Vasile Gârneţ

Un comentariu semnat de Iulia Popovici despre teatrul lui Dumitru Crudu. Cineva de la BucureÅŸti – amic-voios cu toate generaÅ£iile: optzeciÅŸti, nouămiiÅŸti, milenarisÅ£i…, pentru că, recunoaÅŸte sfios, pur ÅŸi simplu, „iubeÅŸte literatura” – mă întreabă insistent, pe e-mail, ce cred ÅŸi dacă voi semnala pe blog „acest articol demolator”… Nu, nu e colportor, mă asigură, vrea să ÅŸtie opinia mea…
Răspund:
Chiar eu am scris, între primii la ChiÅŸinău, când piesele lui Dumitru încă nu trecuseră Prutul, destul de exigent despre dramaturgia sa. Dumitru m-a sunat acasă – supărat – ÅŸi mi-a spus că nu am dreptate în ceea ce afirm în „Contrafort”. Am râs ÅŸi l-am sfătuit să nu-ÅŸi apare niciodată textele la telefon sau în replici la ziar. Pe urmă, i-a trecut ÅŸi mi-a trecut…
Despre teatrul său, despre scriitura sa, am discutat într-un interviu pentru Contrafort, interviu preluat, drept postfaţă, în piesa-volum, „Steaua fără… Mihail Sebastian”, publicată la „Cartea românească”. Discutam acolo şi despre riscurile pe care şi le asumă un astfel de „teatru de ziar”, care se „hrăneşte” din cotidian, din evenimentul crud, nesedimentat încă… Dumitru îşi asuma un astfel de teatru…
Şi iată rândul cu care închei.
Nici un comentariu critic nu poate demola un scriitor adevărat. Punct.

Am primit tocmai 8 telefoane, ieri, în ziua apariţiei “Contrafortului”. Le place, dar, mai ales, mă bucur că unii dintre scriitorii noştri mai şi citesc…

***
OMG!(Oh My God!). Din nou „poeta cu bentiţă” – Leonida Lari – într-un context penibil. Mi-e ruÅŸine ÅŸi – de la un punct încolo – milă. Aici e despre cum gândeÅŸte ÅŸi se exprimă, iar aici e material ilustrativ pentru o analiză a fenomenului – „Personalităţi deviante ale politicii postdecembriste” sau „Menajeria pitoreasca”.

***
Grigore Vieru aglomerând elogii – unele halucinante – la adresa lui Adrian Păunescu. Spune-mi cine Å£i-e prieten, ca să ÅŸtiu cine eÅŸti.

Fără solemnitate anunÅ£ că astăzi, 7 august 2007, apare în chioÅŸcuri - la ChiÅŸinău ÅŸi în provinciile însetate de cultură ale Basarabiei – numărul pe iulie al revistei „Contrafort”.

