Vasile Gârneţ

Am citit în ultima jumătate de an mai multe declaraÈ›ii, emoÈ›ionante È™i dramatice, ale unor intelectuali ruÈ™i – scriitori, ziariÈ™ti, actori, muzicieni… -  prin care se despărÈ›eau de propria lor È›ară. „Mi-e ruÈ™ine că sunt rus. Dragi fraÈ›i ucraineni – iertaÈ›i-ne!” (Victor Șenderovici, Evgheni Kiseliov). Chiar în ziua când redactam acest text am citit È™i eseul semnat de Ludmila UliÈ›kaya în revista germană „Der Spiegel”: „Acum È›ara mea se află în război cu valorile umanismului, cu cultura, cu libertățile individuale È™i ideile privind drepturile omului… Èšara mea este bolnavă de o ignoranță agresivă, de naÈ›ionalism È™i megalomanie imperială. Mi-e ruÈ™ine de ignoranÈ›a È™i agresivitatea parlamentului, de agresivitatea È™i incompetenÈ›a guvernului, de politicienii agresivi È™i trădători care se cred supermeni. Mi-e ruÈ™ine pentru noi toÈ›i, pentru poporul meu care È™i-a pierdut busola morală.”

Asemenea mărturisiri curajoase comportă un risc real într-o țară în care popularitatea lui Putin, cel care a declanșat războiul împotriva Ucrainei, este enormă – peste 80% dintre ruși susțin aventura de creare a „Novorossiei”. Iar atmosfera de militarism patriotic agresiv din societatea rusă îi timorează pe cei care, eventual, au o altă opinie decât cea a „liderului național”. Așa încât, alte răbufniri de nemulțumire că țara lor a luat-o razna sunt formulate mai circumspect: „…Suntem derutați, trăim într-un climat de neliniște și frică. Nu poți rămâne indiferent. Când vizităm alte țări suntem nevoiți să răspundem la întrebări foarte incomode. Ne este rușine. Dar asta e țara noastră – crudă, idioată și în același timp măreață…” (L. Gazizova)

Tonul mai prudent, resemnat, poate părea o încercare de a salva aparențele, de a pune în balanță, ca o fatalitate, măreția și crima. Dar nu poți, nu ai dreptul să ceri ca toți să fie martiri, să se jertfească sau măcar să sufere pentru o idee. Numai Valeria Novodvorskaia, dintre intelectualii ruși, spunea că își dorește o Rusie de dimensiuni normale, nu cu un teritoriu atât de imens, „nesimțit”, pe care-l batjocorește prin proastă administrare, o Rusie pașnică, „fără misiune”, care să nu răspândească groază în jurul său.

***

Minciuna în Rusia are o tradiție și o istorie copleșitoare (și nu numai în Rusia). E ca o boală care, așa cum spunea cineva, „a pătruns în sistem și l-a ordonat după chipul și asemănarea ei, după amprenta ei genetică”. În epoca Putin minciuna, ca politică de stat, defilează sfidător. Un exemplu recent al minciunii ruse  este „convoiul umanitar” spre Ucraina, acolo unde tot rușii trimit ucigași, bombe și rachete.

Iată ce scrie un psiholog, Evgheni Yuriev, despre minciuna din Lumea Rusă: „Cred că e primul caz în istoria civilizației când o populație numeroasă se distruge prin minciună. E gata să dispară definitiv, dar nu renunță la minciună, moare mințind.

Cred că minciuna, încăpățânată, sălbatică și isterică, este ultima religie a rușilor. Ei au păstrat ceva din încăpățânarea și inflexibilitatea strămoșilor, dar, pierzând valorile și sensul vieții, diminuându-le prin înșelăciune, au rămas doar cu minciuna. Și minciuna nu poate fi devalorizată, nu poate fi mințită. Mințind nu faci decât să întărești minciuna care, iată, e mai scumpă decât viața”.

***

O fostă colegă de-a mea de la editură, o rusoaică inteligentă, spirit independent și… antiputinistă, stabilită cu familia în regiunea Voronej după destrămarea URSS-ului („plecăm, pentru că mai devreme sau mai târziu vă veți uni cu România”), îmi scrie: „Am citit undeva că Francis Fukuyama, cel cu teoria privind sfârșitul istoriei, s-ar putea să aibă măcar parțial dreptate. Ce vom face noi, rușii, ce vom discuta și ce vom combate dacă îi lăsăm pe ucraineni în pace? (…)

Continuare pe: http://ziarulnational.md/vasile-garnet-sfarsitul-istoriei-intr-o-singura-tara/

Multă lume a comentat exhibiția cinică pe Facebook a unei chanteuse de la Chișinău, Irina Tarasiuc, care a scris că pașaportul românesc/cetățenia română (obținută pe 1 august 2014) nu înseamnă pentru ea decât o simplă viză. Interpreta, o cvasinecunoscută, cântă, răsplătită cu onorarii, pentru Uniunea eurasiatică a lui Putin și Dodon… Valul de indignări și proteste pe rețelele de socializare și în presă au creat „cazul Tarasiuc” (dosarul ei de româncă, la cererea cetățenilor și a unor deputați, va fi reexaminat), dar a prilejuit și comentarii care au vizat „gradul de românitate” al moldovenilor cu pașaport românesc.

