Vasile Gârneţ

Vladimir Voronin a înjurat din nou în limba rusă. De data aceasta în Parlament, la prima ÅŸedinţă de constituire a legislativului ales pe 29 iulie, iar cel insultat a fost liderul opoziÅ£iei basarabene Vlad Filat. Exprimarea lui Voronin sună astfel: “Пошёл Ñ‚Ñ‹ нахрен. TÑ‹ что, нам угрожаешь, пацан? Мы с тобой будем разбираться другими методами!”, ÅŸi a fost tradusă în mod diferit în presa de la ChiÅŸinău ÅŸi BucureÅŸti, uneori cu destulă aproximaÅ£ie ÅŸi cu o stângăcie a formulărilor care trăda… pudoarea ziariÅŸtilor. Cred că tocmai această avalanşă de versiuni ale injuriei „prezidenÅ£iale” i-a determinat pe câţiva dintre prietenii mei din România să mă roage să le dau propria mea traducere, convinÅŸi fiind că versiunea mea va fi cea mai apropiată de original.
Iată varianta mea: „Du-te-n pulă. Adică ne ameninţi, băiatu’? Te rezolvăm noi prin alte metode!”
Recunosc că mă cuprinde o imensă senzaţie de silă şi greaţă doar gândindu-mă la acest personaj deraiat, darămite să-i mai traduc limbajul de puşcăriaş. Am trăit în aceşti 8 ani de regim comunist un sentiment de jenă permanentă, pentru că Voronin, cu primitivismul său înfiorător, a fost ales (sigur, prin manipulare, frică, teroare şi presiuni geopolitice…) de o populaţie care s-a simţit cumva reprezentată de el, dovadă că şi la ultimele alegeri partidul comunist a acumulat aproape jumătate din sufragii. Sper ca această înjurătură a lui Voronin să fie ultima transmită în direct poporului pe care l-a păstorit. Iar „pacientul naţional” să-şi găsească liniştea într-un mediu adecvat.

A apărut trailerul  la „Soarele înÅŸelător – 2” (“Утомлённые солнцем – 2″) de Nikita Mihalkov.

Foaaarte patriotic! Scene incredibile, uluitoare! Kotov (interpretat de Nikita Mihalkov), arestat de NKVD în filmul precedent, se salvează miraculos dintr-un lagăr stalinist ÅŸi luptă eroic cu fasciÅŸtii. Nadia, fiica lui Kotov, se salvează ÅŸi ea miraculos ÅŸi luptă, ca soră medicală, cu hidra fascistă…
Din scenariu:
1. Kotov îl înfundă pe Stalin cu faţa într-un tort. E un vis al deţinutului Kotov, dar contează mesajul (scena a intrat şi în trailer);
2. Kotov prinde un fascist, ajung la o biserică ortodoxă pustie. Neamţul vrea să-l omoare pe Kotov, dar comisarul este salvat de catarama cu steluţă în cinci colţuri de la curea. Comisarul e furios, dar nu-l poate omorî pe fascist în biserică – Doamne fereşte! -, aşa că-l bate cu cureaua la fund, imprimându-i pe piele steluţa sovietică. Să ştie el… (Scena nu e în trailer, dar va fi în film, pentru că are o mare încărcătură simbolică).
Filmul – de fapt o dilogie de peste 3 ore – va fi lansat în mai 2010 (la 9 mai – Ziua BiruinÅ£ei), dar o vizionare specială pentru Vladimir Vladimirovici Putin va fi organizată mai devreme. Sper să-i placă premierului rus.  
Iată trailerul: http://www.youtube.com/watch?v=PNHtHk25lHA

Continuă Chestionarul “Contrafort” şi în acest număr de revistă, un număr dublu – iulie-august -, care a apărut astăzi la Chişinău. Răspund la Chestionar: Mircea Cărtărescu, Ioana Ieronim, Irina Nechit, Dan C. Mihăilescu, Liliana Armaşu, Alex Ştefănescu, Marian Drăghici, Vasile Gârneţ

