaj pândit de pericolul de a deveni discursul unui tip aparte, postcomunist, de fundamentalism, şi anume un fundamentalism etic, care nu e sănătos şi nu e democratic.

Vitalie Ciobanu: - Ştim totuşi că există nişte precedente - comisia Gauck în Germania, avem şi în România o Lege a dosarelor, chiar dacă legea este parţială, pentru că nu implică Lustraţia, ca în alte ţări central-europene. Nu ar fi fost util să se facă în România un proces al comunismului, un proces nu doar asupra unor persoane dovedite ca torţionari şi criminali, dar şi asupra doctrinei care a produs prin aplicarea ei nemijlocită aceste orori, hecatombe, carnagii de sute de milioane de victime. Nazismul a fost înfrânt în război. Comunismul a dispărut prin implozie, a şi durat mai mult, căpătând astfel un fel de perversă legitimitate prin aşa-zisul "contract social" simbolic, care a intervenit după faza represiunilor staliniste din anii '50. Popoarele din Europa de Est l-au acceptat, pentru că au trebuit să supravieţuiască, s-au adaptat şi românii până la urmă. Cu toate acestea, spre deosebire de noi, unele naţiuni central-europene au ştiut să tragă o linie de demarcaţie. Vorbim adesea de "reconciliere". Ce înseamnă reconciliere? Înseamnă a uita şi ierta crimele comunismului sau totuşi a spune lucrurilor pe nume, declarând foarte limpede: da, trebuie să ne despărţim de această experienţă, trebuie să o cunoaştem pentru ca să nu se mai repete - să ne amintim de faimoasa vorbă a lui Santayana: "cine îşi uită trecutul e condamnat să-i repete erorile".