Cât de români sunt moldovenii? s-a întrebat È™i prolificul publicist Sever Voinescu de la „Evenimentul zilei” (http://bit.ly/1kz9Jut), fost diplomat È™i deputat în Parlamentul României. El È™tia de mult adevărul, pentru că i l-a spus un diplomat moldovean comunist: România nu-i Germania să cumpere R. Moldova cum au făcut-o nemÈ›ii cu rătăciÈ›ii lor fraÈ›i din Est. Și pe baza acestei credinÈ›e, care între timp nu a mai evoluat, ba chiar a atins genunea dezamăgirii, Sever Voinescu scrie: „Fata (Irina Tarasiuc – n.m.) nu are nicio vină că toată politica dusă de România în raport cu Moldova, de ani mulÈ›i, este o prostie de la cap la coadă, o risipire de resurse (…), o alergare după o iluzie, care de ar fi doar liric-naÈ›ională tot ar fi acceptabilă, dar este de fapt manifestarea unui complex de inferioritate-superioritate care ne domină când privim oglinda. Iar acordarea cetățeniei române în masă, indiscriminat aproape, dincolo de Prut a fost/este parte a acestei prostii.  Să îți imaginezi că fidelizezi niÈ™te oameni față de un stat punându-le la dispoziÈ›ie cetățenia este o naivitate atât de mare încât nu-mi imaginez că cineva de la vârful statului nostru chiar a crezut în ea. Nu paÈ™aportul românesc te face român din neromân.”

Un ton incredibil pentru un intelectual care ar trebui să fie sensibil și atent la nuanțe. Și, mai ales, ar trebui să se ferească de păcatul generalizării atunci când scrie despre „duplicitatea politică a moldovenilor”, „despre predilecția lor de a se scălda în toate apele posibile, despre filozofia capului plecat și a privirii șirete”, pentru că poate trezi reproșuri, „în oglindă”, cu referire la „faima” românilor în lume – un clișeu răspândit și printre basarabeni, speculat și întreținut abil de propaganda rusească.

Dar nu despre imaginea pe care o vede în oglindă domnul Voinescu vreau să scriu, ci despre neadevărurile pe care le afirmă cu atâta convingere. Politica statului român în Basarabia de după 1989 nu este o „prostie de la cap la coadă”. Într-un teritoriu în care timp de aproape 45 de ani cuvântul român era interzis sau admis doar în sintagma „ocupant fascist-român”, unde, ca în filmele de groază cu iz mistic, România era inamicul „al cărui nume nu este bine să fie rostit”, numărul celor care s-au regăsit ca români în ultimii 24 de ani a crescut continuu. Intelectualitatea basarabeană, exceptând cozile de topor care există în orice societate, pledează pentru valorile românești. Sprijinul pe care îl oferă România pentru consolidarea conștiinței naționale românești între Prut și Nistru, indiferent de culoarea politică a celor care s-au perindat la putere după 89 la București, este unul esențial și eficient.

Diplomatul Sever Voinescu ar fi trebuit să știe că cetățenia română este un drept pe care basarabenii l-au pierdut fără voia lor. În același timp, nimeni nu neagă că redobândirea acestei cetățenii are pentru ei și o vădită componentă pragmatică, întrucât le oferă aceleași oportunități de care s-au bucurat și românii din țară atunci când au devenit cetățeni europeni. Pașaportul românesc le oferă basarabenilor șansa să scape de ocupația rusească, cu tot ce înseamnă ea în plan mediatic, economic, identitar, le oferă un statut de demnitate. Pașaportul românesc i-a ajutat pe mulți să călătorească nu doar în Occident, ci să vadă pentru prima dată România, să o îndrăgească și să-și descopere ei înșiși românitatea. Așadar s-a mai făcut și drumul invers, de la interes la sentiment, fidelizarea moldovenilor prin acordarea de pașapoarte românești nu a fost deloc o încercare stupidă. În același timp, când scrie că: „în Moldova, numai cine nu a vrut nu a devenit cetățean român și chiar și cei care nu au vrut au trebuit să facă unele eforturi ca să nu o primească” dl Voinescu face dovada că nu cunoaște deloc situația, nu a auzit nimic despre taxe, despre cozi, despre hățișurile birocratice și corupția de care s-au izbit basarabenii atunci când au vrut să-și redobândească cetățenia română.

Însă nu doar despre neștiință este vorba. (…)

Continuare pe: http://ziarulnational.md/vasile-garnet-cat-de-romani-sunt-moldovenii/

Basarabia se află în acest moment al istoriei la răscrucea mai multor fluxuri de știri, diferite în esența lor și semnificative pentru drumul pe care dorim să-l urmăm. Dinspre Ucraina ne vin de câteva luni vești despre războiul Rusiei împotriva unui stat care încearcă să-și dobândească identitatea și libertatea negate de Moscova. E o lume a haosului și violenței, a nedreptăților strigătoare la cer, de care nu ne-am îndepărtat nici noi prea mult.

Dinspre România ne vin, mai ales în ultimii doi ani, informații despre războiul pe care îl poartă justiția, reformată pe principii europene, cu marii corupți și escroci. Vestea condamnării la 10 ani de închisoare a lui Dan Voiculescu, atotputernicul mogul de presă, patronul trustului „Intact” – marele sforar al politicii românești și maestrul tranzacțiilor oneroase –, marchează o importantă victorie a statului de drept în România și transmite un semnal puternic și în stânga Prutului. Lista succeselor justiției românești este mai lungă – Dan Voiculescu reprezintă doar ultimul „trofeu” din această panoplie, unde mai găsim și un fost premier (Adrian Năstase), câțiva miniștri de coloraturi politice diferite (Ioan Avram Mureșan, Relu Fenechiu, Codruț Șereș, George Copos, Victor Babiuc, Decebal Traian Remeș…), o serie de foști deputați și senatori, precum și unii din marii îmbogățiți ai tranziției, dezgustători prin felul în care au sfidat legea și au devalizat instituții publice și private (Gigi Becali și Sorin Ovidiu Vântu).

