Vasile Gârneţ

Trăim copleșiți de obsesii interne (microbuze, concertele lui Dodon, schismele comuniștilor lui Voronin etc.), dar și de războiul declanșat de Rusia în Ucraina. E firesc, pentru că nu poți ignora ceea ce se întâmplă în ograda ta și nici să te faci că n-auzi ce e prin vecini. În acest timp, Europa și-a ales un nou Parlament, se dau lupte grele pentru posturile de comisari din Executivului european. Sperăm să avem și în noua legislatură de la Bruxelles cât mai mulți prieteni și avocați, așa cum a fost în parlamentul anterior, cel care a stimulat și a făcut posibilă semnarea Acordului de Asociere.

Din păcate, noul președinte al Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a avut în discursul său de învestire o frază mai puțin fericită pentru moldoveni, și anume: „Nu va exista nicio nouă extindere în următorii cinci ani (…). UE are nevoie să-și ia o pauză în procesul său de lărgire pentru a consolida ceea ce s-a făcut în 28”. Nu vreau să apreciez cât de înțeleaptă e formula găsită de noul președinte al CE și dacă s-a gândit măcar o clipă că poate da peste cap cu aceste cuvinte aspirațiile a milioane de oameni din Europa de Est, care trăiesc sub amenințarea directă a Rusiei. Nu e vorba doar de o agresiune armată, ca în Ucraina, aceste amenințări se manifestă și prin embargouri economice, printr-o ofensivă propagandistică virulentă, fascistoidă, prin operațiuni secrete de sabotaj, prin instigarea unor separatisme locale etc. – arsenalul e bogat și pare inepuizabil.

Declarația noului președinte al CE poate descuraja eforturile de reformare a Moldovei, asumate de un guvern care și-a pus în joc credibilitatea în numele ideii europene, și poate remotiva forțele pro-rusești de la noi. În același timp, nu aș dramatiza declarațiile dlui Junker. E clar că a spus-o într-un moment solemn, protocolar, lansând un îndemn la conciliere populiștilor eurosceptici care au câștigat mai multe fotolii la Bruxelles. Integrarea europeană a R. Moldova, oricât ar părea de straniu, depinde, în mare măsură de noi. Pentru că numai noi vom putea prin votul din noiembrie 2014 să aducem la guvernare forțe care să construiască o nouă coaliție pro-europeană. Acesta va fi argumentul nostru în fața euroscepticilor interni și externi.

O nouă guvernare pro-europeană cu sarcini concrete, cum ar fi depunerea cererii de aderare în 2015, accelerarea reformelor interne – fără ezitări È™i jumătăți de măsură! – în aÈ™a fel ca în preajma anului 2020 aderarea să fie un obiectiv tangibil, va fi ceea ce va conta strategic în biografia Moldovei. La fel cum în acest moment contează faptul că am semnat Acordul de Asociere È™i că avem un plan pentru implementarea acestuia. Restul – adică lupte de partid, È™antaje, răzbunări personale, orgolii exacerbate, demolări reciproce etc. – toate acestea doar vor îngroÈ™a mâzga noastră politică, vor otrăvi climatul social din care va trebui să răsară totuÈ™i o viitoare construcÈ›ie guvernamentală. Dacă nu vom avea clarviziune È™i nu vom încerca, în numele unui ideal mai presus de noi, să depășim mediocritatea È™i vanitățile stupide care ne mână în luptă, dacă nu vom fi victima unei cuvântări „mioape È™i nesimÈ›ite” – cum au calificat-o unii – a dlui Junker, vom rata chiar noi, din vina noastră, integrarea europeană. (…)

Continuare pe: http://www.ziarulnational.md/vasile-garnet-ce-vrea-europa-si-ce-putem-face-noi/

După dispariÈ›ia lui Andrei Saharov (probabil ultimul mare intelectual al lumii, cel care, având totul, a renunÈ›at la toate – privilegii de stat, viață confortabilă, onoruri… – pentru a putea spune adevărul), Valeria Novodvorskaia era persoana din Rusia pe care o admiram cel mai mult.

A murit subit într-o clinică din Moscova pe 12 iulie. O pierdere grea, ireparabilă pentru această parte a lumii în care fascismul rusesc înrobește din ce în ce mai multe minți. Ca și Saharov, Novodvorskaia a refuzat contingentul și solidaritatea la grămadă, indistinctă, fără principii, în numele unui „bine general”. Vă amintiți imaginea când, la Congresul Deputaților Poporului din URSS, Saharov a fost singurul care nu s-a ridicat în picioare să asculte imnul Uniunii Sovietice, o țară al cărei drept la existență îl nega, pentru că era fundat pe crimă și opresiune. Așa a fost și Valeria Novodvorskaia. A refuzat să meargă la mitingurile anti-Putin de la Moscova alături de comuniștii și naționaliștii ruși. „Nu pot să protestez împotriva unui rău, stând alături de cei care nu vor libertate și democrație pentru poporul meu”, a spus Novodvorskaia, pierzând „prieteni” și atrăgându-și critici și insulte. Intransigența ei, curajul de a spune adevărul crud și dureros, atât dușmanilor cât și comilitonilor, i-au făcut pe mulți să 0 considere o ființă ciudată, o persoană care n-are simțul realității și niciun gram de pragmatism. De fapt, în mediul în care se afla Valeria Novodvorskaia, cel mai greu era să-i faci față, să corespunzi exigențelor și spiritului ei independent.

Ea și-a câștigat dreptul de a fi complet liberă într-o Rusie a fricii și a tuturor compromisurilor posibile. Și l-a câștigat prin suferință: mai multe detenții și persecuții la care a fost supusă (judecată în trei procese, de două ori întemnițată la închisoarea KGB „Lefortovo”, ani de zile forțată să stea în clinici psihiatrice…).