Autori ÅŸi titluri:
- Vitalie Ciobanu, „Paraşutiştii în caniculă”  -  despre cum tovarăşii comunişti se destramă, iar opoziţia ar trebui să se unească;
- Iulian Ciocan, „Reacţii imediate” – onegiştii basarabeni şi cultura; povestea glorioasă, cu final trist, a unui plop brejnevist;
- Călina Trifan, „Cod portocaliu” – ce vede şi ce simte un scriitor pe caniculă;
- Mircea A. Diaconu despre Gabriel Dimisianu (chiar seamănă la înfăţişare Dimisianu cu Negruzzi!);
- Grigore Chiper despre proza Iolandei Malamen;
- Alexandru-Florin Platon despre cartea lui Neagu Djuvara în care istoricul ne dezvăluie rădăcinile noastre CUMANE;
- Vasile Gârneţ, „Panseuri intelectuale – Saramago şi Mihalkov”;
- Poezie de Silvia Caloianu – o pagină frumoasă, cum acest vers: „în unele vise pur şi simplu nu mi se desfac aripile”;
- Leo Butnaru despre cum Gombrowicz ne-ar putea inspira ideatic ÅŸi artistic;
- Mariana Codruţ, „Jurnalul unei Ţestoase” – cum o mierlă cânta peste frontiere;
- Vasile Gârneţ – prezentare revista „Idei în Dialog”;
- Alexandru Buruiană într-un dialog cu o blogheriţă – ummagumma. Spirit, curiozitate, expresivitate, mister…;
- Bookstand: „Convorbiri cu Octavian Paler” de Daniel Cristea-Enache; „Teză de doctorat” de Caius Dobrescu;
- Igor Mocanu, „Lecturi pre limbul meu” – despre Paul Cernat şi lecţia de arheologie a avangardei;
- Fundaţia Culturală Allianz, Germania – cum nemţii finanţează culturile din Estul Europei;
- Mihai Varga, „Istoria mare printr-o poveste locală” – despre un succes românesc la Festivalul de Film documentar de la Amsterdam;
- Eugenia Bojoga, „Cele mai recente traduceri româneşti în limba cehă” – succesul editorial al lui Petru Cimpoeşu cu „Simion Liftnicul”, „Memorile” lui Mircea Eliade…;
- Vitalie Ciobanu, „Malvina Urşianu – o aristocrată a filmului românesc” – cronică la o carte semnată de Magda Mihăilescu;
- Ce se întâmplă în cinematograful românesc contemporan? Interviu cu reputatul critic de film Magda Mihăilescu, realizat de Vitalie Ciobanu;
- Vasile Gârneţ, „În orice anotimp – Orbitor”, poveste reală, tragicomică, într-o zi de vară la Chişinău;
- Mircea Cărtărescu despre „Orbitor” – revista unui eveniment editorial;
- Marcel Gherman despre filmul japonez;
- Iulia Ţurcanu, „Prepare for glory” – the glory of Hollywood” – despre epopeea 300 şi nu numai;
- Răzvan Mihai Năstase despre un scriitor fericit, Wodehouse, la rubrica sa „Cronica traducerilor”;
- Andre Glucksmann, „Anna Politkovskaia şi sindromul cordonului cecen” – un text tulburător despre crimă, culpabilitate şi tăcere vinovată.
 

Voi scrie despre ei, pentru că i-am iubit mult.
Acum doar câteva fraze.

Ingmar Bergman a descoperit în cinematografie un limbaj prin care – cu o expresia a sa – „un suflet poate comunica deschis cu un altul, evitând controlul represiv al intelectului”…

După ce a privit lumea ca la microscop, rece şi abstras, ca un savant morocănos, dăruindu-ne nişte construcţii artificiale, grandioase şi perfecte, Michelangelo Antonioni, la ultima sa ieşire în public, Veneţia 2003,  a privit sala plină care-l aplauda şi a plâns mult, stand pe scenă… Un reciproc sentiment de dragoste pe care nu şi l-au mărturisit niciodată…