Exemplul pozitiv al justiției române nu a contaminat, din păcate, R. Moldova. Deși nu suntem încă membru al Uniunii Europene, s-au creat și la noi destule structuri de stat abilitate să combată corupția. În pofida retoricii abundente pe această temă, a promisiunilor și angajamentelor asumate de guvernanți, cu tot spectacolul descinderilor cu mascați în fieful unor răufăcători, nu avem în palmaresul justiției moldovenești niciun înalt funcționar de stat (echivalent în rang cu infractorii enumerați mai sus din România) arestat și condamnat. Aceasta este fața nefardată a justiției de pe malurile Bâcului, antrenată în ultimii ani într-o reformă generos asistată financiar de către partenerii noștri europeni.

În Moldova se vorbește despre „omniprezența corupției”, despre acapararea frauduloasă a băncilor și a unor întregi sectoare ale economiei, fiecare tabără politică arată cu degetul la cealaltă, mai mult: există convingerea unanimă în rândurile populației că „toți cei de la putere sunt hoți și tâlhari, înainte furau comuniștii, acum democrații”, și în pofida acestui „zgomot de fond” asurzitor n-am avut și nu avem niciun proces judiciar, nicio sentință pronunțată care să probeze această realitate. Iar dacă nimeni nu a fost prins și condamnat, înseamnă că jaful la drumul mare, salariile în plic, ingineriile financiare ale „băieților deștepți”, șpăgile grase strecurate pe sub ușă nu sunt decât invenții ale unor creiere bolnave, basme moldovenești. Un popor întreg lovit de orbul găinilor…

Cine ar trebui să dea semnalul ieșirii din jocul aparențelor, ordinul începerii unei cruciade împotriva acestui flagel în Moldova? Cum bine se știe, între nivelul corupției și sărăcia unei societăți există un raport de cauzalitate directă. Te convingi de acest adevăr – o ecuație matematică! – consultând studiile unor instituții internaționale consacrate. O țară prosperă ca Danemarca are cel mai mic nivel de corupție în Europa, urmată de Finlanda, Suedia, Norvegia, Olanda…, iar la celălalt pol se situează Rusia, Zimbabwe, Coreea de Nord. Comentariile sunt de prisos.

JustiÈ›ia moldoveană nu pare să fie capabilă să-È™i ia în serios obligaÈ›iile, demnitatea profesiei de „om al legii” s-a retras în spatele zidurilor înalte care înconjoară conacele È™i vilele somptuoase ale magistraÈ›ilor – niÈ™te averi pe care majoritatea dintre aceÈ™tia nu sunt în stare să le justifice prin salariile câștigate (poate de-acum încolo, dacă li s-au triplat?…). Politicienii moldoveni sunt încurcaÈ›i în propriile scheme È™i interese È™i doar războiul de uzură dintre partide È™i clanuri ne mai dă posibilitatea să aflăm ceva despre reversul întunecat al realităților basarabene. Unii dintre aceÈ™ti oameni se află într-o mare contradicÈ›ie: din punct de vedere politic È™i electoral își doresc integrarea în Uniunea Europeană, pe când interesele de afaceri îi fac să se teamă de instaurarea unei justiÈ›ii de tip european în Moldova, care le poate îngrădi sursele de venit ilicit È™i chiar îi poate aduce în faÈ›a legii. Acum doar presa È™i societatea civilă ar mai reuÈ™i să catalizeze lupta împotriva corupÈ›iei, demonstrând că eforturile cancelariilor europene se bucură de susÈ›inere printre moldoveni…

Putem spera ca măcar după alegeri în Moldova să apară un ministru al Justiției de valoarea Monicăi Macovei? Un șef al CNA (echivalentul DNA-ului românesc) de curajul și profesionalismul lui Daniel Morar și ale Laurei Codruța Kövesi? (…)

Continuare pe: http://www.ziarulnational.md/vasile-garnet-cand-va-trece-prutul-justitia-europeana/

Vă amintiți de vizitele patriarhului Kirill la Chișinău, în 2010 și 2013, când, între diverse blagosloviri, ne-a dat vestea că Moldova face parte din „teritoriul canonic al Lumii Ruse”. O spusese, mi s-a părut atunci, mai ales la ultima sa vizită, cu două luni înaintea summit-ului de la Vilnius, cu voce blajină, oarecum împăciuitoare, încercând parcă să măsoare reacția pe care o asemenea declarație o putea trezi în inima moldovenilor. La Tiraspol, în schimb, nu a mai ținut cont de formule diplomatice, a vorbit ritos despre intențiile Bisericii Ruse de a proteja și domina această margine „ferfenițată” a fostului imperiu. Simțea că se adresează alor săi, nu mai avea rețineri.

Patriarhia de la Moscova are un rol esențial în agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei, e un „ostaș” pe linia frontului. Când „omuleții verzi” ai lui Putin au invadat Crimeea, Patriarhia Rusă i-a sfătuit pe frații întru Hristos de la Kiev: „să nu vă opuneți, este spre binele vostru, mai târziu veți înțelege”. Și revelația binelui a fost copleșitoare, mai ales de când s-a aprins Donbass-ul. Nimeni nu mai are îndoieli asupra sensului activității „ecumenice” a clerului rus, care susține deschis „Novorossia” – proiectul imperialist al Kremlinului.