Mircea Cărtarescu:
1. Ce trăsătură de caracter vă definește cel mai bine și care a fost cea mai nepotrivită calitate pe care v-au atribuit-o alții?
- Răbdarea. Infatuarea.
6. Ați încheia un „pact faustic” pentru a crea o operă monumentală?
- Nimeni nu vrea să scrie „opere monumentale”. Fiecare vrea să se exprime pe sine, în zece, o sută sau o mie de pagini, cât îi iese. Pentru asta îți trebuie un contract, e adevărat, dar cu tine însuți, pactul e doar cu marea forță din tine și din fiecare dintre noi.

Ioana Ieronim:
2. Credeți că e posibil să trăim numai în adevăr, să excludem minciuna?
- Există, cred, ÅŸi minciuni benigne. PoliteÅ£ea sau omenia implică asta, uneori…
16. Ce calități apreciați la un bărbat?
- Mintea deschisă, un sens natural al egalităţii cu o femeie, lipsa de complexe.

Dan C. Mihăilescu:
25. Ce fel de poezie vă place, sunteţi deschis către mai multe formule poetice?
- Mi-am răpus acneea adolescenţei cu Baudelaire, Rimbaud, Lautréamont şi Dylan Thomas. Ca student am campat în Eminescu şi Hölderlin via Heidegger-Noica, în Rilke şi Blaga, după care ori de câte ori mi-e dor de-o fărâmă de lirism sapienţial cobor (sau urc, depinde de moment, de stare) la Shakespeare, unde e totul.
29. Ce calitate proprie unui alt popor ați dori să o aibă și poporul român?
- Aici rămân la vorba lui Marghiloman (o fi anecdotă ?): zece ani de ocupaţie germană să mai fi avut, că românii ar fi arătat altfel.

Irina Nechit:
12. În ce tablou al unui pictor celebru v-ar plăcea să intrați?
- Frumoasă întrebare! În tabloul „Primăvara” de Boticelli. Sau în „Strigătul” de Edvard Munch, aş striga mai tare decât eroina acestuia.
24. Vă e frică de singurătate?
- Mi-e frică. Dar şi de oamenii care ar dori să-mi încalce dreptul la singurătate.

Alex. Ştefănescu:
18. Vi s-a întâmplat să jucaţi în viaţă „roluri” care nu vi se potrivesc?
- De multe ori. De exemplu, joc rolul de bărbat puternic, deşi n-am vocaţie pentru asta (dacă ar fi după mine mi-aş petrece fiecare zi visând, gândind, citind, scriind). Dar trebuie să-mi fac datoria. Pe de altă parte, îmi place şi să mă joc intrând în câte un rol inadecvat mie. Intru de exemplu într-o librărie şi îl rog pe câte un necunoscut să mă sfătuiască ce cărţi să cumpăr.

32. Ce aşteptaţi, ştiind că nu va veni niciodată?
- Un semn de afecţiune din partea încruntatei Carmen Muşat.

Liliana ArmaÅŸu:
8. Vă deranjează faptul că religiile monoteiste nedreptățesc femeia?
- Mă deranjează mai mult argumentul prin care se justifică nedreptăţirea femeii: “Aşa e de la Dumnezeu!” E adevărat că societatea bărbaţilor din spaţiul nostru, basarabean, e supărător de exclusivă când e vorba de femei. Le acceptă mai mult pe post de soţii, iubite, menajere, mame, surori, obiecte de decor, şi, în mai rare cazuri, pe post de parteneri egali de discuţie (la o cafea, să zicem, sau, de ce nu, chiar şi la o bere ). Două tagme în război continuu.

Marian Drăghici:
15. Dacă vi s-ar oferi ocazia, în ce moment al istoriei ați interveni pentru a da un alt curs evenimentelor?
- În vara lui 1940, când trebuia să nu fi cedat Basarabia, ca neisprăviţii, fără bătaie şi sânge. Am fi avut în schimb admiraţia întregii lumi şi respectul adversarului. Genetic am fi ieşit câştigaţi, cu un tonus vital optimizat, moralmente elevat, nu jalnic, ticăit, la limita supravieţuirii – şi poate generaţiile de azi ar scuipa mai puţin pe stradă.