- Ce faci?
- Citesc „Orbitor. Aripa dreaptă”.
- Pe căldura asta?! E sufocant, e pletoric…vreo 600 de pagini…
- E excepÅ£ional! O capodoperă!…
- Nu se poate…
- Ba se poate. E cel mai bun roman al literaturii române ever…
- Despre ce-i? Cu ce-i?
- E despre tot ÅŸi cu de toate… Un roman polifonic, un roman-matrioÅŸcă în care găseÅŸti mai multe romane…
- E cu vise, e metafizic, fantastic? E cu frac…
 - Fractalii… da, dar e şi mitologic, hologramatic, cuantic, parodic… Dar e şi un roman realist, istoric, despre comunism, revoluţie…, despre Ceauşescu, despre linguşitorii lui Ceaşcă şi ai savantei…, despre artiştii şi scriitorii colaboraţionişti…, despre poeţii de curte…
- Stai, stai… Citeşte, te rog, un fragment…
- Bine, dar te rog sa recunoşti personajele… Aşa…, pagina 276: „Si-atunci se petrecu întâmplarea ce-avea să rămână în istorie sub numele de Noaptea limbilor lungi. La iniţiativa Secretarului General al Partidului şi al lui Dumnezeu (şeful secţiei de propagandă) au fost convocaţi, într-o noapte de pomină a anului 1972, numeroşi poeţi, prozatori, muzicieni, artişti plastici, actori şi ziarişti, care umplură Sala Palatului cu un murmur surescitat…”. Rezum restul paginii din raţiuni de timp: celor convocaţi li se spune că Tovarăşul a indicat limba drept organ central al doctrinei sale. Şi, la pagina 272: „Rând pe rând, artiştii naţionali urcară pe scenă, unde meşterii tâmplari îmbrăcaţi ca meşteri tâmplari le trăgeau limba afară din gură de-un cot şi o-ntindeau de-a lungul segmentelor metrului. Tot ce depăşea o palmă era primit, restul era aruncat înapoi în iaz, să mai crească. Curând, rămăseseră înşiraţi pe scenă vreo treizeci-patruzeci de monştri de ambele sexe, toţi cu limbile făcute sul în gură asemenea cameleonilor şi gata să lingă pe loc orice s-ar fi prelins din persoana sacră a Tovarăşului şi a Tovarăşei (prezentă şi ea, mai discret, în uniformă de leopard, într-un colţ al scenei). Cât de mult şi-ar fi dorit ei ca Partidul să aibă un singur cur, ca să-l poată linge cu o singură mişcare meşteşugită! Între ei erau faimosul pictor B. Sălaşa, ce-şi muia penelul de-a dreptul în albastrul de Voroneţ, filmoloaga L. Coproiu şi mai ales cel ce-avea să rămână un Orson Welles al stihului românesc, Aviar Găunescu, al cărui limbă de porc îi înconjura trupul de nu mai puţin de douăsprezece ori înainte ca vârful să i se târască prin praf. Cunoscut până în îndepărtata Japonie sub numele de Yegura Kakuru, Aviar avea să se ataşeze pe părţile de dinapoi ale Secretarului general asemenea peştilor paraziţi, cu ventuză. Un limbist mai mărunţel era W.C. Teodosie, căruia i se prezicea însă un mare viitor…”.
Cred că e suficient. Ei?
- Wow, e tare! Păi, personajele sunt uşor de recunoscut: Bălaşa, Păunescu, Vadim Tudor… Filmoloaga nu ştiu cine-i. Tu te pricepi mai bine la film…
- Oproiu, Ecaterina…
- Mi-l împrumuţi să-l citesc?
- Da, dar ai fi al treilea la rând.
- Mă prind. Dacă între timp treci peste Prut, te rog  să mi-l cumperi. Cât costă?
- 39 de RONI!
- Spune în bani vechi.
- 390 de mii!
- Wow, Orbitooor!
- Da, Orbitor în orice anotimp!…
 
 

 „Ţarul Nikita Mihalkov”, cum mai este gratulat creatorul pe peliculă al lui Oblomov, are o privire imperială, aproape planetară, când priveşte dincolo de fruntariile Rusiei – „fiecare rus trebuie să aibă un dezvoltat simţ al perspectivei…” – , şi e chinuit de complexe când priveşte în interiorul ţării. Spune, între altele, Nikita Sergheievici într-un interviu din Nezavisimaia gazeta, 13 iulie 2007: „Fără imunitate, libertatea este pentru Rusia o catastrofă. (…) Libertatea în Rusia se transformă, de regulă, în haos şi debandadă! Noi, ruşii, întotdeauna am înţeles şi înţelegem incorect libertatea. Pentru Occident, spre exemplu, orice libertate este limitată prin lege. Şi Occidentul respectă legea. În orice caz, se preface că o respectă. Pentru noi viaţa potrivit rigorilor legii este ceva de neimaginat! Deoarece legea nu include nimic personal! Cum spune unul din personajele noului meu film, 12: „Fără relaţii personale, omul este un nimic, un insipid: nu poate nici să fure, nici să tragă cu ochiul”. Rusul citeşte legea şi se gândeşte în acelaşi timp unde este înşelat. Rusul nu crede în legile scrise de alţi oameni, pentru că ştie: dacă el ar fi compus acele legi, obligatoriu ar fi încercat să le facă în avantajul lui”.
Dragostea disperată, de tip cioranian, a lui Mihalkov pentru Rusia ascunde numeroase contradicţii. Regizorul spune că Rusia este, ar trebui să fie, purtătoarea celei de-a treia căi, un „far călăuzitor” pentru toate sufletele pierdute ale lumii contemporane, globalizate de americani. Rusia nu poate trăi după legi, ea se teme de libertate, pentru că libertatea ar face-o să dispară de pe hartă. Mihalkov pledează pentru dictatură, pentru cel de-al treilea mandat al lui Putin – omul care a făcut din poliţia secretă sistemul imunitar al „noii” Rusii. Mihalkov, care ştie că raţiunea de existenţă a artistului e tocmai libertatea, refuză, senin, propriului popor şansa de a trăi în libertate, şi nu vede nici o contradicţie în a susţine o asemenea aberaţie. Se spune că gândurile lui Mihalkov despre rolul planetar al Rusiei şi despre condiţia de veşnic încarcerat a rusului în interiorul ţării sale sunt rodul meditaţiilor în care se scufundă regizorul la moşia lui de la Nijni Novgorod, unde şi-a construit un conac de vreo 15 milioane de dolari (lac, teren de tenis, sală de sport, o mică herghelie de cai, garaje pentru 10 automobile, serviciu de pază, servitori şi… o bisericuţă de lemn unde dimineţile vorbeşte cu Dumnezeu – apud „Komsomolskaia pravda” din 26.07.2007). Dacă stând într-un asemenea conac ai o viziune de temniţă pentru poporul tău, ce „iluminări” te-ar putea vizita după ce te-ai retrage într-o peşteră?

