Vasile Gârneţ

Am scris un comentariu despre prestaÈ›ia excelentă a Simonei Halep la Roland Garros – http://ziarulnational.md/vasile-garnet-pornind-de-la-tenis/. Sunt acolo câteva consideraÈ›ii despre patriotismul – firesc până la un punct  - pe care l-a aprins această întâmplare sportivă printre români. Și amendam o butadă cam idioată, după părerea mea, a unui comentator prea exaltat (în text nu i-am dat numele, aici îl scriu – Condurățeanu), care a spus într-un talk show la Antenele lui Felix, apoi a scris în „Jurnalul naÈ›ional” (tot Felix) că „Să nu uităm că Simona s-a bătut cu un imperiu!”/ „Simona Halep s-a înfruntat, de fapt, cu un imperiu”. ÃŽn acest context am scris despre „o butadă cam idioată”.

Cineva îmi semnalează că Argentina Gribincea scrie în Evenimentul zilei (Moldova) http://www.evz.ro/editorialul-evz-chisinau-cea-mai-mare-victorie-a-simonei-halep.html că  „concluzia (mea – n.a.) despre… „idioÈ›enia” încercării de a pune un sens patriotic în succesul tinerei sportive nu poate fi acceptată.”

Ce am scris eu si ce a înțeles AG, pe care o credeam mai fină în interpretări și mai riguroasă în citarea autorilor. E ca în anecdota: „Las’ că te interpretăm, te cităm noi”

Nedumerit.

P.S. Andrei Pleșu are un comentariu despre frazeologia patriotarda care a erupt pe ecrane si în presă după  finala Simonei Halep la Roland Garros:

http://dilemaveche.ro/sectiune/situa-iunea/articol/note-stari-zile-16

Nu știm toate dedesubturile despărții dintre Vladimir Voronin și grupul lui Marc Tkaciuc (din care mai fac parte Iurie Muntean și Grigore Petrenco), însă schisma din Partidul Comuniștilor din Moldova a ținut prim-planul știrilor politice câteva zile. S-au invocat, printre diverse motive, banul și harponul oligarhic, trădarea tovărășească și doctrinară, schimbarea favoriților Moscovei (Voronin nu este iertat pentru abandonarea Planului Kozak) ș.a. Dar, indiferent de cauze, contează că PCRM este zguduit din interior, cu, iată, doar câteva luni înainte de alegeri, periclitându-și o imagine care nu era atât de ferfenițată, deși comuniștii s-au comportat lamentabil în opoziție. Norocul lor (ghinionul nostru!) este că în Moldova, spre deosebire de alte state din fostul bloc sovietic, PCRM se poate baza – indiferent de performanțele adversarilor săi aflați la guvernare – pe sprijinul constant al celor aproape 30% din electorat, segment compus din minoritari rusofoni și din rezidiurile „omului nou”, moșit de Lenin și Stalin.

Ceea ce m-a frapat și m-a amuzat în același timp în declarațiile camarazilor excluși din Comitetul Central al partidului a fost fanatismul lor comunist de fațadă. Într-un briefing lămuritor, Tkaciuk a afirmat că el poate fi expulzat din conducerea PCRM, dar niciodată nu va fi „șters” din rândurile comuniștilor. El crede în victoria comuniștilor în alegeri, pentru că acest partid este singurul sprijin moral al vieții politice din Moldova. În vehemența sa de martir roșu, de troțkist care strigă: „Trăiască comunismul și revoluția mondială!” în fața plutonului de execuție, fostul ideolog al PCRM părea un adolescent care și-a tras, la balul de absolvire al școlii, costumașul de matroz din Kronstandt, scurt în mâneci și ponosit la guler. Iurie Muntean, băiat de gașcă și iute la mânie, a mărturisit emoționat că se mândrește că este comunist în a 3-a generație și că în momentele grele ale vieții de partid – urmând sfatul înțelept al unui veteran al partidului – a căutat răspunsuri în statutul, pe urmă în programul PCRM, și dacă nici această lectură nu-l ajuta, își asculta „glasul inimii”, cum se spune, proceda conform moralei sale personale și de partid.