Vasile Gârneţ:
12. În ce tablou al unui pictor celebru v-ar plăcea să intrați?
- ÃŽntr-o pictură de Velasquez, pictorul meu preferat, ÅŸi anume „Las Meninas” (Meninele), să fiu personajul din fundal, care poate fi văzut în fanta unei uÅŸi deschise, urcând scările ÅŸi aruncând o ultimă privire spre armonia de lumini ÅŸi umbre pe care – îmi place să cred – a regizat-o ÅŸi din care face ÅŸi el parte.
19. Ați simțit vreodată nevoia să vă răzbunați pe cineva, să faceți rău cu intenție?
- Nu mă răzbun și nu fac rău cu intenție. Pe ticăloșii patentaţi cu care m-am ciocnit în viață îi neglijez total, devin pentru mine, din momentul confruntării, niște simple „ființe îmbrăcate”. Deși este o „pedeapsă” dură, o găsesc dreaptă, eliberatoare, pentru că îmi curăță orizontul existențial. Am câteva asemenea „cadavre” în Chișinău.

Alte semnături şi teme:
Poezie de Ion Hadârcă ÅŸi Alex Cosmescu; Proză de Vladimir BeÅŸleagă; Literatura germană contemporană: Michael Kruger ÅŸi Bernd Lichtenberg; Scriitori moldoveni în arhive: Petru Zadnipru; Constantin Cheianu – Sex & Perestroika; Vlad Bolocan: TIFF 2009 – 200 de filme în 10 zile; Scriitori polonezi la „Contrafort”: Piotr Bednarski ÅŸi Adam Michnik; Oleg Bernaz – „Postelectorale”; Vasile GârneÅ£ – Epistole către prieteni; Vitalie Ciobanu – „Romanul-thriller sau viaÅ£a la ruleta rusească”; Leo Butnaru – „Never say never again”; Tamara CărăuÅŸ – Memoriile între cerere ÅŸi ofertă; Petru Negură – Rostirea indicibilului sau visul orfic al scriitorului fără literatură; Ion Severin. Un artist basarabean în Europa; Călător în Bosfor – Vitalie Sprânceană, „Jurnal cu turci sau despre cum nu trebuie să vizitezi o Å£ară”; Marcel Gherman – Nevoia de alteritate; Cinema – dialog cu Adrian Sitaru ÅŸi Ioana Flora despre filmul „Pescuit sportiv”; Mariana CodruÅ£ – Jeno BartoÅŸ, Lumi paralele; Răzvan Mihai Năstase – Reviste, ziare ÅŸi cărÅ£i; Semnal: revista Sud-Est cultural, nr.2/2009.