Portughezul Jose Saramago, 85 de ani, Laureatul Nobel pentru Literatura (1998), a avut o viziune – Portugalia ar trebui sa se unească urgent cu Spania, pentru a forma un nou stat, Iberia – , pe care a mărturisit-o în presă (apud The Independent). Spune, în esenţă, Saramago: „… Cred că noi vom deveni un stat unitar, în care Portugalia va fi o nouă provincie a Spaniei. Ne vom păstra limba, vom scrie, vom gândi ÅŸi vom exista în această limbă…”.  ÃŽn argumentaÅ£ia sa, Saramago face trimitere la actualele provincii ale Spaniei: „…Catalonia are propria cultură, însă ea este parte a Spaniei. La fel ÅŸi Å¢ara Bascilor, ori Galicia. Noi, portughezii, nu vom fi obligaÅ£i să devenim spanioli…”.
ConaÅ£ionalii scriitorului, se pare, nu agreează deloc „proiectul” lui Saramago, care li se pare iremediabil datat, Å£inând de secolul XIX, cum s-a exprimat diplomatul Antonio Martins de Cruz. Romancierul e acuzat că îşi urăşte propria Å£ară… Saramago, căsătorit cu o spaniolă, locuieÅŸte în Spania – Insulele Canare  – din 1991, unde s-a refugiat după ce romanul său “Evanghelia după Isus Cristos” (O Evangelho Segundo Jesus Cristo) a fot interzis în Portugalia, pe motiv că ofensează sentimentele catolicilor.
Sigur, construcÅ£ia statală propusă de Jose Saramago este fantezistă, utopică, scandaloasă, nebunească, insultătoare, ridicolă… – ÅŸirul calificativelor poate continua, însă scriitorul pare că vrea să aplice – cu unele modificări – o viziune a sa mai veche, descrisă  în romanul “Pluta de piatră” (A Jangada de Pedra) – 1986, în care întreaga peninsulă iberică se desprinde de Europa ÅŸi se îndreaptă spre America Latină.  De data aceasta, cum uÅŸor se observă, Spania ÅŸi Portugalia rămân, totuÅŸi, în Europa. O viziune, cine ÅŸtie, poate chiar aplicabilă…
Nota aceasta despre iconoclastul Saramago îmi prilejuieşte ocazia să recomand din nou cărţile sale, scrise foarte bine, încărcate de viziuni. Un scriitor care merită citit integral şi care a fost tradus excelent în română (Editura Polirom).

Astăzi, 3 iulie, apare în chioşcuri la Chişinău şi în „provinciile” Basarabiei numărul 6, pe iunie, al revistei „Contrafort”. Noi chiar am muncit, fraţilor!

