Vasile Gârneţ

 Dacă mi-ar cere imperios cineva să aleg doar unul, cel mai bun poem, după opinia mea, din acest nou volum de versuri  – Un fel de liniÅŸte – semnat de Irina Nechit, m-aÅŸ opri la acesta, intitulat Elegie pentru chipul meu: „Eram alcătuită din linii blânde/ însă cineva le-a ÅŸters atât de repede/ că nici n-am apucat să scot o vorbă/ să bat cu pumnul în masă/ să Å£ip ca din gură de ÅŸarpe./ Nu accept altă bărbie/ altă piele alÅ£i pomeÅ£i ÅŸi alte pleoape/ ochii mei mă întreabă îngroziÅ£i/ unde-i aluniÅ£a de pe obraz/ ÅŸi unde-s cele două priviri cu miez auriu./ Probabil într-o noapte am dormit prea strâns/ ÅŸi-a venit o apă ca un potop/ ÅŸi mi-a spălat trăsăturile,/ apoi a venit o lipitoare/ ÅŸi mi-a supt chipul de altădată./ Nu mă mai recunosc”. Un poem cutremurător despre trecerea noastră prin viaţă, de o cruzime stilizată, care se aÅŸază în cele din urmă într-un exerciÅ£iu al privirii. Există în cartea Irinei Nechit o tensiune existenÅ£ială, o interogaÅ£ie răzvrătită ÅŸi contagioasă, proprie adevăraÅ£ilor creatori, cei care au venit pe lumea aceasta să descopere misterul, lumina ÅŸi umbra omului.