Scrisoare deschisă lui Mircea Cărtărescu

Dragă Mircea Cărtărescu,
Am citit cu îngrijorare comentariul tău din „Evenimentul zilei”, intitulat Confesiunile unui învins. M-a tulburat amărăciunea dizolvantă şi disperarea acestui text, care iese de sub pana unuia dintre cei mai importanţi scriitori români contemporani. Articolul relevă deruta şi oboseala care s-a instaurat în societatea românească la toate nivelele în această perioadă grea şi bulversantă a crizei economice. O criză pe care ţara împreună cu clasa politică n-au prevăzut-o şi căreia, se pare, nu reuşesc să-i facă faţă. Îţi înţeleg perfect dezamăgirea şi dezgustul faţă de clasa politică românească. Îţi înţeleg sila faţă de detractorii tăi, tot mai vulgari şi mai insistenţi. Însă, dragă Mircea, cred că faci o mare greşeală declarându-te „învins”, dincolo de sentimentele tale din acest moment. Sunt şi locuri mai nefericite decât România… Mă gândesc la mesajul pe care îl transmiţi prin textul tău. E un mesaj de descurajare şi abandon. Tu îţi inviţi numeroşii cititori şi suporteri să intre într-un interval al eşecului, acolo unde lucrurile sunt deja hotărâte. Pentru că, dragă Mircea, pe lângă faptul că eşti un scriitor important al ţării, eşti şi un lider, un formator de opinie, chiar dacă nu ţi-ai propus asta. România a traversat perioade mult mai grele şi mai lipsite de speranţă decât această ciomăgeală bezmetică dinaintea unor alegeri prezidenţiale. Sincer vorbind, nu mi se pare situaţia chiar atât de gravă, de insolubilă, deşi o spun din postura unui outsider, de  român care priveşte din exterior spectacolul politic de la Bucureşti. Orice am zice şi chiar în ciuda neputinţelor şi haosului nostru comportamental, al defectelor naţionale ce par să ne copleşească fără nici o posibilitate de îndreptare, România se află totuşi sub „cupola protectoare” a Uniunii Europene şi a NATO – două instituţii fundamentale ale lumii libere, care, sper, vor avea grijă ca lucrurile să nu intre în colaps. Deşi ele, aceste instituţii, nu pot să ne facă, singure, să ne purtăm mai bine fără acordul nostru.

Mesajul cel mai răscolitor pe care îl desprind din textul tău este că resimţi o mare dezamăgire faţă de intelectualitatea românească – fracţionată, învrăjbită, slugarnică, fără coloană vertebrală. Cred că cele mai grele şi mai crâncene bătălii după 1990 le-au purtat între ei tocmai intelectualii. Ei şi-au imputat la nesfârşit defecte şi trădări, turpitudini şi adeziuni prost plasate, reverii interbelice exagerate şi îmbrăţişări necritice ale ultimelor „isme” venite din Occident, în timp ce nomenclatura comunist-securistă acapara bogăţiile ţării, punând bazele unui sistem corupt şi clientelar, cel care te îngrozeşte acum. Ce n-a reuşit intelectualitatea română în toţi aceşti ani, angajată în tot felul de „războaie canonice” (după cum chiar tu menţionai într-un articol mai vechi) este să aibă o convenţie solidă, clară, asupra a ceea ce numim „România europeană”. Intelectualitatea română a pierdut în bună măsură pariul ei cu societatea şi din acest motiv nu se poate deroba de partea sa de responsabilitate pentru spectacolul degradant pe care îl contemplăm acum. Când un reprezentant de frunte al acestei intelighenţii ne anunţă că se dă bătut, că e gata să se retragă într-o „grotă” şi să-şi „lingă rănile în tihnă”, el sporeşte entropia generală. Dragă Mircea Cărtărescu, România va exista şi după toamna acestor alegeri prezidenţiale, în care, iată, ar putea să învingă chiar şi Mircea Geoană. Este important, cred eu, să ne solidarizăm şi să susţinem măcar acele oaze de adevăr şi cumsecădenie pe care le identificăm în proximitatea noastră – „oaze ale binelui” ce rămân în afara atenţiei mass-media, întrucât nu se înscriu în repertoriul circarilor de operetă care-au umplut până la greaţă ecranele televizoarelor.

Dragă Mircea, ai atâţia cititori şi admiratori sinceri ai talentului tău cu care onorezi literatura şi ţara noastră, încât aş vrea să-ţi spun, din nou, că nu procedezi corect când îţi anunţi replierea. Sigur, este libertatea şi dreptul tău la slăbiciune, dreptul tău la tristeţe, pe care, ca artist, este firesc s-o mărturiseşti, dar gândeşte-te că ai antrenat de-a lungul acestor ani, prin tot ceea ce ai scris, un număr important de oameni. Şi oamenii te-au urmat, ţi-au ascultat vocea, ţi-au cumpărat cărţile, ţi-au acceptat argumentele din articolele de ziar. Nu poţi să-i abandonezi acum. Cred că noi, intelectualii, e înţelept să păstrăm o distanţă sanitară faţă de lumea politică, atât de mediocră şi lipsită de principii, gata oricând să trădeze valorile pe care ne place uneori să credem că le încarnează. Ar trebui să susţinem idei şi nu persoane, cum o ştii şi tu foarte bine. Că va cădea sau nu Băsescu, răpus de „sistemul ticăloşit” sau de propria-i agitaţie fără orizont, noi nu putem renunţa la ideile pe care el sau altul dintre oamenii politici le-au slujit chiar fără să vrea. Îţi reamintesc în acest context de exemplul lui Adam Michnik, admirabilul intelectual polonez care ne-a vizitat recent ţara. El poartă de unul singur, de mai mult timp, un război cu mediocritatea şi orbirea propriilor cetăţeni. A fost atacat şi umilit, i s-au imputat cele mai grave păcate, a fost aproape excomunicat dar, răbdătoare şi îngăduitoare, istoria i-a dat până la urmă dreptate.