Dar nu numai anticomunismul, așa cum se scrie azi, a fost cauza care a mânat-o în luptă. Novodvorskaia nu s-a temut să atace prejudecățile cele mai adânci, cele mai „înțepenite” ale poporului rus: mentalitatea sa paternalistă, credința oarbă în supremația statului și disprețul față de individ, mesianismul pravoslavnic și imperialismul rusesc, „unicitatea” pe care ar avea-o Rusia în raport cu Europa. Iar în ultimii ani, când regimul Putin începuse să frizeze paranoia antioccidentală, faimoasa disidentă a deplorat muțenia rușilor, anchiloza lor mentală, pasivitatea civică, entuziasmul cu care marea majoritatea dintre ei au salutat anexarea Crimeii. Novodvorskaia spunea, în numeroasele videoclipuri pe care le posta pe Internet cu ajutorul prietenului său de familie, Constantin Borovoi, adresându-se opiniei publice internaționale, dar mai ales ucrainenilor agresați, că ea luptă împotriva regimului Putin, aflându-se la Moscova, „în tabăra invadatorului pe care încearcă să-l submineze din interior”.

Această atitudine radicală și non-negociabilă a caracterizat întotdeauna prestațiile publice ale Valeriei Novodvorskaia. Ceea ce se știe mai puțin este talentul ei literar și publicistic inconfundabil, cele câteva cărți pe care le-a publicat în timpul vieții și care vor trebui descoperite încă de cititorii ruși și de publicul din străinătate.

Mi-aș dori să mai cunosc în această viață pe cineva de anvergura intelectuală a Valeriei Novodvorskaia, la fel de devotat propriilor principii și care să aibă cultura și talentul ei de a formula simplu și accesibil idei profunde.

***

Recunosc că m-a izbit mereu distanța pe care o sesizam între discursul, convingerile de-o viață ale Valeriei Novodvorskaia și limitele colegilor săi din opoziția liberală rusă – Nemțov, Rîjkov, Hakamada, Kasianov, Iavlinski ș.a. Oameni care au ocupat în diferite perioade funcții guvernamentale și încă mai speră, probabil, să ajungă la putere într-o ipotetică eră post-Putin. Explicația acestei diferențe de curaj fizic și curaj intelectual, căci despre asta era vorba, o furniza Novodvorskaia însăși: „Eu nu am ce pierde. Eu chiar nu mă tem de nimic și n-am să refuz cupa de poloniu, pe care mi-o va oferi regimul” (aluzie la disidentul Litvinenko, lichidat la Londra de serviciile secrete rusești). Se poate spune, fără exagerare, că Valeria Novodvorskaia a fost „produsul” cel mai pur al intelighenției rusești, de la decembriști încoace.

Multe ziare au citat-o în aceste zile pe Valeria Novodvorskaia cu afirmația ei despre Basarabia (…)

Continuare pe: http://www.ziarulnational.md/vasile-garnet-vocea-adevarului-valeria-novodvorskaia/

Se scriu și se vor scrie multe pagini despre războiul purtat de Rusia în Ucraina, un război care a curmat mii de vieți omenești și a provocat multă suferință. Un capitol important în această tragedie îl va ocupa galeria ideologilor și a propagandiștilor războiului, cei care au „proiectat” și au instigat la aprinderea incendiului. Discursul lor, revelator ca fenomen al degradării umane, repetă până la pastișă teoriile națiunii supreme (a „lumii ruse” inconfundabile), profesate de naziștii celui de-al III-lea Reich. Nu știu cine se va instala în vârful acestui clasament al ideologilor veninoși, dar Alexandr Dughin, în mod cert, și-a asigurat o poziție fruntașă. Activitatea sa, cu zeci de postări pe zi (declarații, comentarii, interviuri, prelegeri și clipuri video) poate fi urmărită pe Internet. Dacă la început Dughin profera doar teorii panslaviste, elogiind proiectul eurasiatic ca pe o amplă campanie de salvare și revitalizare a Rusiei și chiar a lumii întregi, după anexarea Crimeii și izbucnirea conflictului armat în estul Ucrainei, ideologul cu chip hirsut (un fel de Rasputin „reeditat” sau, într-o analogie culturală mai pretențioasă, un Savonarola florentin convertit la ortodoxie – ambii la fel de relevanți pentru fanatismul noului „profet” rus) a trecut la rețete de gherilă, dând sfaturi insurgenților cum să ocupe clădiri administrative, cum să mobilizeze populația în sprijinul acțiunilor lor, cum să se răfuiască cu adversarii. Profesorul de la Moscova, a toate știutor și vizionar, a ajuns să îndemne: „ucideți-i, ucideți-i, ucideți-i!” – parafrazare macabră a refrenului „iluminist” al lui Lenin: „învățați, învățați, învățați!”.

Când a devenit clar că Putin nu va invada cu armata estul Ucrainei – o adevărată înfrângere pentru ideologii războiului –, Dughin a avut o nouă intervenție halucinantă, în care a vorbit despre un Putin situat sub „zodia solară” (atunci când îi urmează sfaturile și se arată necruțător cu dușmanii „lumii ruse”) și despre un Putin „sublunar” (când iese de sub vraja învățămintelor lui Dughin, se teme de sancțiunile Occidentului, renunță la proiectul „Novorossia” și îi trădează pe oamenii care au crezut în renașterea imperiului).

Toate aceste elucubrații sunt difuzate instantaneu, revărsându-se peste mințile rușilor ca o otravă. Alexandr Dughin este doar unul din galeria celor ce întruchipează „maladiile spiritului rus” din epoca Putin. Mai sunt: Prohanov (mistic stalinist, cu formulări romantic-poetice), Starikov, Kurghinean, Sadulaev, Prilepin și mulți alții.