Găsesc în această manieră insidioasă și agresivă de a se impune o mare asemănare cu viziunea și acțiunile fundamentaliștilor islamici. Același limbaj, aceleași referințe la „teritoriul canonic” care transgresează frontierele și statele, închipuind un mare poligon în care lupta se dă pentru mintea și sufletul „credincioșilor”. În cazul Patriarhiei Moscovei sunt vizați vorbitorii de limbă rusă din „străinătatea apropiată”. Pe plan laic această „viziune integratoare” se traduce prin dreptul Rusiei de a interveni militar în țările în care conaționalii săi ar avea de suferit  (evident că „gradul de suferință” îl stabilește Moscova, nu normele internaționale). E o tendință, ca la musulmani, de a reface „califatul pierdut” – Imperiul țarilor și Uniunea Sovietică. Diferențele dintre cele două entități politice sunt complet neglijate, confirmându-se astfel că statul inventat de Lenin și Stalin n-a fost decât o modalitate de a salva și revitaliza expansionismul rusesc, de a perpetua „închisoarea popoarelor”.

O altă similitudine cu fundamentalismul islamic rezidă în obiceiul Moscovei de a „militariza” sfinții. Toate bandele de criminali care au invadat estul Ucrainei se afișează cu icoane sfințite de Biserica Rusă, care au menirea să-i protejeze și să le aducă victoria. E ceva aici din elanul religios-războinic al Evului Mediu, cu singura deosebire că Strelkov nu folosește catapulta, ci operează cu rachete sol-aer pentru a doborî avioane de pasageri.

La fel ca extremiștii musulmani, Rusia lui Putin și a lui Kirill suferă de complexul cetății asediate. Amenințarea vine desigur din partea Americii și a vest-europenilor. Iar în rolul evreului vinovat de toate relele a fost distribuit ucraineanul.

Autarhia, mesianismul maniacal, disprețul față de drepturile omului și în general devalorizarea vieții umane sunt alte trăsături care aproprie conceptul Lumii Ruse de islamismul radical și explică ostilitatea față de valorile occidentule. (…)

Continuare pe: http://www.ziarulnational.md/vasile-garnet-lumea-rusa-ca-proiect-si-realitate/

A apărut un nou număr al revistei „Contrafort” – 5-6, mai-iunie 2014

Din sumar:

Festivalul literar Bucureşti-Chişinău-Orheiul Vechi

- Intervenţii şi interviuri: Arcadie Suceveanu, Gabriel Chifu, Leo Butnaru, Traian Ştef, Ruxandra Cesereanu, Marian Drăghici, Simona-Grazia Dima, Gellu Dorian, Ioan Moldovan, Mihai Zamfir;

- „Scriitorul ÅŸi războiul” – editorial de Vasile GârneÅ£;

- Maria Şleahtiţchi: „Acordul şi dezacordul puterii, banilor şi literaturii”;

- Versuri de Liliana ArmaÅŸu;

- Eugen Lungu: „Epistolă către Pis[.]oni”;

- Praga literară: Scriitori cehi contemporani: Arnošt Lustig;

- Literatura germană contemporană: Rainer Malkowski;

- Mihai Åžtefan Poiată, „ROCKul, NOROC-ul &NOI” – cronică de Mircea V. Ciobanu;

Alte semnături: Grigore Chiper, Mariana Codruț, Alexandru-Florin Platon, Leo Butnaru, Alexandru Tabac, Nina Corcinschi, Marcel Gherman, Alex Cosmescu, Răzvan Mihai Năstase.

Lectură plăcută!

Pentru că veți găsi numaidecât în această vară câteva ore de stat la umbră și vă veți deconecta de la fluxul politic agresiv și maculant, vreau să recomand cititorilor „Ziarului Național” o carte remarcabilă – Rockul, „Noroc”-ul & Noi (1966-1970), Editura ARC 2013, de Mihai Ștefan Poiată. O carte despre legendara formație „Noroc” de la Chișinău – primul grup rock din fosta URSS –, despre „generația Noroc” a anilor șaizeci, despre lumea culturală și politică din Moldova sovietică a acelor timpuri de „dezgheț” hrușciovist. Un studiu complex, care a necesitat din partea autorului (el însuși, în trecut, un popular animator muzical, primul DJ din Moldova) o muncă tenace de arhivar, de jurnalist-reporter și, evident, măiestrie de scriitor, pe care a demonstrat-o și în cărțile de proză și în piesele de teatru publicate până acum.

Separată brutal de România, după război, de regimul stalinist, Basarabia a trebuit să reînvie, să se reinventeze. Abia în ultimii ani ai deceniul șase a reușit să devină o societate cu elemente naționale distincte, răzbătând precum ghiocelul prin ghețuri siberiene. Și-a creat un țesut social nou, autentic, alimentându-se din două surse mari – folclorul și modernitatea occidentală. O sinteză periculoasă pentru sovietici.

Anul 1966, când este lansată formația „Noroc” la Filarmonica din Chișinău, grație intervenției directorului de atunci Alexandru Fedco (un șef cu viziuni liberale), este unul de glorie pentru cultura noastră. Are loc o explozie de creativitate în mai multe domenii: literatură (Vasile Vasilache, Vladimir Beșleagă, Aureliu Busuioc, Ion Druță, Grigore Vieru), cinema (Vlad Ioviță, Emil Loteanu, Gheorghe Vodă), teatru (Ion Ungureanu, Valentina Izbeșciuc, Ecaterina Malcoci, Dumitru Caraciobanu…). O adevărată „primăvară chișinăuiană” (ca să parafrazez celebra „primăvară pragheză” a anilor ’60: nu e o comparație exagerată – ultima a diferit prin amploare, nu prin sens de surata ei basarabeană).