Şi aş mai evoca un exemplu, dar cu semnificaţie contrară. Întors dintr-o călătorie din URSS, în care a putut să evalueze la faţa locului adevăratul preţ al credinţei sale în „paradisul comunist”, Panait Istrati a publicat o carte intitulată Spovedania unui învins. Evidenta asemănare dintre acest titlu şi denumirea articolului tău din „Evenimentul zilei” m-a îndemnat să caut o relaţie de echivalenţă între atitudinea ta şi cea a scriitorului născut la Brăila, dar îmbolnăvit de „virusul utopiei roşii” la Paris. Premisa amărăciunii voastre, păstrând proporţiile, pare aceeaşi – o încredere prea imprudent distribuită –, însă fundalul obiectiv în care se desfăşoară aceste pasiuni este flagrant diferit. Am amintit de acest caz nu pentru a-ţi releva tipul de comparaţie defavorabilă ce te-ar putea anexa, ci pentru a te invita să reflectezi dacă ne putem declara învinşi în mijlocul unui popor care nu intenţionează să se lase de lupta pentru dreptul său la demnitate şi respect. Cred că, indiferent de comportamentul politicienilor – mai adecvat sau cel mai adesea dezamăgitor –, noi, intelectualii, nu le putem refuza românilor acest drept.

Cu prietenia dintotdeauna,

Vasile Gârneţ

9 august 2009, Chişinău

Am CITIT un excepţional interviu cu Andrei Pleşu în “Adevărul”. Mi-a plăcut şi mă grăbesc să vi-l recomand spre lectură. 
Măsură, bun-simţ, valoare şi, of course, expresivitate.

http://www.adevarul.ro/articole/andrei-plesu-n-am-sa-mai-apuc-un-alt-chip-al-acestei-tari.html

OpoziÅ£ia democratică din Republica Moldova, cea cu 53 de mandate de parlamentari, negociază structura unei noi guvernări, fără comuniÅŸti. E greu: o confruntare a orgoliilor ÅŸi resentimentelor, care s-au tot adunat. Åži e caniculă. De aceea poate un pretendent vrea tocmai două funcÅ£ii deodată – preÅŸedinte al  R. M. ÅŸi preÅŸedinte de parlament în R. M. Mă rog să-i treacă omului, să se „rezoneze”. AÅŸa cum s-au limpezit ÅŸi comunicatele de la negocieri care ajung la presă. Sper să nu mai avem declaraÅ£ii care Å£in doar câteva ore, cum a fost cea făcută de un vice-preÅŸedinte de partid, care a distribuit nonÅŸalant funcÅ£iile în stat, ca să vină mai apoi preÅŸedintele aceluiaÅŸi partid ÅŸi să spună că nu e adevărat, „nu s-a hotărât încă nimic, lucrăm la principii…”. E preferabilă o prospecÅ£iune – stil înÅ£elept-popular – , aÅŸa cum o face Mihai Ghimpu, preÅŸedintele PL: “ÅžtiÅ£i, nu e important când te porneÅŸti la gară, ci e important să nu scapi trenul. Vom veni cu soluÅ£ia de guvernare înainte de prima ÅŸedinţă a Parlamentului.”