O alternativă luminoasă la această liotă de propagandiști ai războiului și ai urii este Valeria Novodvorskaia – disident și militant pentru drepturile omului în Rusia, intelectual curajos și onest. Ea luptă deschis împotriva regimului Putin și a condamnat intervenția rusă din Ucraina. Are un stil publicistic tăios, memorabil, irizat de ironie, niciodată atins de disperare. Iată cum se adresează (…)

Continuare pe: http://www.ziarulnational.md/vasile-garnet-ideologii-razboiului-din-ucraina/

Despre deportări am auzit mărturisiri din partea supraviețuitorilor acestui calvar, chiar de la rude. Fratele mai mare al bunicului meu de pe mamă, Pompiliu, a fost ridicat într-o noapte și dus la raion, „pentru cercetări”. A fost declarat chiabur, pentru că avea mult pământ și mai angaja, contra plată, la munci sezoniere oameni din sat. La câteva zile, după ce îl văzuse cineva la Leova, a fost dus în Siberia și nu s-a mai întors. Iar bunelul Alexandru a scăpat de deportare numai pentru că s-a ascuns, fiind prevenit că va fi săltat și el la un nou val de arestări cu care cei însărcinați cu depistarea dușmanilor poporului trebuiau să completeze lista. Aveau un „barem” de elemente ostile repartizat de la raion.

Povestea aceasta a deportărilor am auzit-o de la bunică-mea, dar fără multe amănunte și cu o anumită jenă și teamă. Faptul că li s-a spus „chiaburi”, că li s-a spus „dușmani” cumva o marcase, îi retezase dreptul de a formula și de a avea o explicație, cu argumentele ei, împotriva acestei condamnări.

Mult mai explicită, mai convingătoare îmi părea când își exprima indignarea față de absurditatea învinuirilor cărora le căzuse victimă cumnatul ei. „Ce fel de chiaburi eram noi, dacă munceam din zori È™i până-n noapte, ne sculam la 5 dimineaÈ›a È™i ne culcam la 10 seara!… Da, aveam pământ, pentru că l-am muncit, nu l-am vândut ca alÈ›ii. Ä‚È™tia care se-năimeau cu ziua ne-au pârât că am fi bogaÈ›i È™i că i-am pus să lucreze cu de-a sila”.

Adevărul e că dacă s-ar fi făcut și în Moldova, ca în majoritatea fostelor state comuniste, o restituire a pământului conform vechilor acte de proprietate, o parte din terenurile agricole din jurul satului ar fi fost ale noastre.

O altă imagine a deportărilor È™i a nedreptăților de atunci o am din relatarea unui văr al meu din satul vecin, Filipeni. Povestea lor nu era atât de ascunsă precum istoria bunicii mele. Familia lor a fost salvată de la deportare de un evreu, care lucra în centrul raional, dar îl cunoÈ™tea bine pe bunicul vărului meu, îl preÈ›uia, pentru că era meÈ™ter-tâmplar, la care apela toată lumea. Dar a fost È™i el pârât È™i băgat în lista suspecÈ›ilor poate chiar de cei pe care i-a ajutat, cărora le-a făcut mese, uÈ™i, ferestre, scaune È™i tot ce putea să confecÈ›ioneze cu mâinile lui de aur. Și pentru că aveau zece copii, în 1940 sovieticii i-au dat nevestei lui o adeverință de mamă-eroină. CunoÈ™tinÈ›a din Leova – funcÈ›ionar la primărie – i-a convins pe noii È™efi să îi È™teargă de pe lista condamnaÈ›ilor în baza adeverinÈ›ei cu pricina, având grijă totuÈ™i să-l sfătuiască pe capul familiei să se ascundă câteva zile, până trecea urgia. AÈ™a au scăpat. Prin bunăvoinÈ›a unui semen. AlÈ›ii n-au avut acelaÈ™i noroc…

După mulÈ›i ani de la acele grozăvii, chiar È™i azi, asemenea bunicii mele, mulÈ›i dintre foÈ™tii deportaÈ›i sau urmaÈ™ii lor continuă să se dezvinovățească, rămânând în logica celor care îi condamnaseră: noi nu eram bogaÈ›i, munceam din zori È™i până-n noapte, cu ce-am greÈ™it, de ce să ne fi arestat, ce fel de chiaburi eram noi?… PuÈ›ini dintre ei admit că deportarea însăși era o crimă, o fărădelege săvârÈ™ită de o putere străină, invadatoare, care rupsese Basarabia din trupul României, nu problema cât de bogaÈ›i sau săraci erau cei deportaÈ›i. ÃŽnsă teroarea, frica, propaganda agresivă È™i, mai ales, faptul că toate aceste orori au durat decenii, perioadă în care doar unii – cei aleÈ™i de împrejurări È™i de propria conÈ™tiință – au avut acces la adevăr, sfârÈ™iseră prin a le inocula sentimentul vinii, al unei alterități în raport cu statutul social È™i „norma” de conduită decretate de Partidul Comunist.

***

Duminică, 6 iulie, am comemorat în Moldova al doilea mare val al deportărilor, cel din 1949, când au fost ridicate, potrivit datelor oficiale, aproape 12 mii de familii, adică peste 35 de mii de oameni, însă în realitate numărul lor a fost mai mare. Au apărut  în anii de urmă, prin localitățile Moldovei, mai multe troiÈ›e ale deportaÈ›ilor, anul trecut a fost inaugurat È™i monumentul din Scuarul Gării feroviare din ChiÈ™inău. Se organizează simpozioane È™tiinÈ›ifice, se fac emisiuni TV, se publică volume de documente È™i mărturii despre grozăviile regimului stalinist, însă toate aceste lăudabile activități nu reuÈ™esc să tragă o linie de demarcaÈ›ie clară între trecutul totalitar È™i prezentul Moldovei, pe care îl dorim democratic È™i european. Altfel cum se explică faptul că la fiecare ciclu electoral ne întrebăm dacă nu vor reveni  comuniÈ™tii la putere, votaÈ›i inclusiv de rudele È™i urmaÈ™ii foÈ™tilor deportaÈ›i? Ce-ar mai trebui să se întâmple ca adevărul despre crimele regimului sovietic să taie avântul electoral al celor care se revendică, mai pe față sau mai voalat, de la Lenin, Stalin È™i URSS?…

Oamenii sunt insensibili la poveștile despre trecut, pentru că nu sunt despre viața lor și apoi faptele acelea sunt disipate, stivuite între coperte de cărți, ascunse în benzi de celuloid, care sunt deschise, proiectate doar la ocazii speciale. Execuțiile și deportările operate de sovietici au frânt coloana vertebrală a poporului român dintre Prut și Nistru, iar școala și educația pe mulți i-a transformat în mankurți – aceasta e starea de lucruri cu care ne confruntăm chiar și după 23 de ani de la declararea independenței.