Este aproape sfâșietor să auzi asemenea spovedanii È™i definiÈ›ii de viață. Sunt oameni tineri (Tkaciuk – 48, Muntean – 42, Petrenco doar 34 de ani), dar au îmbrățiÈ™at cu un devotament radical, de maximaliÈ™ti nemântuiÈ›i, doctrina comunistă într-un timp al relativizărilor postmoderne, când până È™i bătrânul general Voronin s-a lăsat sedus de banii oligarhilor È™i îmbătat de sentimentul proprietății private. (…)

Continuare pe: http://www.ziarulnational.md/vasile-garnet-martirii-moldoveni-ai-doctrinei-comuniste/

Simona Halep a făcut, prin superbul său joc de tenis, încununat cu disputarea unei finale la Roland Garros, ca în România și în R. Moldova iubitorii de sport să nu vorbească doar despre fotbal. Sigur, fotbalul e un sport popular, accesibil, uneori spectaculos, dar, din păcate, de la victoria echipei Steaua în Cupa Campionilor (1986) și accederea echipei naționale, conduse de Gheorghe Hagi, în sferturile Cupei Mondiale din Statele Unite (1994) fotbalul românesc n-a mai înregistrat nicio performanță. Și nici nu este de mirare de vreme ce, judecând după ultimele evenimente de răsunet în branșă, jumătate dintre oamenii care au diriguit fotbalul românesc în acest moment sunt în închisoare, iar cealaltă jumătate își așteaptă rândul (o catastrofă, s-ar zice, pentru „sportul rege” de peste Prut, în schimb o „bilă albă” pentru justiția română!).

Oricât ne-am bucura pentru Simona Halep, succesul ei este unul individual și n-ar fi corect să-l supralicităm pe latură patriotică. Deși agitația din ultimele zile este de înțeles, pentru că de mult n-am mai avut rezultate notabile în acest sport. Locul 3 în clasamentul WTA pe care a urcat Simona Halep, începând cu această săptămână, este cea mai bună clasare din istoria tenisului feminin românesc.

Mă gândesc că spectaculosul traseu al Simonei Halep ar putea declanșa o mișcare de emulație, ar putea schimba mentalitățile și, în special, atitudinea față de „sportul alb” în România. Un sport frumos, nobil, în care se aventurează mii de tineri, dintre care însă reușesc să se afirme doar câțiva. Și șansa ca să mai apară un talent de valoarea Simonei Halep ar crește exponențial, dacă baza de selecție ar fi mai mare. Vom avea, cu siguranță, mai mulți campioni și campioane atunci când sprijinul acordat, la nivel național, școlilor de tenis va fi mai generos. Pentru că nu poți să lași creșterea și educația unui talent de anvergura Simonei Halep doar în grija părinților:  sunt costuri foarte mari și nu oricine și le permite. De zeci de ani se constată același lucru: avem juniori cu rezultate promițătoare, uneori chiar foarte bune (câștigători la Roland Garros și Wimbledon la grupa lor de vârstă), dar care nu reușesc să se afirme în circuitele de tenis la adulți. Una din cauze este faptul că acești copii și familiile lor nu au bani pentru acoperirea plăților necesare participării la turnee, acolo unde se câștigă experiență de joc și puncte pentru un loc cât mai sus în clasamentele internaționale.

Finala cu Maria Șarapova a fost una dintre cele mai frumoase și mai disputate pe zgura de la Roland Garros în ultimul deceniu. Șarapova a fost mai bună, până la urmă, dar meritul pentru calitatea deosebită a acestui meci, de un nivel tehnic excepțional, elogiat de presă și de toți specialiștii tenisului, îi aparține deopotrivă Simonei Halep. Sigur că ne-am fi dorit ca Simona să-și fi fructificat mai hotărât calitățile (trebuie ridicat procentajul primului serviciu!) și să fi speculat greșelile rusoaicei, comite destule pe parcursul unui meci, dar deocamdată atâta a reușit.