„Prinţul” Ion Sturza (fost prim-ministru al R.M. în 1999, acum director adjunct la Rompetrol Grup) afirmă de la Viena, unde se află „în plină treabă”,  că „nu mă intrigă funcţia de preşedinte al Republicii Moldova”. Bine că n-a spus, doamne fereşte, că nu-l excită. Ne lasă speranţa că Republica Moldova mai poate fi atractivă pentru cineva.

“I could hear them talking. I went out the door and I couldn’t hear them, and I went down to the gate, where the girls passed with their book satchels. They looked at me, walking fast, with their heads turned. I tried to say, but they went on, and I went along the fence, trying to say, and they went faster. Then they were running and I came to the corner of the fence and I couldn’t go any further, and I held to the fence, looking after them and trying to say.”
(W.F., The Sound and the Fury )

Bonus: http://www.youtube.com/watch?v=P0j14GrB-u8

Astăzi, 1 august, este ziua în care s-a născut Gellu Naum (n. 1915) – dragul meu poet nepereche din literatura lumii. Am avut norocul să-l întâlnesc, să discut cu el, şi asta a fost una dintre cele mai frumoase întâmplări din viaţa mea. În ziua când am aflat despre moartea sa (29 septembrie 2001) am scris poemul „gellunaum”, pe care l-am publicat iniţial în revista „Contrafort”, apoi, la rugămintea doamnei Liggia Naum, l-am publicat şi în Antologia lui Iulian Tănase, „Pentru Gellu Naum/For Gellu Naum”, Editura Vinea, 2002. L-am reluat şi în cartea mea de poeme „Câmpia Borges”, îl voi retipări şi în volumul de versuri la care lucrez, „Muzeul erorilor”. Îl reactualizez pe acest blog şi vă invit să citiţi/recitiţi poezia lui Gellu Naum.

gellunaum

de la o vârstă încolo omul îşi adulmecă umbra
ca un copil lasă să i se odihnească lumina în palmă
zile întregi stă nemişcat la fereastră şi priveşte spre
gara de trenuri
de unde ar trebui să vină poeÅ£ii tineri – leo, simona, dan…
şi învaţă să reproducă liniştea lui interioară
de care nu se mai teme aproape deloc

uneori se aÅŸteaptă pe sine – vede mai mult decât
ar putea el înţelege
ascultă muzică – când plouă pune trompetele lui Händel
şi aşa se retrage în materia secretă a viselor sale

când revine e întotdeauna bucuros – aÅŸa pare -
şi spune ceva care mai temperează solemnitatea discuţiei
noastre
de pildă: “eu n-am tras nici un foc de armă în război/ am
mers cu calul meu flămând şi slăbit prin Basarabia până în
Rusia/ mi-era frică şi milă/ am făcut şi o gripă nervoasă/ şi
medicii – încurcaÅ£i – au recomandat să fiu lăsat în pace”

“un poet nu omoară pe nimeni niciodată
ceilalÅ£i îl omoară pe el” – spune zâmbind ÅŸi se
retrage din nou în materia secretă a viselor sale

Recomandarea mea muzicală pentru această zi este un fragment din Mozart
- http://www.youtube.com/watch?v=FNX8QH6hstQ&feature=related