Ca să înțeleagă unii dintre cei ce proslăvesc puterea sovietică și urmașa ei de facto și de iure, Rusia putinistă, poate ar fi bine să încerce un exercițiu de imaginație, mai ales că nici nu e prea greu, dacă au văzut/au aflat ce fac bandele pro-ruse în estul Ucrainei. Să-și imagineze, așadar (…)

Continuare pe: http://www.ziarulnational.md/vasile-garnet-memoria-deportarilor-adevaruri-despre-noi/

Optimiștii spun – și au destule argumente – că guvernarea din Republica Moldova a susținut cu brio „BAC”-ul din vara lui 2014, semnând și ratificând Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană. Cei mai prudenți afirmă – și reticența lor pare la fel de convingătoare – că n-a fost de fapt o trecere a „BAC”-ului, ci doar o depunere a documentelor pentru examenele severe ale exigențelor europene din anii ce vin. Și unii și alții au dreptate. Că trebuie să „ne suflecăm mânecile”, să învățăm mai bine și să ne comportăm mai civilizat nu poate contesta nimeni. O fac doar cei care ne cheamă, cum sunt Voronin și Dodon, să ne unim cu „universul mirific” al Rusiei de astăzi, acolo unde vom fi primiți fără nici un fel de rigori. Chiar ni se va recomanda s-o lăsăm mai moale cu democrația, cu statul de drept, cu libertatea de expresie și pluralismul politic…

Acestea sunt proiecții alternative în plan politic și unele dintre ele, atâta timp cât Rusia se află în război cu Ucraina, nu se vor împlini. Ce atârnă ca o grea povară și nu mai admite vreo amânare este dezastrul de la Bacalaureatul din școlile basarabene. Cifrele se cunosc – doar 44% reușită, din cei aproape 28 000 de pretendenți în acest an. Comentariile (alarmiste, defetiste, ironice și, în mod obligatoriu, agramate) au curs gârlă în presă și pe bloguri. Soluțiile pentru această afecțiune periculoasă – și e vorba chiar de o maladie care diminuează considerabil potențialul unei națiuni – nu sunt ușor de găsit și nici aplicabile în termeni scurți. Boala e veche și adânc înrădăcinată. Ea ne face să ne neliniștim doar în perioada BAC-ului, care de vreo 2 ani de zile afișează rezultate din ce în ce mai proaste. Nu pentru că elevii învață mai slab, ci fiindcă simulacrul succeselor lor anterioare a fost dat acum în vileag (de camerele de luat vederi și nu numai). În restul anului școala din R. Moldova (de toate nivelele) rămâne singură, în sărăcia și mediocritatea ei. Ministerul Educației n-a devenit, așa cum s-a scris de mai multe ori, ministerul strategic de care avem nevoie…

***

Ce m-a șocat cel mai mult, la întâlnirile mele din școală și universități (au fost mai multe în ultimii ani), e deprofesionalizarea cadrelor didactice și agramatismul cvasi-generalizat. Nimeni nu poate vorbi corect și coerent limba română, de la directoarea școlii, de la profesorul de limbă și literatură și până la eleva eminentă, scoasă în față pentru a ne impresiona. „Filologul” școlii – poet amator, fost absolvent la fără frecvență, azi autor de pastișe după Adrian Păunescu și Grigore Vieru, pe care ni le citește non-stop – este la fel de aproximativ și nesigur în tot ceea ce face. Nu și-a mai cumpărat cărți, nu-și permite la salariul modest și nici nu recomandă lecturi suplimentare elevilor, pentru că nici ei nu au bani de librărie. A fost de acord cu mine că limba română are zeci de mii de cuvinte și expresii frumoase, plastice, pe când elevii și profesorii noștri folosesc doar câteva sute, sărăcindu-și lumea și gândurile pe care le exprimă.

La noi se consideră că vorbirea corectă a limbii române ar trebui să fie doar apanajul scriitorilor (deși și acolo e mare criză), și al profesorilor de română, cu pregătirea lor precară. (…)

Continuare pe: http://www.ziarulnational.md/vasile-garnet-bac-ul-pentru-republica-moldova/

Nu trăim mai bine de când am semnat Acordul cu Europa, constată chiar a doua zi cei – și sunt mulți! – care așteaptă ca integrarea europeană s-o facă alții, să se întâmple în general. Semnele de mai bine, „semne europene” de trai decent şi demn pentru toți vor veni greu în Basarabia, mult mai greu decât așteptăm și sperăm. Pentru că întârzierea, handicapul nostru față de civilizația și nivelul de trai din cele mai prospere țări din Europa e de… decenii. Noi, basarabenii, am construit comunismul până în 1989, blestemând capitalismul putred și inuman, iar din 2001, unici în Europa, am mai făcut un cerc pe spirala iluziei roşii, oferindu-i lui Voronin și camarazilor săi posibilitatea să scrie un capitol inedit, „comunismul-capitalist”, când Vladimir Nicolaevici și anturajul său au devenit milionari și mari proprietari.