Competițiile de tenis nu se încheie cu un turneu de Grand Slam – abia îți tragi sufletul și vine un altul. Peste două săptămâni începe Wimbledonul. E o cursă lungă și ceea ce nu ai realizat pe zgura de la Paris, poți să izbutești la Londra. Iar românca noastră joacă destul de bine și pe terenurile de iarbă.

Performanța Simonei Halep – dincolo de patetismul frazelor și de pasiunea noastră reală pentru tenis – este una tonică, eclatantă și cumva… răzbunătoare simbolic. Simona a reușit în doar două săptămâni de prestații excelente, pline de farmec și talent, să ofere publicului francez și lumii întregi o altă imagine a României. Nu sunt vorbe goale că sportul de performanță este un excelent ambasador, exercită o diplomație populară mai eficientă și mai directă decât sutele de angajați din ambasadele noastre timorate și prost plătite, care sunt obligate, de cele mai multe ori, să reacționeze și să medieze în numeroasele cazuri când compatrioți de-ai noștri, disperați, certați cu legea, comit infracțiuni în țările de reședință.

România rămâne aceeași și după frumosul tenis al Simonei Halep. Am trăit cu pasiune victoriile sale și am întâmpinat cu melancolie finala pierdută la mare luptă, pentru că pe fundalul știrilor proaste, al scandalului politic, al corupției și incompetenței din țară aveai nevoie instinctiv de o veste bună, de un model luminos, de un român care reușește, încăpățânându-se să contrazică o întreagă mitologie națională a înfrângerii și resemnării…

M-a bucurat foarte mult în aceste două săptămâni de Roland Garros, ca vechi suporter de tenis (i-am admirat la vremea lor și pe Björn Borg, Ilie Năstase, Jimmy Connors, John McEnroe, Ivan Lendl,  Stefan Edberg, Pete Sampras, Andre Agassi, Chris Evert, Martina Navratilova, Steffi Graf ș.a.), că am auzit mulți oameni vorbind cu mare admirație și interes pentru Simona Halep și pentru România. În Basarabia, confruntările sportive româno-ruse au o semnificație aparte și de fiecare dată se lasă cu interpretări politice. Este o metaforă a unei rivalități istorice, pe care unii o exagerează, fatalmente, traducând (totuși!) un meci jucat de două sportive într-o confruntare geopolitică. De pildă, acum, după finala cu Șarapova de la Roland Garros, între numeroase reacții am auzit o butadă cam idioată a unui comentator prea exaltat: „Să nu uităm că Simona s-a bătut cu un imperiu!”. E o aberație pe linia patriotismului gol, care nu-și avea locul în acest moment, deși, desigur, contextul meta-sportiv îl favorizează.

Tenisul este un sport individual, Simona este o fată din Constanța, din România, și meritul este în primul rând al ei personal și al echipei cu care colaborează. Nu cred că, în finală, pășind pe zgura de pe Philippe Chatrier ea s-a gândit la o revanșă istorică împotriva Rusiei, mai ales că Șarapova e stabilită de mulți ani în Statele Unite și este criticată de ultra-patrioții ruși că nu se identifică suficient de mult cu țara lui Putin. (…)

Continuare pe: http://ziarulnational.md/vasile-garnet-pornind-de-la-tenis/

Socialistul Igor Dodon turează la maximum – aceasta e impresia pe care o lasă. E aproape ubicuu: la protest, pe blog, în parlament, într-un videoclip… Bănuim că are și activități care nu sunt consemnate de presă: ședințe la partid, ore de studiu (cum îi stă bine unui socialist), momente de relaxare, colaborări interpartinice discrete (chiar secrete) în perspectiva alegerilor din toamnă, când nu prea are șanse să treacă pragul electoral. Agitația sa pare a unui disperat, a unui ins aflat în misiune și care trebuie să demonstreze zilnic că are activități și că banii sunt cheltuiți conform destinației.