Liderul formației „Noroc” a fost Mihai Dolgan, născut într-o familie de deportați în Siberia (a trebuit să explice la „secția de cadre”, de fiecare dată când încerca să se angajeze la lucru, de ce a absolvit școala la Onohoi, Bureatia: „ce ai căutat acolo?”…), iar din prima componență a formației au făcut parte: Vasile Verdeș, Victor Rusnac, Eugen Vorobiov, Ștefan Petrache, Victor Legaci, Valentina Repețchi, Olga Sorokina. Ulterior alte nume au prins prim-planul „Noroc”-ului: Alexandru Cazacu, Ion Suruceanu, Lidia Botezatu, Valentin Goga.

Un succes fulminant. Lumea culturală, mai ales boema artistică a Chișinăului, întâmpină cu entuziasm debutul formației și trăiește în noile ritmuri, mereu în schimbare, propuse de Dolgan și colegii săi – o combinație de folclor-latino-jazz-bluz-rock britanic. Apare și primul șlagăr, De ce plâng ghitarele (autorul versurilor, Efim Krimerman), care prinde și topurile europene, urmat de al doilea, la fel de tușant – Cântă un artist. Concerte, numeroase turnee în Moldova și în orașele mari ale Uniunii Sovietice, iar audiența este impresionantă – milioane de spectatori. Formația are două repertorii: unul mai „periat”, mai sobru, aprobat de consiliul artistic (un eufemism pentru cenzură) pentru cei de acasă care trebuiau supravegheați cu strășnicie, și altul pentru turneele în afara Moldovei, acolo unde interpretau și piesele unor formații occidentale, înnebunind fanii. Succesul „Noroc”-ului a alertat în scurt timp partidul comunist și KGB-ul. Scrisorile de protest, plângerile cetățenilor sovietici deranjați de muzica străină și de comportamentul artiștilor pe scenă au făcut ca Ministerul Culturii din RSSM să desființeze în 1970 formația „Noroc”. O biografie scurtă, de doar 3 ani și câteva luni, dar glorioasă. Faptul că au fost interziși le-a creat muzicienilor lui Dolgan un adevărat mit. Un alt „zbor frânt” în istoria noastră, o istorie în care n-am prea avut noroc, sau destul „Noroc”.

Toată această biografie legendară este descrisă/recompusă în amănunt prin interviuri ale autorului cu membrii formației (Mihai Dolgan, Ștefan Petrache, Alexandru Cazacu, Ion Suruceanu, Lidia Botezatu, Valentin Goga), cu politicieni (Petru Lucinschi), diplomați (Aurelian Dănilă), cu savantul Sergiu Culiuc și fiul acestuia Alexandru, cu scriitori (Andrei Strâmbeanu – autor al unor texte pentru formația „Noroc”), cu cineaști (Mircea Chistrugă) ș. a.

Mihai Ștefan Poiată are meritul că nu doar reconstituie traseul de creație al trupei „Noroc”, ci îl plasează într-un context mai larg, internațional: muzical, cultural și chiar politic. Vorbește despre grupurile și stilurile muzicale din Vest care au modelat repertoriul și gândirea artistică ale  „rockerilor” moldoveni („The Beatles” în primul rând); evocă în pasaje emoționante faimosul concert de la Chișinău al formației „Mondial” din România (care a speriat nomenclatura și securitatea sovietică prin entuziasmul publicului); insistă cu folos asupra rolului pe care l-au avut posturile de radio occidentale, BBC și Europa Liberă, asupra lărgirii orizontului cognitiv și trezirii conștiinței de sine, naționale și antisovietice, a tineretului basarabean. Din acest punct de vedere, cartea lui Mihai Ștefan Poiată are o certă valoare istorică, documentară, care transcende simpla biografie a unei formații muzicale. Ea reconstituie, de fapt, o întreagă epocă.

În finalul acestei semnalări, reproduc unul dintre inserturile eseistice remarcabile ale autorului, cum sunt destule în această carte, pe care o recomand cu încredere.

Mihai Ștefan Poiată: „N-aș vrea să forțez comparația și să afirm că „ne-a trezit” ghitara lui Sașa Cazacu, dar pentru mulți dintre noi renunțarea la baianul rusesc și îmbrățișarea ghitarei electrice occidentale a avut o semnificație care depășea cu mult cadrul strict muzical. A fost un eveniment. (…)

Continuare pe: http://www.ziarulnational.md/vasile-garnet-daca-am-fi-avut-mai-mult-noroc/

Sancțiunile politice și economice occidentale împotriva regimului Putin au venit greu, cu timiditate și cu speranța că dialogul îl va trezi la realitate pe liderul de la Kremlin. În acest timp Moscova a mințit și a continuat să-i susțină pe teroriștii pro-ruși din Donbass. O situație care i-a exasperat nu numai pe ucraineni, nevoiți să reziste singuri în fața unei agresiuni rusești lașe, neasumate de Putin, ci și pe multă lume din Occident. Voci importante ale culturii europene au denunțat esența fascistă a regimului Putin. Acest fapt este cu atât mai important, cu cât s-a crezut că obsesiile anti-rusești ale oamenilor din fostelor republici sovietice sunt subiective, că ei distorsionează lucrurile, exagerează, își defulează complexele. Cred că e bine să vedem ce spun unele voci cu autoritate ale intelighenției occidentale. Pentru ca un adevăr – politic sau estetic – să fie recunoscut, el trebuie rostit în marile metropole ale Occidentului.