Ce va face Lupu? Marian Lupu, fost speaker al Parlamentului, fost aliat al comuniÅŸtilor ÅŸi… actual arbitru – prin jocul rezultatelor – în alegerile din 29 iulie din Moldova. MulÅ£i se întreabă – am făcut-o ÅŸi eu pe acest blog în termeni deloc măgulitori – cât de credibil este personajul cu pricina în rolul de pivot al unei viitoare coaliÅ£ii democratice în Basarabia. ÃŽndoielile sunt legitime, având în vedere biografia ÅŸi stilistica oscilantă a personajului, dar cred că răspunsul la aceste interogaÅ£ii este unul scurt ÅŸi fără echivoc: Marian Lupu trebuie ajutat să intre de-adevăratelea în pielea unui democrat autentic. Cu alte cuvinte, să contrazicem proverbul, cel cu Lupul ÅŸi Năravul, care ne Å£ine ostatici ai unei aÅŸa-zise înÅ£elepciuni populare nu tocmai productive în acest caz. Åži să o facem nu pentru că ne-ar impresiona detenta de baschetbalist a eroului nostru, sau felul elegant în care îşi potriveÅŸte ochelarii, ci pentru că… nu avem altă soluÅ£ie. Oricum, o situaÅ£ie în care Lupu apare mai în prim-plan, iar fostul său ÅŸef de partid – generalul de miliÅ£ie Voronin – este trimis la pensie sau chiar într-o anumită boxă cu striaÅ£ii la vedere (acolo unde l-ar dori cu „viză de reÅŸedinţă” mulÅ£i oameni, de la Sergiu Mocanu ÅŸi Valeriu Pasat până la părinÅ£ii lui Valeriu Boboc), este infinit mai agreabilă ÅŸi mai de preferat.

„Cazul Lupu” repune pe tapet problema tipului de schimbare care poate fi făcută în Moldova în acest moment. Este hazardat să credem că după Voronin vom putea instala în Basarabia o figură emblematică pură, cristalină, convenabilă tuturor, care să ne ducă voios-chiuind, aÅŸa cum îi place basarabeanului, spre Uniunea Europeană. Trecerea către un alt sistem de valori, între Prut ÅŸi Nistru, se va face – am această convingere – treptat, din aproape-n aproape, prin personaje de tranziÅ£ie, consensuale, care să nu deranjeze flagrant pe cei care controlează acest teritoriu (ÅŸi aici mă refer în primul ÅŸi-n ultimul rând la Rusia). Aceste personaje de tranziÅ£ie, care până mai ieri au simbolizat „statul”, „puterea”, sunt ÅŸi pe placul basarabeanului majoritar – conservator, imobil, plin de prejudecăţi, reticent la orice idee de schimbare. Pe de altă parte, scorul surprinzător de bun înregistrat de Lupu în alegerile anticipate – demnitarul care era privit de populaÅ£ie ca un fel de „succesor de drept” al lui Voronin – ne sugerează ÅŸi o schimbare de gust, de model, faţă de cum trebuie să arate un conducător (Voronin: primitiv, vulgar, rudimentar, românofob la vedere, flagrant rusofil; Lupu: cultivat, manierat, diplomat, vorbitor de limbi occidentale, ezitând să facă opÅ£iuni decisive). Această evoluÅ£ie de tip estetic a gustului pentru conducător indică, orice s-ar spune, niÅŸte mutaÅ£ii de mentalitate în electoratul prutonistrean.

Înţeleg foarte bine: cultivarea excesivă în aceste zile de după alegeri a imaginii lui Lupu, care s-a aflat poate o perioadă prea lungă în tabăra comuniştilor, îi deranjează pe mulţi, şi poate că cei mai îndreptăţiţi în iritarea lor faţă de această exhibare a numelui fostului speaker sunt liderii partidelor liberale, cei care au luptat din greu pentru a supravieţui în condiţiile ostile ale regimului Voronin, dar o analiză obiectivă a contextului postelectoral şi a imenselor provocări care decurg de aici ne sugerează că Lupu trebuie ajutat, stimulat, să-şi schimbe… şi năravul. Cred în înţelepciunea şi realismul liderilor noştri democraţi. Pentru ca Moldova să aibă o şansă.

Un „baron local” idiot calcă prin mazăre în uniformă de nazist (mărşăluieşte de câteva zile şi partidul nu-l revendică, nu-i flutură prin faţa ochilor măcar o batistă…);
EBA şi TRU sunt într-o comisie în PE, dar Traian măcar a scris serialul acela excepţional despre 11 septembrie în Revista 22. De-aici încolo cum o vrea Dumnezeu;
O cizmă sovietică de la Chişinău îmi recomandă să vorbesc şi să scriu în „limba moldovenească”.