Un miting (minuscul) în faÈ›a guvernului, împotriva semnării Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană, organizat de PSM. Din aleea de brazi apare Dodon cu ochelari de soare, flancat de un grup de comilitoni, purtând steaguri roÈ™ii È™i pancarte în rusă. Lumea se aliniază pe treptele din faÈ›a guvernului, unii – bătrâni – o fac cu destulă greutate, iar o activistă în pantaloni sport È™i tricou estival îi îndeamnă, cu spirit organizatoric bine exersat: „Быстрее, быстрее, шевелитесь!” („Mai repede, mai repede, miÈ™caÈ›i-vă!”). ÃŽn față sunt scoÈ™i câțiva tineri È™i o fată cu portavoce care înviorează mitingul cu slogane: „Nu represiunilor politice!”; „OpriÈ›i semnarea Acordului!”; „Vrem referendum!” …

Dodon își scoate ochelarii de soare și se adresează patetic guvernanților, celor aflați în clădire: „Am venit ca să constatăm că această guvernare n-are nimic în comun cu valorile democratice, cu drepturile omului…”. Se plânge că împotriva activiștilor socialiști sunt instrumentate dosare penale. Faptul că guvernarea îi persecută pe opozanți, cei de altă opinie, se vede bine din bătaia pe care a luat-o bașcanul Formuzal în Adunarea Populară la Comrat… Trebuie organizat imediat un referendum, că să vedem unde mergem: UE sau Uniunea Vamală…

Din nou slogane și sunete stridente de fluiere. Apoi alți vorbitori, care spun și ceva în română, dar mai convingători sunt în rusă. Încheie mitingul Dodon, amintind de aprilie 2009 și promițând că protestele vor continua și vor fi mult mai înfiorătoare, de mii de oameni…

Lumea se retrage pe alee. Dodon și-a pus din nou ochelarii de soare…

***

Mai târziu, pe blog, liderul socialist îi dă o replică premierului Iurie Leancă. Începe prin a constata că au opțiuni politice diferite, el respectă alegerea prim-ministrului, cea pentru Uniunea Europeană, dar că trebuie auzit și el, Dodon, care a decis să meargă în Uniunea Vamală, alături de Rusia. Apoi trece la amenințări: „Totuşi, vă dau un ultim sfat, domnule prim-ministru, într-un limbaj pe care îl înţelegeţi bine încă din studenţie: osoznaite ce faceţi. (…)

Continuare pe: http://www.ziarulnational.md/vasile-garnet-agitatia-lui-dodon-1/

Revista „Contrafort”, nr.1-4/2014, pe net.

http://www.contrafort.md/

Președintele Partidului Democrat din Moldova, Marian Lupu, a vorbit din nou, într-un interviu televizat, despre opțiunile sale identitare pe care le-a declarat la recensământul recent încheiat. Este „moldovean” și vorbește „limba moldovenească”, consideră că limba română este propagată excesiv, că limba rusă trebuie să fie obligatorie în școli, iar pericolul Unirii poate fi descifrat din inscripțiile graffiti de pe ziduri și garduri („Moldoveni, deci români”, „Vorbesc românește, deci sunt român” ș.a.). Aceste sincerități, cum s-a mai întâmplat și altă dată, i-au atras liderului PDM un val de ironii, contestații și chiar insulte în presă și pe rețelele de socializare.