Aflat acum în opoziție, o opoziție care înseamnă de fapt sabotarea și subminarea propriei țări de aproape cinci ani de zile, din 2009 încoace, liderul comunist ne spune că „…Noi, comuniștii, suntem pentru modernizarea R. Moldova, dar trebuie s-o facem lent, încetișor. Acest Acord ne grăbește…”. E greu să înțelegi logica partidului comunist. După ce a încercat în mod disperat să saboteze și să împiedice semnarea Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană, acum comuniștii cer temporizarea, amânarea aplicării Acordului, pentru că, evident, se gândesc la popor. Mai spune Voronin: „Sunt multe prevederi în acest acord care pun în pericol suveranitatea și integritatea R. Moldova”.
Sigur că liderul comunist nu este, n-a fost niciodată, un exemplu de elocvență și prospecțiune strategică atunci când se dă „live” pe sticlă, când trebuie să formuleze singur, nu să citească mecanic notele scrise de ideologii partidului. Dar nici nu poate manipula în halul acesta o populație de care și-a bătut joc atâția ani. Dinspre Uniunea Europeană, din Occident, ne-au venit în acești ani doar investiții și recomandări de organizare mai bună a vieții (justiție dreaptă, presă liberă, învățământ și asistență medicală performante, administraţie publică responsabilă şi eficientă ș.a. – adică tot ce cuprinde noțiunea de „democrație”). Și toate acestea s-au întâmplat în cadrul unui dialog deschis şi sincer, fără presiuni și amenințări.

Insecuritatea, ameninÈ›area economică È™i militară ne-a venit doar din Est, dinspre Rusia. Suveranitatea È™i integritatea Republicii Moldova este ameninÈ›ată deschis de Rusia, care are trupe de ocupaÈ›ie pe teritoriul țării noastre È™i e în plin război cu Ucraina. Voronin È™tie acest lucru, dar ne propune să alegem Uniunea Vamală a lui Putin. Acolo unde domină haosul È™i voinÈ›a celui puternic, înarmat. Nici un om cu mintea întreagă ÅŸi cu o minimă informare nu poate avea ezitări între cele două moduri de viaţă – Europa ÅŸi Rusia – între cele două „oferte de viitor”. Pe cine crede PCRM-ul că mai poate „îmbrobodi”?

Se creează impresia că Voronin amână întâlnirea cu Europa, pentru că într-un cadru european, el, dar nu numai el, ar putea să aibă probleme cu contabilitatea familiei, cu averile dobândite în mod fraudulos. Pesemne s-o fi gândit la conturile blocate ale unor foşti potentaţi de la Kiev şi ale unor magnaţi din preajma lui Putin, vinovaţi de declanşarea agresiunii împotriva poporului ucrainean.

***

Domnul Ion, electricianul pasionat de politică, vorbește cu mine în termeni auziți la televiziune sau la radio. Pot să nu privesc televiziunile noastre (și nu le cam privesc, recunosc vinovat), dar dacă am norocul să-l întâlnesc pe domnul Ion aflu multe din ce și cum s-a spus. E un „copy-paste”-ur entuziast, limbajul lui a împrumutat esenţa lemnoasă a comunicatelor oficiale. De pildă, ieri, și-a început astfel tirada: „Felicitări, am demarat integrarea europeană în termeni reali. Cred că nu-i rău, nu trebuie să ne abatem din drum. Vom avea pensii minime de 300 de euro, iar salariul minim de 500 de euro. Să votăm la toamnă partidele cu vocație europeană, cele care vor apropia ziua integrării noastre în UE…”.

Sper ca optimismul domnului Ion să fie molipsitor și pentru alții. E parcă mai puternic şi mai firesc optimismul ăsta când se transmite de la om la om, chiar dacă are la origine o „cutie vorbitoare”.

***

Și tot despre saltul civilizațional și ritmul integrării europene. O dispută amicală la un pahar de vorbă  între români/basarabeni și italieni, altfel prieteni, dar câteva grame de alcool te predispun întotdeauna la sincerități. Voi, românii, spun peninsularii, în comparație cu noi, nu aveți maniere, sunteți vulgari, violenți, nu puteți scăpa de morbul infracționalității. Convivii români sunt vădit surprinşi, cred că e doar o simplă tachinare, și ripostează pedagogic: nu poți judeca un întreg popor după comportamentul unor declasați, certați cu legea. (…)

Continuare pe: http://ziarulnational.md/vasile-garnet-despre-ritmul-integrarii-europene/

Dacă alegerile s-ar decide în urma numărului de postări pe bloguri, pe facebook și în baza mitingurilor cu pensionari „motivați”, atunci Partidul Socialiștilor (PS), condus de Igor Dodon, ar intra ușor, chiar triumfător în parlament. Pe blog și pe rețelele de socializare, dar și în sondajele de opinie plătite și difuzate de Dodon, PS-ul atinge uneori și 6%. Fascinant! Doar că recentul sondaj de opinie al Centrului de Cercetări Sociologice din Moldova situează Partidul Socialiștilor în marja de eroare, cu 1,3%. O adevărată tragedie pentru Dodon și partidul său, care se agită mult și fără spor. Societatea moldovenească și-ar fi dorit poate un Partid Socialist, cu adevărat european, care să nu aibă reflexe antiromânești și să se gândească la „oamenii muncii”, însă Dodon nu-și poate depăși condiția de fost combatant comunist (deși Voronin i-a prins eticheta de „trădător”).

PS-ul a involuat, așadar, de la un partid care miza pe politici sociale, dispus să negocieze în numele depășirii unor crize politice – vezi alegerea președintelui Timofti –, spre un partid moldovenist extremist, „topit” după Rusia și ahtiat de federalizarea Moldovei. Ultima înfățișare publică a lui Dodon și a partidului său este o pledoarie „talibană” pentru ortodoxism, care trebuie introdus și în Constituție pentru a ne salva specificul național într-o Europă care le-a pus gând rău moldovenilor.

Dodon vorbește înflăcărat despre valori, moralitate și speranță, stând alături de una dintre fețele odioase ale ortodoxismului local – episcopul Marchel.