Iată câteva titluri din sumar:
- California Dreamin’ la Chişinău  şi Două portrete de tineri politicieni basarabeni (Vitalie Ciobanu);
- Cioran. Faţa şi reversul umorului (Mircea A. Diaconu);
- Despre poezia Irinei Nechit (Grigore Chiper);
- Jurnalul unei Ţestoase (Mariana Codruţ),
- Versuri de Corina Bernic;
- Witold Gombrowicz: idei pentru realitatea românească (Leo Butnaru);
- Lecturi pre limbul meu (Igor Mocanu);
- Despre poezia lui Nichita Danilov din Antologia „Ferapont” (Bogdan Creţu);
- Trigon în Portugalia (Virgil Mihaiu);
- Critica de artă postsovietică (Vladimir Bulat);
- Filmul nipon de la Jidaigeki la Anime (Marcel Gherman);
- Contrafort studenÅ£esc, nr. 3 – Personajele poeziei tinere (Andrei GamarÅ£, Alex Cosmescu, Vlad Gatman, Daria Vlas (aka ConstanÅ£a Popa), Vadim Vasiliu, Corina Ajder, Hose Pablo). Un comentariu critic – exigent, de o subiectivitate asumată – de Vitalie Sprânceană.
- Poveşti pentru inspector ( proză de Aurel Scobioală);
- Amintiri din epoca Brejnev (Iulian Ciocan);
- Festivalul Internaţional „Zile şi nopţi de Literatură”, 2007 (Interviu cu Irina Horea, directorul festivalului; texte de Magda Cârneci („Nu sunt foarte sigură”) şi Vitalie Ciobanu („Europa în călimară sau despre tabloul din casa bunicii”);
- Cronica traducerilor (Răzvan Mihai Năstase);
- Jurnal cultural polonez - fragmente (Vasile Gârneţ).

Iar ca bonus, pun aici o replică, de fapt o precizare pentru poetul Grigore Vieru,  care este manipulat şi continuă să atace nefondat revista „Contrafort”:

Vasile Gârneţ:

O precizare pentru poetul Grigore Vieru

În săptămânalul „Literatura şi arta”, nr. 25 din 21 iunie 2007, în cadrul unui interviu, poetul Grigore Vieru afirmă, cu referire la revista Contrafort, următoarele: „…Sunt liberi să mă umilească: Iurie Roşca, Serafim Saka, Boris Asarov / Hristov/, Petru Poiată, Val Butnaru, care mi-a falsificat iresponsabil o convorbire telefonică cu o ziaristă, aflată în subordinea lui şi, bineînţeles, de către „deştepţii” de la Contrafort, care au scris negru pe alb că sunt autorul unor „versuri idioate”…”.
Domnule Grigore Vieru, în legătură cu această afirmaÅ£ie a Dvs. mă simt obligat să fac următoarele precizări: redactorii revistei Contrafort, „deÅŸtepÅ£ii” între ghilimele, cum scrieÅ£i cu ironie ÅŸi superioritate, n-au scris niciodată că sunteÅ£i autorul unor „versuri idioate”, pentru că nu obiÅŸnuim să vehiculăm asemenea calificative când ne referim la un confrate scriitor. Ne atribuiÅ£i abuziv această sintagmă, pe care aÅ£i preluat-o din arsenalul de fraze manipulatoare cu care ne-a atacat în aceÅŸti ani publicaÅ£ia condusă de Nicolae Dabija, fără să fi încercat să găsiÅ£i rândul, pagina ÅŸi numărul de revistă unde afirmăm – „negru pe alb” – că sunteÅ£i „autorul unor versuri idioate”. Vă asigur că nu veÅ£i găsi aceste cuvinte în revista Contrafort.
Åži pentru a vă scuti de tentaÅ£ia de a mai face referire de-acum încolo la această sintagmă nefericită care vă dezavantajează oricum – ÅŸi din postura celui umilit, dar ÅŸi din postura celui care încearcă să inducă false percepÅ£ii publicului –, vă descriu pe scurt istoria scandaloasei sintagme. Cel care a scris despre poezia Dvs. ca fiind „idioată” a fost – bănuiesc că ÅŸtiÅ£i – Marius Chivu (România literară, nr. 38, 29 septembrie 2004). Citat: „…Se întâmplă însă deseori să-Å£i cadă în mână volume de poezie premiate la ChiÅŸinău ÅŸi care la BucureÅŸti să pară neinteresante, dacă nu chiar slabe. Or e clar că, în astfel de cazuri, la un anumit nivel, receptarea este viciată printr-un cod de referinţă inadecvat. Cu alte cuvinte, este vorba pur ÅŸi simplu de un decalaj artistic, altfel nu foarte greu de priceput. Versurile unor Vieru sau Lari sunt idioate, chiar dacă poÅ£i înÅ£elege mecanismul de generare, funcÅ£ionalitatea ÅŸi tipul de receptare naÅ£ionalist-festivist-patriotic al acestui lirism neopaÅŸoptist, într-o societate care încă trece prin constrângeri istorico-politice ce generează o criză identitară la nivel naÅ£ional. Acestea fiind cazurile extreme, e de presupus că, supusă unei grile “româneÅŸti” de receptare critică, o (bună) parte din poezia basarabeană contemporană este, în grade diferite ÅŸi poate pe nedrept, dezavantajată.” Acesta este citatul original. N-a fost scris de noi, de mine sau de Vitalie Ciobanu, redactorii Contrafortului, ÅŸi nu a apărut în paginile revistei noastre. La această sintagma nefericită face trimitere, luându-vă apărarea, Anatol Moraru, scriitor ÅŸi profesor de literatură română de la BălÅ£i, răspunzând în cadrul unei anchete a Contrafortului. Citat: „…Desigur, scriitorii noÅŸtri (ÅŸi cei mari ÅŸi cei mici) nu ÅŸi-au dezvoltat încă o reacÅ£ie calmă ÅŸi civilizată faţă de “comentariile nu tocmai elogioase” ale criticilor literari. Cât face numai replica vehementă, condimentată cu invective, a maestrului Grigore Vieru la „atacul la baionetă” al lui Ion Bogdan Lefter. Dar când comentariile sunt ÅŸi ele “necivilizate” (un merituos critic bucureÅŸtean în ascensiune la care Å£in  mult ÅŸi pe care îl consider un bun cunoscător al literaturii basarabene, Marius Chivu, califică poezia profesată de Grigore Vieru drept una „idioată” (o fi fiind ea cum este, numai „idioată” – Nu – A.M.) atunci, respectiv, ÅŸi reacÅ£iile fireÅŸti pot să nu mai Å£ină cont de curtoazie.” (Contrafort, nr. 10-11, octombrie-noiembrie 2004, pag.11, sau online la http:/www.contrafort.md/2004/120-121/763.html).
Domnule Grigore Vieru, cum uşor se vede şi se înţelege, revista Contrafort şi redactorii săi nu au afirmat niciodată că scrieţi o „poezie idioată”, ci, dimpotrivă, a condamnat o asemenea formulare nefericită şi nedreaptă. Am scris aceste rânduri pentru corecta Dvs. informare şi pentru – sper – edificarea redactorilor de la „Literatura şi arta”, care nu obişnuiesc să verifice paternitatea şi corectitudinea citatelor. Nu în ultimul rând, am făcut această precizare pentru buna şi corecta punere în temă a cititorilor, care nu trebuie dezinformaţi şi manipulaţi.