Mă întreb, ce-l face pe domnul Lupu să insiste în aceste rătăciri care descalifică pe orice om instruit și de bună credință? Pentru că nu pot să cred că domnia sa nu cunoaște adevărul, că ar disprețui într-o asemenea măsură opinia comunității științifice și intelectuale din Republica Moldova și de peste hotare în ce privește limba română. Președintele PD este el însuși un intelectual, vorbitor de limbi străine, și știe că „limba moldovenească” este o invenție stalinistă, instrumentată în scopuri politice: justificarea ocupației ruso-sovietice a teritoriului dintre Prut și Nistru și a separării moldovenilor de restul națiunii române.

Unii văd în aceste declarații ale președintelui PD un meschin calcul electoral: partidele din R. Moldova s-au lansat deja în competiția pentru voturi în perspectiva alegerilor parlamentare din toamnă. În logica acestei ipoteze, PDM-ul ar viza bazinul electoral al comuniștilor și, în general, zestrea stângii filoruse. Nu cred că această explicație este suficientă. Strategii Partidului Democrat înțeleg că nu vor reuși să scoată prea multe voturi din zona alegătorilor pro-ruși, unde „năvodul” lui Voronin și „undițele” socialistului Dodon vor face captura cea mare. Partidul domnului Lupu are un handicap clar în fața fanilor Uniunii Vamale: este membru al Coaliției Pro-Europene și în această ipostază a fost „complice”, în ochii lor, la „înfeudarea” Moldovei sferei de influență occidentale și, ca urmare, împarte vina pentru deteriorarea relațiilor cu Rusia. Aducerea lui Filip Kirkorov cu un concert de 9 Mai la Chișinău nu cred că i-a înșelat pe alegătorii pro-ruși. Pe scena politică autohtonă Partidul Democrat din Moldova este văzut ca o formațiune pro-europeană. Una de centru-stânga, cum a ținut să sublinieze Marian Lupu în același interviu.

Și atunci mă întreb, iarăși: este obligatoriu ca un partid care se declară de stânga în Republica Moldova să-È™i definească identitatea politică prin susÈ›inerea unor falsuri staliniste despre limba È™i originea etnică a românilor dintre Prut È™i Nistru (falsuri prezentate de preÈ™edintele PD, azi, drept „libertate de autodeterminare lingvistică” a cetățenilor; după cum la fel ar putea proclama È™i libertatea de a folosi sau nu gramatica È™i ortografia limbii române; apoi, de ce nu am merge È™i mai departe cu „libertățile individuale” în Moldova, scoțând la referendum formula apei sau legea conservării energiei!), prin negarea valorilor naÈ›ionale, prin promovarea unei insidioase retorici pro-ruse?… Nu cred că social-democraÈ›ii germani, de exemplu, a căror prietenie o invocă speaker-ul Igor Corman, împărtășesc poncifele staliniste despre limba È™i etnia moldovenilor…

După părerea mea, marea problemă a Partidului Democrat este criza de identitate pe care o traversează. Acest partid nu reușește să se desprindă, cel puțin așa rezultă din declarațiile publice ale unor lideri ai săi (Marian Lupu între aceștia, dar tot el recunoaște că există și membri PD care gândesc diferit, și aici chiar spune adevărul), de obișnuința limbajului dublu, de o anume ereditate sovietică, indelebilă, care le videază de conținut jurămintele pe „carta” social-democrației contemporane. Și această inadecvare devine cu atât mai evidentă în contextul agresiunii rusești împotriva Ucrainei, când opțiunile politice și geopolitice în Moldova și în întreg Estul european se despart tranșant, se decantează rapid. Cu alte cuvinte, azi nu poți să fii și în Uniunea Europeană, și aliat al lui Putin, cel care a dinamitat pacea și dreptul internațional, a anexat teritorii ale altor state și amenință libertatea și integritatea țării tale. Înainte, se mai putea. Ca „ținut de frontieră”, cu tot ce presupune această calitate în materie de comportament și mentalități, Moldova a exersat îndelung acest mod de a trece prin istorie. Acum, vorba clasicului, timpul nu mai are răbdare nici cu noi. Or, liderii PD par să nu reușească să țină pasul cu evenimentele, să se sincronizeze cu evoluțiile din jurul nostru. Rămân inerțiali și anacronici: în opțiuni, în argumente și în felul cum se autodefinesc. (…)