Ce pot face intelectualii? Foarte multe. Acești oameni, să nu uităm, vorbesc în cadrul unor societăți democratice, în care presa e liberă și necruțătoare cu guvernele. Intelectuali pot influența opinia publică. Adică pe alegători, iar politicienii din Vest sunt sensibili la stările de spirit ale electoratului. La urmă, vor reacționa și cercurile de afaceri, „pragmatice” și „egoiste”. Să-i auzim pe intelectuali:

Herta Müller, scriitoare germană, originară din România, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 2009: „Ceea ce se întâmplă în Ucraina este monstruos. Chiar de la bun început a fost un pas inacceptabil – anexarea Crimeii. Putin vede pretutindeni duÈ™mani. Fiecare dictator are nevoie de duÈ™mani pentru a justifica încălcarea drepturilor omului în È›ara sa… Putin este bolnav de trecut. Tot ce se întâmplă în Ucraina este o suferință generată de fantasmele sale sovietice” (Dintr-un interviu din La Republica).

Bernard-Henri Lévy (Franța): „Cred că scopul ultim al putinismului este de a destabiliza, adică de a dizolva această Uniune Europeană pe care o consideră responsabilă pentru disoluţia URSS. Primii ameninţaţi sunt polonezii. Apoi balticii. Dar după ei, să nu vă îndoiţi, în colimatorul acestui dughino-putinism, care opune eurasianismul europenismului, va intra proiectul european… Putinismul este un fascism.”

Adam Michnik, istoric, eseist, fost disident anticomunist, director al celui mai important ziar din Polonia „Gazeta Wyborcza”, a iniÈ›iat  împreună cu directorii unor importante reviste liberale din Europa – Le Monde (FranÈ›a), Dagens Nyherer (Suedia), Dei Welt (Germania), El País (Spania), La Stampa (Italia), de Volkskrant (Olanda), Der Standard (Аustria), Hospodarske Noviny (Cehia), Denník SME (Slovacia), Dario de Noticias (Portugalia), Lietuvos Rytas (Letonia) – o scrisoare deschisă adresată guvernelor din Uniunea Europeană cu privire la politica față de Rusia lui Putin. Citez:

„Occidentul suportă tacit politica agresivă a lui Putin care încalcă în mod flagrant suveranitatea altor țări: Moldova, Letonia, Georgia și, în primul rând Ucraina… Uniunea Europeană acționează ca și cum ar fi o mare și neutră Elveție a lumii contemporane și această atitudine vizează în primul rând elitele politice și de afaceri. Dar Europa contemporană nu este o Elveție mare. Cele două războaie mondiale au pornit și s-au desfășurat în Europa. De aceea noi, intelectualii, ziariștii, savanții, trebuie să stăm de veghe, să fim „gâștele de azi ale Capitoliului”. Să nu mai rămânem în prizonieratul vechilor iluzii, să nu acceptăm conformismul. Datoria noastră este să vorbim clar, decis și mai ales ACUM.”

Adam Michnik, pe care îl cunosc personal, este un învingător. A câștigat toate bătăliile pe care le-a purtat cu mai marii politicii poloneze de dinainte și de după 1989. (…)

Continuare pe: http://ziarulnational.md/vasile-garnet/

O rudă de-a mea, stabilită de mai mulți ani în Italia, a petrecut o minivacanță la Chișinău. Îi este dor de Moldova și, poate, va reveni cândva. Am constatat, cu bucurie, o schimbare în felul ei de a percepe și evalua lumea, cu o exigență și o luciditate pe care, sincer, nu i le bănuiam înainte.

A fost șocată să afle că primăria a oprit apa caldă tocmai pentru o lună. Noroc că avem boiler, că nu ieșea în oraș fără să facă un duș. S-a revoltat că cineva din blocul vecin a organizat, aproape de miezul nopții, pe la 23.00, un spectacol de focuri de artificii, sărbătorind cei 3 ani și jumătate ai feciorașului Călin. A stat la balcon să vadă cum vine poliția și cum individul, de fapt grupul chefliilor, e luat la întrebări. Însă nu a venit nimeni. A vrut să sune la poliție, dar am rugat-o să nu o facă, pentru că ea pleacă în Italia, iar eu rămân aici, cu minunații mei vecini. Spune o vorbă: cu vecinii trebuie să te împaci mai bine decât cu rudele.

Dar marea ei revelație, în plimbările lungi pe care le făcea pe stradă, ca să cunoască și să simtă mai bine cartierul Ciocana, a fost să numere peste 20 de cruci plantate de o parte și alta a arterelor Mircea cel Bătrân și Alecu Russo. Cruci aproape la fiecare stație de transport public, înfășurate în ghirlande și coroane, având gravate sub fotografiile decedaților o inscripție aproape invariabilă: „Răpus aici de moarte grabnică”. Tot pe același traseu a numărat 5 biserici, dar fără să țină cont că mai la deal, pe Sadoveanu – stradă paralelă cu Mircea cel Bătrân – mai sunt încă vreo trei. I-am spus rudei mele, tot discutând despre invazia crucilor în Chișinău, invazie care nu deranjează nici primăria și nici clerul, deși există totuși cimitire și un anumit respect pentru cei decedați, că mergând la o zi de naștere în Chișinău, la o familie pe care nu o vizitasem de ceva timp, am dat în fața blocului lor, lângă stradă, chiar peste un adevărat mormânt: avea o coroană proaspătă și o candelă aprinsă. A fost o imagine care m-a răscolit, probabil nu doar pe mine, mi-a marcat starea de spirit pe toată durata acelui eveniment festiv. Le-am spus gazdelor despre această senzație neplăcută pe care am trăit-o venind spre ei și mi-au explicat, stânjeniți, că nu pot face nimic cu durerea omului, că problema ar trebui să și-o asume autoritățile locale, adică să nu aducem cimitirul printre cei vii. Mulți oameni ar fi de acord cu această „separare a planurilor”, dar nu s-au gândit să protesteze, pentru că firescul sentiment de pietate în fața morții te oprește cumva să îți manifești indignarea.