 Dacă mi-ar cere imperios cineva să aleg doar unul, cel mai bun poem, după opinia mea, din acest nou volum de versuri  – Un fel de liniÅŸte – semnat de Irina Nechit, m-aÅŸ opri la acesta, intitulat Elegie pentru chipul meu: „Eram alcătuită din linii blânde/ însă cineva le-a ÅŸters atât de repede/ că nici n-am apucat să scot o vorbă/ să bat cu pumnul în masă/ să Å£ip ca din gură de ÅŸarpe./ Nu accept altă bărbie/ altă piele alÅ£i pomeÅ£i ÅŸi alte pleoape/ ochii mei mă întreabă îngroziÅ£i/ unde-i aluniÅ£a de pe obraz/ ÅŸi unde-s cele două priviri cu miez auriu./ Probabil într-o noapte am dormit prea strâns/ ÅŸi-a venit o apă ca un potop/ ÅŸi mi-a spălat trăsăturile,/ apoi a venit o lipitoare/ ÅŸi mi-a supt chipul de altădată./ Nu mă mai recunosc”. Un poem cutremurător despre trecerea noastră prin viaţă, de o cruzime stilizată, care se aÅŸază în cele din urmă într-un exerciÅ£iu al privirii. Există în cartea Irinei Nechit o tensiune existenÅ£ială, o interogaÅ£ie răzvrătită ÅŸi contagioasă, proprie adevăraÅ£ilor creatori, cei care au venit pe lumea aceasta să descopere misterul, lumina ÅŸi umbra omului.

Două interviuri cu Mircea Cărtărescu, care anunţă apariÅ£ia – într-o săptămână – a „Orbitorului – aripa dreaptă”. Sper ca în toamnă să-l avem pe Mircea Cărtărescu la ChiÅŸinău.

Interviu în Cotidianul

Interviu în Evenimentul zilei