Continuare pe: http://ziarulnational.md/vasile-garnet-crize-social-democrate/

Victoria lui Petro Poroșenko din primul tur la alegerile prezidențiale din Ucraina e o „surpriză” pe care ucrainenii, îngroziți de război, și-au programat-o cu bună știință. Alegerea președintelui, se speră, va reduce focarul separatist provocat de Rusia în Donbass și va salva viețile multor oameni. Mai ales că presa a consemnat prezența la Donețk a „luptătorilor lui Kadîrov”, niște specialiști ai crimei, pe care atât liderul cecen, cât și Putin, nu recunosc să-i fi trimis în misiune.

Dar adevărata surpriză a alegerilor din 25 mai este că au dispărut „fasciștii”, banderoviștii și antisemiții din Ucraina. Odioșii Yaroș (Pravîi sektor) și Tiagnibok (Svoboda), numele cărora au îngrozit Rusia – e drept, o Rusie care se informează doar la televiziunile lui Putin –, au obținut scoruri ridicole, cam câte 1% fiecare, în alegerile prezidențiale. Practic, aceste personaje și partidele lor nu contează electoral în Ucraina de azi. E un adevăr matematic pe care l-a aflat lumea. Și poate îl vor afla și rușii, dar mai ales „ministerul propagandei” de la televiziunile moscovite – Kiseliov, Soloviov, Mamontov, Prohanov…, cei care, pe parcursul ultimelor trei luni, le-au inspirat rușilor ideea că puterea în Ucraina a fost preluată de fasciștii de la Pravîi sektor, conduși de Dmitri Yaroș.

Să ne amintim de delirantele compuneri metaforice ale lui Prohanov („Novorossia s-a născut din lupta plină de jertfă împotriva fascismului ucrainean, care s-a prelins peste țară ca o lavă neagră …”). Sau de numeroasele „reportaje” transmise de televiziuni în care la locul crimelor (de regulă, înscenate) erau găsite întotdeauna cărțile de vizită ale lui Yaroș și sume mari de bani în dolari, ceea ce trebuia să sugereze implicarea americanilor (un truc ieftin!). Cred că s-au dat pe posturile TV rusești mai multe episoade despre „cărțile de vizită” ale lui Yaroș și dolarii americani, decât numărul de voturi pe care a reușit să le adune acest lider de partid în alegerile prezidențiale.

Cum vor explica propagandiștii lui Putin dispariția „fasciștilor” ucraineni? În niciun fel. Vor spune, poate, că tocmai datorită vehemenței, obstinatei lor pledoarii Ucraina s-a vindecat de această ciumă.

Iar adevărul e la suprafață: a fost, de fapt, așa cum observă experții, doar un „telefascism” fabricat de propaganda rusă.

Dacă „fasciștii” au dispărut din Ucraina, conform sentinței date de alegerile prezidențiale, au rămas în peisaj oligarhii. (…)

Continuare pe: http://ziarulnational.md/vasile-garnet-ucraina-fascistii-au-disparut-oligarhii-au-ramas/

„Arizona Dream” e cel mai bun film al lui Kusturica, după părerea mea. Ce a urmat  – digerez greu.

„In The Death Car”  – o piesa favorită acum vreo 20 de ani.

O solicitam la Radio Nova, iar în talkshow-rile de noapte – cu numele de microfon Marcu – vorbeam ore întregi – despre orice!