***

Dacă accederea în parlament ar fi câștigată printr-un concurs al panourilor cu imaginea șefului de partid răspândită prin Chișinău și prin orașele republicii, Renato Usatîi i-ar surclasa fără emoții pe concurenți. În drumul meu de la Ciocana spre Centru, Renato Usatîi mă privește tocmai de pe patru panouri enorme. O imagine copleșitoare. Cea mai lungă „întâlnire vizuală” cu faciesul prosper al „gastarbeiter-ului de succes”, cum se autodefinește Renato, se întâmplă la intersecția de lângă Procuratura Generală, acolo unde se formează mereu ambuteiaje sufocante. Exasperat, îți zici în acele momente că poate „ochelaristul” de pe panou va rezolva coșmarul ambuteiajelor. Pe scurt, o imagine obsesivă cu Renato, precum cea a doctorului T.J. Eckleburg din „Marele Gatsby”, romanul lui F.S. Fitzgerald. Asta pentru a face o trimitere culturală.

Din păcate pentru Renato și „Partidul nostru”, cum i-a zis el, construcția sa politică se plasează în marja de eroare, cu 1,3 %. Partidul n-a fost înregistrat la Ministerul Justiției, poate pentru că Renato nu s-a gândit să facă vreun cadou și acestui Minister (un submarin, un portavion?), după ce dăruise poliției de la Fălești un automobil. Cum spunea cineva, tracasat de optimistul afacerist, omniprezent în oraș: „Renato degeaba!” (…)

Continuare pe: http://www.ziarulnational.md/vasile-garnet-asia-tunel-proiectul-secolului/

Moldovenii au avut mereu o dilemă legată de ultima decadă a lunii iunie, când trebuiau să marcheze două date cruciale pentru destinul lor în secolul XX. Generația educată în școala sovietică comemora la 22 iunie începutul „marelui război pentru apărarea patriei” (22 iunie 1941). Un război de apărare a vieții și a cuceririlor socialiste, care a cimentat poporul sovietic și „frăția de nezdruncinat” a moldovenilor cu poporul rus, „poporul-conducător” din URSS. În timp ce ziua de 28 iunie însemna „eliberarea Basarabiei de către armata roșie și alipirea ei la patria sovietică” (28 iunie 1940). Puțini conaționali de-ai noștri aveau curajul să recunoască în intimitate și, încă și mai puțini, să le vorbească propriilor copii că adevărul este altul: pe 28 iunie 1940 avusese loc un act de ocupație, nu de eliberare. Însă, așa cum se știe, istoria o scriu învingătorii, nu învinșii. Trebuia să treci în tabăra învingătorilor dacă voiai să supraviețuiești, să avansezi în carieră. Onestitatea profesională, refuzul înregimentării însemnau excluderea din sistemul academic și universitar, ostracizarea și – la limită – pușcăria. Astfel că în RSS Moldovenească s-au scris numeroase teze de doctorat și s-au clădit destule cariere academice care promovau „viziunea corectă” despre 28 iunie și combăteau „teoriile falsificatorilor români burghezi”, care răsunau la posturile de radio „dușmănoase”: Europa Liberă și Vocea Americii.

Abia după 1989, atât savanții istorici cât și societatea în ansamblu au putut avea acces la surse care demontau miturile sovietice ale eliberării Moldovei de sub „cotropirea” românească. Mai mult ca atât: s-a putut afla adevărul despre esența stalinismului și a Uniunii Sovietice. Au apărut și o serie de producții cinematografice, filme-document revelatoare (un exemplu: „The Soviet Story”) care demonstrează colaborarea „frățească” dintre comunismul lui Stalin și național-socialismul lui Hitler.

Înfrățirea dintre „ciumă și holeră” a fost oficializată prin Pactul Ribbentrop-Molotov, cu anexele sale secrete, în care cei doi tirani își împărțeau Europa. Însă chiar dacă ororile regimului sovietic erau deja cunoscute, iar fascismul fusese condamnat la Nürnberg, ping-pongul acuzațiilor și al interpretărilor diferite a continuat și după destrămarea URSS. Clasa politică de la Chișinău, tributară crizei identitare de care suferă moldovenii, nu a îndrăznit să tranșeze aceste controverse, ci le-a folosit în sens electoral (le folosește și azi), iar populația a consimțit și consimte. Decretul lui Mihai Ghimpu, pe atunci președinte interimar, emis în 2010, încadra oficial pentru prima dată episodul 28 iunie 1940 drept „Zi a ocupației sovietice”, însă decretul a fost anulat de Curtea Constituțională. Magistrații și-au motivat decizia prin faptul că „președintele interimar a încercat să dea o apreciere politică unor evenimente istorice”, decizie care avea în spate (tocmai ea!) un argument politic subînțeles: societatea moldovenească nu era pregătită să întâmpine „șocul adevărului”.

Or, adevărul e la suprafață: cele două evenimente, 28 iunie 1940 și, respectiv, 22 iunie 1941, sunt legate indisolubil printr-un raport de cauză/efect. Dacă Stalin nu ocupa Basarabia, România nu s-ar fi aliat cu Germania în războiul de redobândire a teritoriilor românești pierdute fără luptă un an mai devreme – Basarabia și Nordul Bucovinei, provincii supuse de sovietici unui regim de exterminare. Și această campanie militară a fost susținută de întreaga clasă politică și de societatea românească într-un context internațional dramatic pentru România și pentru Europa, strivite sub șenilele celor două totalitarisme, nazist și comunist…

Deși în ultimii ani, în Republica Moldova, li se acordă mai mult respect și veteranilor Armatei Române, este cinstită și memoria ostașilor români căzuți pe câmpul de bătălie, disputele istoriografice și-au păstrat intensitatea, alimentând și înveninând agenda politică.