Plimbându-se pe stradă, ruda mea nu a prea găsit, în schimb, librării la Ciocana. În locul „Casei Cărții” de pe Mircea cel Bătrân nr. 9,  unde cumpăra, pe vremea studenției, literatură artistică, se află acum o biserică ortodoxă a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, alături de o terasă luxuriantă: „Draft Timișoara”. I-am spus rudei mele, glumind amar, că probabil ctitorii noului locaș de cult se vor fi gândit, compensatoriu, atunci când și l-au ales patron pe Sfântul Gheorghe, la directorul editurii Cartier, Gheorghe Erizanu, cel care a făcut apeluri disperate să fie salvată librăria, dar nu l-a auzit nimeni. Îmi amintesc că librăria „Casa Cărții” de la Ciocana fusese inaugurată, în iunie 1997, în cadrul unui eveniment elitist (cum nu a mai cunoscut acest sector al capitalei), în prezența edilului-șef de atunci, Serafim Urechean, și a primarului de București Viorel Lis. Un respect pentru carte pe care, din păcate, nu i-l mai putem atribui lui Dorin Chirtoacă, actualul primar al Chișinăului, de vreme ce în mandatul său în locul librăriei (pentru care a refuzat prelungirea contractului de arendă) a fost instalată o biserică înghesuită de blocuri, berării și crame. Într-adevăr, de ce să mai citești, dacă ți se oferă o cale mult mai lesnicioasă de a-ți salva sufletul și de a-ți liniști conștiința.

***

În sarabanda ordinelor și medaliilor decernate de președintele Timofti (decretul a stârnit mare vâlvă), l-am descoperit și pe preacuviosul mitropolit Vladimir. Mă gândesc că, dată fiind subtila și chiar paradoxala interpretare pe care o dă președintele Timofti contribuției celor decorați la europenizarea Moldovei (…)

Continuare pe: http://ziarulnational.md/vasile-garnet-cruci-biserici-si-carti/

De când a început războiul în Ucraina, am urmărit atent luările de atitudine ale scriitorilor ruși față de această campanie criminală. Uniunea Scriitorilor de la Moscova, cea oficială, reprezentată de oameni ca Iuri Bondarev și Valentin Rasputin, au salutat cu admirație curajul lui Putin de a anexa Crimeea, anulând o „nedreptate istorică”, iar revolta separatiștilor din estul Ucrainei au prezentat-o drept cauza nobilă a lumii ruse, care rezistă intruziunilor occidentale. E drept că o parte dintre scriitorii ruși, din fericire cei mai valoroși și mai cunoscuți în lume (Ludmila Ulițkaia, Andrei Bitov…), sunt critici față de politica Kremlinului, care a declanșat un război împotriva unui popor-frate. Dar vocea lor, pledoariile lor nu ajung la televiziunile de la Moscova, acolo unde în fiecare seară tronează „adevărații patrioți” ruși, cei care cheamă la luptă în numele salvării și consolidării imperiului slav.

Urmăresc cu stupoare și dezgust acest militarism al scriitorilor ruși, oameni care ar trebui să aibă responsabilitatea vorbelor, să prevadă consecințele textelor pe care le semnează. Un scriitor, un artist se definește în general printr-o sensibilitate mai mare, prin empatie și compasiune față de ființa umană, prin înțelegerea fragilității lumii în care trăim. Ei, scriitorii, se presupune, au mai multe lecturi decât poporul obișnuit, cunosc istoria tragică a secolului trecut, știu cum poate sfârși o vrajbă, un conflict pe care îl stârnești dintr-un puseu patriotic, dintr-un delir al formulării războinice. Spune și Adam Michnik: „e foarte greu să stingi cu cerneala o casă care arde”, dar e ușor să provoci prin scrisul și apelurile tale un război. Și aici îmi amintesc de unul dintre ideologii masacrelor din fosta Iugoslavie, scriitorul Dobrica Ćosić, care a însuflețit și justificat politica șovină a politicienilor de la Belgrad. Și mă mai gândesc că sinistrul călău din Bosnia, Radovan Karadžić, a fost și el un poet sensibil și un iubitor tată de familie, iar acum își ispășește aventura sângeroasă în închisorile de la Haga.

Cum nu pot să reproduc întreg delirul scriitorilor ruși care exaltă războiul din Ucraina, am să schițez aici doar prestația unui condeier popular în Rusia, Zahar Prilepin, tradus și în limba română la Editura Cartier. Fost participant la războiul din Cecenia, înrolat în trupele speciale, unde se presupune că nu a plantat ghiocei ci a tras din kalașnikov, membru al partidului național-bolșevic al lui Limonov – partid stalinist și antisemit -, Prilepin spunea, chiar în zilele când fusese doborât Boeing-ul malaysian, că „se bucură că Rusia are oameni de valoarea colonelului Strelkov”. Iar într-un interviu publicat în aceste zile, Prilepin vorbea admirativ despre participarea membrilor partidului său la operațiunile insurgenților din estul Ucrainei: „Națbolii au plecat între primii acolo, încă pe când era în desfășurare Maidanul la Kiev. Acum avem structurile noastre în zonă, avem oameni infiltrați în organele de conducere și rețele prin care transportăm tot ce este necesar.”