Iată însă că un eveniment al prezentului poate întrerupe această confruntare fără sfârșit. Între cele două date fatidice se va interpune ziua de 27 iunie 2014, în care Republica Moldova va semna Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană. Simbolismul acestei ultime „apariții” calendaristice marchează o benefică discontinuitate, o alegere lipsită de dubii: Moldova se alătură națiunilor europene civilizate care au învins fascismul în cel de-al Doilea Război Mondial și au condamnat crimele și atrocitățilecomunismului.

Ca o ironie tragică a istoriei, fascismul – un microb patogen – a renăscut în Rusia, punând în pericol nu numai securitatea Ucrainei, ci È™i pacea în întreaga lume, È™i asta pentru că Rusia nu a trecut printr-un proces de decomunizare È™i dekaghebizare, adică printr-un „purgatoriu” echivalent cu denazificarea germană de după război. Anexarea Crimeii, argumentele È™i frazeologia cu care Putin È™i-a justificat perfida invazie i-au făcut pe liderii occidentali È™i media internaÈ›ională să-l compare cu Hitler. Drept urmare, Ucraina, trecută printr-o revoluÈ›ie populară, ciuntită teritorial È™i în plin război cu separatiÈ™tii pro-ruÈ™i din regiunile estice, va semna È™i ea pe 27 iunie, alături de Georgia È™i Moldova, Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană. (…)

Continuare pe: http://ziarulnational.md/vasile-garnet-cum-am-putea-scapa-de-eliberari-si-ocupatii/

Moldova trăiește avântul unei europenizări entuziaste, la nivel politic și mediatic (e drept că în Basarabia profunda această campanie  e mai puțin prizată), pe când la est de noi, în Ucraina, se prăbușește un întreg sistem de relații seculare și de reprezentări simbolice, care părea de nezdruncinat. „Rusia kieveană”, „Lavra Pecerska”, „Bogdan Hmelnițki”, „victoria de la Poltava a lui Petru cel Mare”, „hidrocentrala Dneprogăs, „Marele Război pentru apărarea Patriei”, „Dinamo Kiev” (epoca Lobanovski) ș.a. – toate aceste mituri ale frăției ruso-ucrainene, neapărat glorioase, construite cu migală de propaganda sovietică și inoculate insistent și în Basarabia românească ocupată de ruși, se năruiesc sub ochii noștri, în aceste zile, ca un castel de cărți de joc. Am mai văzut o catastrofă similară în fosta Iugoslavie (cândva cel mai liberal și mai prosper stat din blocul comunist), o federație de popoare înfrățite care s-au măcelărit cu o sălbăticie de Ev Mediu în anii ’90.

De data aceasta se întâmplă mult mai aproape și mai pe înțelesul nostru: Putin, noul Milošević, a atacat o „țară-soră”, slavă, i-a răpit o bucată din teritoriu, sub pretextul apărării etnicilor ruși de o iminentă ofensivă NATO, a incendiat regiunile estice ale aceleiași țări, doar pentru a-și materializa halucinațiile velicoruse și a-și asigura domnia veșnică la Kremlin. S-a ajuns până acolo, încât se vorbește despre ridicarea unui zid de apărare de-a lungul frontierei ucraineano-ruse – proiect pe care se oferă să-l finanțeze Kolomoiski, magnatul de la Dnepropetrovsk, trecut de partea noii puteri de la Kiev. O altă formă de descurajare a invaziei ruse ar fi săparea unui șanț adânc (idee promovată de un alt oligarh, Taruta). Sau, zic ucrainenii, mai bine ambele soluții.

În acest moment nimeni nu știe cum vor evolua lucrurile, cum se va sfârși acest coșmar. Nici măcar Putin. Trăim cu necunoscutul în față. Se fac diverse predicții, se imaginează scenarii apocaliptice, mergând până la declanșarea unui nou război mondial (care poate fi ultimul pentru omenire, dacă se umblă la butonul nuclear). Putin e un dictator încolțit, ostracizat (chiar dacă a avut deplasarea în Normandia). Sancțiunile occidentale i-au mai strunit elanul imperialist, următorul val de sancțiuni, „sectoriale”, ar putea fi devastator pentru economia necompetitivă a Rusiei, bazată cu precădere pe exportul de hidrocarburi. Numai că președintele rus, se pare, nu prea mai poate da înapoi. A stârnit demonii expansionismului și ai patriotismului rus deșănțat prin televiziunile sale de curte, poporul vrea noi victorii, cere alte „Crimei”  și împlinirea grandiosului proiect al „lumii ruse”, cu care se va marca revanșa asupra Occidentului, încât o mică repliere, o sincopă în marșul triumfal declanșat de comandantul suprem ar însemna o slăbiciune, chiar o înfrângere a regimului Putin. Iar „ostașii” frontului ideologic, intrați în delirul propagandei, aproape că nu mai ascultă de comenzi, nu mai sunt capabili să recepționeze, să sesizeze eventualele mișcări tactice ale „centrului” politic. Sunt prea excitați și au ajuns să creadă că fiecare are de îndeplinit, la postul său, o misiune de sacrificiu, mai ales că simt exaltarea, provocată tot de ei, a celor 80% de cetățeni ruși fascinați de măreția conducătorului…

Confruntarea ruso-ucraineană se va termina într-o zi. Părțile beligerante vor fi nevoite să negocieze, într-o formă sau alta. Dar va fi un dialog peste zid, pentru că falia dintre cele două popoare va fi greu de depășit.

Continuare pe: http://www.ziarulnational.md/vasile-garnet-ucraina-rusia-dialog-peste-zid/

E o întrebare care mi s-a pus, în ultimii ani, cu diverse ocazii È™i pe mai multe tonalități: uÈ™or sfidător, cu un interes sincer, sau afișând o curiozitate formală, plictisită, pentru că, nu-i aÈ™a, ce mai pot face niÈ™te scriitori în R. Moldova? Le răspund că scriitorii își scriu propriile cărÈ›i È™i le redactează pe ale altora – există o meserie care se cheamă editor. Și tot scriitorii, oricât de È™ocant ar părea, scriu la ziare È™i reviste despre viaÈ›a pe care o trăim. Cei mai apreciaÈ›i editorialiÈ™ti din presa noastră sunt scriitori: Nicolae Negru, Petru Bogatu, Mircea V. Ciobanu, Constantin Tănăse, Vitalie Ciobanu, Nicolae Dabija… Scriitorii colaborează sau chiar sunt angajaÈ›i la televiziuni (Constantin Cheianu, Vsevolod Ciornei) È™i la radio (Iulian Ciocan, Emilian Galaicu-Păun)…

Da, recunoaÈ™te interlocutorul meu, È™tie, dar oricum e altfel, nu-i ca înainte. Termenul de comparaÈ›ie strivitor pe care-l are în memorie sunt Adunările NaÈ›ionale È™i scriitorii-tribuni, care înflăcărau masele la începutul anilor 90. Atunci a fost „magistral” – e neologismul pe care îl foloseÈ™te frecvent. Scriitorii de azi, cei mai tineri, nu se văd, lumea nici n-a auzit de ei…

N-a cumpărat demult o carte de literatură artistică a unui autor de la noi. E medic, câștigă bine, are deplasări în străinătate, și când revine îl apucă așa o poftă de citit și îmi spune să-i recomand ceva valoros, că vrea să simtă și altceva, vrea „să se încarce spiritual”. Chiar așa: „să se încarce spiritual”. Îi recomand cu plăcere niște titluri, dar îl avertizez să nu mizeze totul pe o carte – eu citesc de când mă știu și, cu toate acestea, mă simt mereu cu „bateriile” descărcate. Cunoștința mea, medicul, e cititorul ocazional, ceremonios: când cumpără o carte vrea să se știe și consultă neapărat surse sigure, niște experți într-ale literaturii, să nu greșească. Din păcate, pofta de lectură îi vine cam rar, dar neapărat cu același ritual – „vrea să simtă altceva, să se încarce spiritual”. Nu mă supăr și reiau cu aceeași răbdare și înțelegere încurajatoare recomandările de lectură.

***

Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova a omagiat, în cadrul unei tradiÈ›ionale Gale a Premiilor, laureaÈ›ii pe anul 2013. Un juriu, din a cărui componență au făcut parte critici valoroÈ™i È™i exigenÈ›i – Andrei Å¢urcanu (preÈ™edinte), Eugen Lungu, Valentina Tăzlăuanu, Maria ÅžleahtiÅ£chi, Alexandru Burlacu, Adrian Ciubotaru, Lucia Å¢urcanu -, a premiat cele mai bune cărÈ›i ale unor scriitori basarabeni, apărute anul trecut la edituri din Basarabia È™i România. La poezie a câștigat Nicolae Popa cu volumul Elegiile Casei Scriitorilor, dar la fel de valoroase sunt È™i celelalte două titluri din lista scurtă a nominalizărilor: Silvia Caloianu (narcotango), Margareta Curtescu (Iubirea altfel). Două sau chiar trei premii la poezie, după părerea mea, n-ar fi fost o surpriză È™i nici o favoare făcută cuiva, ci doar o jubilaÈ›ie a valorii. ÃŽnsă decizia È™i alegerea juriului trebuie respectată. Cei care au citit cărÈ›ile È™i văd altfel lucrurile pot comenta. Dacă la poezie juriul a fost exigent, la proză a fost hiper-exigent: n-a premiat nicio carte de proză (autorii nominalizaÈ›i: Ghenadie Postolache – Elegia unui picaj; Anatol Moraru – ConfidenÅ£a unui loser; Dumitru Crudu – Un American la ChiÅŸinău). Subtilitatea judecății critice a juriului a triumfat la … critica literară – două premii acordate: Mihai Cimpoi, DicÅ£ionarul enciclopedic Eminescu È™i Grigore Chiper, Poezia optzecistă basarabeană.

Rockul, Norocul & noi, cartea semnată de Mihai Ştefan Poiată, a câștigat la categoria „Eseu, publicistică, memorii”.

Premiul pentru Debut l-au luat Maria Pilchin, cu o carte de critică – De mână cu Marele Joker – È™i Alexandru Cosmescu – Un spaÅ£iu blând care mă primeÅŸte cum m-ar îmbrăţiÅŸa (versuri).

Vasile Romanciuc, cu volumul Am un nume frumos, a obținut Premiul la categoria Literatură pentru copii.

Romanul-fapt Pe mine mie redă-mă, de Serafim Saka, a fost distins cu Premiul Special al juriului. O apariție editorială întru totul remarcabilă, care poate fi considerată Cartea Anului în Basarabia.

Am enumerat aceste titluri de carte ca o recomandare ce acoperă momentul literar actual în Basarabia. E o listă pe care o puteți completa cu volumele premiate de Uniunea Scriitorilor din România. În acest fel veți întregi peisajul literaturii naționale la 2013 – anul editorial care a intrat în atenția juriilor de specialitate.

***

Consiliul Uniunii Scriitorilor a acordat È™i în acest an mai multe premii È™i burse literare. Lista e lungă È™i meritorie: Leo Butnaru, Vlad Zbârciog – Premiul pentru Excelență; Nicolae Spătaru – Premiul RelaÈ›ii Culturale; Zinaida Cenușă, Nicolae Răileanu, Boris SchiÈ›cho, Ghenadie Postolache – Premii Speciale.

Premiul Opera Omnia, cel mai consistent din punct de vedere financiar, i-a fost atribuit lui Nicolae Esinencu, autor prolific și polivalent (proză, poezie, scenarii de film…). Iată o mostră din poezia lui Nicolae Esinencu (…)

Continuare pe: http://www.ziarulnational.md/vasile-garnet-ce-mai-fac-scriitorii/