Prilepin îi ceartă pe cei din organizația pro-Kremlin, „Nași”, care n-au plecat pe front în Ucraina. Speră că statul rus (…)

Continuare pe: http://ziarulnational.md/vasile-garnet-scriitorul-si-razboiul/

Doborârea avionului de pasageri malaysian, un act de terorism în care și-au pierdut viața 298 de oameni, a scos războiul ruso-ucrainean de la periferia Europei, mutându-l în inima lumii civilizate. Ceea ce era prezentat drept un „conflict local” (sugestia propagandei rusești) sau un „conflict regional” în zona de influența a Moscovei, în care Rusia ar fi îndreptățită să-și apere niște interese și „drepturi istorice”,  a devenit deodată o bombă care a detonat pe masa europeanului burghez, care tocmai consulta un ghid de călătorie. În câteva ore, în câteva zile, toată lumea a aflat despre gherilele pro-ruse din Ucraina, care luptă împotriva guvernului legitim, pro-european, de la Kiev, și a învățat să ortografieze toponimul Donețk/Donetsk. Prețul acestei „lecții de geografie” este foarte mare.

De ce s-a ajuns aici? Pentru că, din nefericire, establishment-ul politic  occidental s-a dovedit de o mediocritate strigătoare la cer (vai, la propriu!, după tragedia de la Donețk). O mediocritate criminală. Liderii din Vest au consimțit, au închis ochii, au lăsat să se dezvolte această tumoare malignă care este regimul Putin. Știau foarte bine cu cine au de a face: anihilarea opoziției din Rusia, masacrele din Cecenia, omorârea copiilor de la Beslan, asasinarea jurnaliștilor incomozi, războiul din Georgia, întreținerea mișcărilor separatiste în fostele republici sovietice… Lista e lungă, dar se pare că nu a fost suficient de lungă până când o rachetă sol-aer rusească, lansată, după toate probele acumulate până acum, de teroriștii plantați de Moscova în regiunile estice ale Ucrainei, nu a doborât un avion civil care survola zona la o înălțime de 10.000 de metri. S-a ajuns aici, pentru că „pragmatismul”, „realpolitik-ul”, interesele de afaceri, profiturile uriașe ale companiilor germane, franceze, italiene, austriece etc., au prevalat asupra valorilor europene pe care aceste guverne le predică în propriile țări. O fotografie cu „Vladimir”, o șuetă amicală la Davos, cu minunate perspective investiționale la Soci, o recepție cu caviar, după care Gazprom-ul mai întindea o țeavă pe sub Marea Nordului, iar camaradul Gerhard Schröder își completa conturile cu un nou milion de Euro, erau mai importante decât suferințele est-europenilor, cei care au avut nenorocul să se nască în sfera „intereselor vitale” ale Rusiei. Personaje grotești, precum Berlusconi sau Sarkozy, deveniți, mai nou, clienții procurorilor și magistraților din cauza găinăriilor săvârșite în anii de mandat, erau buni prieteni cu kgb-istul de la Kremlin. François Hollande, actualul președinte al Franței, continuă aceste raporturi promiscui, meșterind de zor la două nave militare „Mistral” pentru Rusia, cea care a anexat Crimeea, iar acum întreține războiul din estul Ucrainei. Moscova a anunțat deja că una dintre cele două nave cu tehnologie de ultimă generație va patrula în Marea Neagră, transformând-o într-un „lac rusesc” (vorba președintelui Băsescu). Cu alte cuvinte, „Mistralul” sub pavilion rusesc ar putea să tragă, la un moment dat (când i s-o năzări!) în români, bulgari și turci – aliații Franței din NATO. Dar nimeni din Palatul Élysée, se pare, nu e în stare să meargă cu gândul atât de departe.

Acum, după doborârea Boing-ului, care a avut la bord cetățeni olandezi, germani, britanici, americani, australieni, malaysieni È™i de alte naÈ›ionalități (între care un român-canadian, Andrei Anghel, din Cluj) – È™i nu doar adulÈ›i, ci È™i 80 de copii –, cancelarul Merkel i-a recomandat preÈ™edintelui FranÈ›ei să reflecteze dacă este cazul să-i livreze lui Putin, „cel care a pierdut contactul cu realitatea”, navele ucigaÈ™e. François Hollande se mai gândeÈ™te. Ar trebui să moară neapărat È™i niÈ™te francezi ca Parisul să se hotărască să rupă contractul cu Moscova?…

Acești lideri europeni, dar și președintele american, conduc state democratice și au de dat socoteală opiniei publice interne, propriului electorat, pentru situația explozivă creată în Europa – cea mai periculoasă după cel de-al doilea război mondial – prin felul în care au tolerat comportamentul din ce în ce mai sfidător și mai iresponsabil al lui Putin. Aceiași lideri occidentali au ținut și mai țin popoarele din fosta URSS în „sala de așteptare” a Uniunii Europene, pe motivul că nu se ridică la înălțimea exigențelor/standardelor lumii libere. Este adevărat, avem multe de învățat, sunt cerințe întemeiate: clasa noastră politică are moravuri de mafioți, corupția e copleșitoare, societatea civilă e slabă și timorată, sărăcia e un prost profesor de democrație… Dar nu vom depăși acest handicap atâta timp cât suntem lăsați la cheremul lui Putin, căruia i s-a permis prea mult timp să viseze nestingherit la un nou imperiu sovietic.

Am totuși o mică speranță (…)

Continuare pe : http://www.ziarulnational.md/vasile-garnet-pretul-unei-lectii-de-geografie/