Săptămâna îți este plină – obligații de serviciu, deadline-uri la câteva colaborări publicistice, întâlniri de rutină, pe care nu le poți evita, o vizită la medic… –, dar weekend-ul, îți zici, va fi al tău. Vei face o pauză de cotidian (o „detoxificare”), un time-out în mijlocul unui război geopolitic (nu te va mai interesa ce ticăloșii va pune la cale „piticul cu ochi de pește mort”), vei citi și vei scrie: lucruri pe care le amâni și pentru care nu găsești suficientă liniște interioară, necesară reflecției. Simți că permanenta branșare la știri îți alterează identitatea, te prinde în contingent, te forțează să mărșăluiești alături de ceilalți…

Doar că weekend-ul meu a fost inevitabil civic. Mai întâi a trebuit să rezolv problema recensământului. Mai erau două zile până la încheierea lui, dar nu mă vizitase, nu mă sunase, nu-mi lăsase vreun semn în cutia poștală niciun recenzor. Și atunci mi-am zis – ca bun român ce mă știu – că trebuie să asum eu inițiativa. Mai ales că un anunț lipit pe ușa de la intrarea în bloc îmi dădea câteva numere de telefon salvatoare. Am nimerit la pretura de sector: recenzentul va veni, el trebuie să sune de trei ori (ca-n filme), poate că n-ați fost acasă, întrebați vecinii… Dar dacă aveți timp și nu vreți să ratați recensământul – orice se poate întâmpla –, puteți veni la noi să completați formularele.

La pretură am ajuns înspre seară. Coridoare pustii, iar cei rămași la serviciu erau obosiți și plictisiți: nu s-au bucurat să mă vadă. Mai ales să vadă pe unul care întreabă mult, comentează, cere detalii, știe despre ce este vorba. Când am fost invitat să semnez, am cerut să verific formularul și funcționara a izbucnit: „Știu ce suspiciuni aveți, uitați-vă în pagina 2, român, român peste tot. Cu litere de tipar. Semnați fără grijă. Toți verifică. Vedeți teancul acesta de formulare? Toți s-au declarat români. Nu e nicio problemă!”

Ciudată această „minoritate românească” din Basarabia, una aproape imperială: doar 2 % s-au declarat români la ultimul recensământ, pe vremea comuniștilor lui Vladimir Voronin, dar au reușit să impună la nivel național Limba Română și Istoria Românilor. Se trăiește într-o convenție, în care lucrurile se știu, se cunosc și se subînțeleg, dar pe care nu e obligatoriu să le spunem, dintr-un fel de decență prost-înțeleasă. Și, mai ales, din interes politic. Așa că, până la amiază, când ne trimitem copiii la liceul românesc, admitem că suntem români și vorbim limba română, iar după-amiază, când vin televiziunile peste noi, suntem moldoveni, stataliști și vorbim „limba de stat”.

Să vedem câți se vor declara români la acest recensământ, organizat cam fistichiu și sabotat în teritoriu, ce cifre va publica statistica noastră, pe care, sper, măcar acum nu o mai controlează Moscova.

***

La europarlamentare am mers la secția de vot nr. 111 de la Ambasadă. Am stat în rând o oră și jumătate până să intru. În urma noastră, a celor care veniserăm înainte de 10, coada crescuse până în strada Pușkin (ce a fost până în seară, și s-a lăsat cu scandal din cauza că mulți oameni n-au reușit să voteze până la închiderea urnelor, am aflat din presă și de pe Facebook). Oleg Brega filma, seful secției de vot ieșea din când în când să dea explicații – „asta e situația, spațiul e limitat, sunt doar șase cabine de vot, verificați, vă rog, să aveți actele în ordine: se poate vota doar cu pașaport și buletin valabile. Câțiva au stat în rând și când au ajuns înăuntru au constatat că nu pot vota. Să nu pățiți la fel, ar fi păcat”. Apoi a venit un artist cu fluier și a pornit să cânte melodii patriotice – „Deșteaptă-te, române” și „Hora Unirii”… Șeful secției de vot l-a rugat să-și mai tempereze elanul. Și cum artistul a comentat dezaprobator interdicția, i-am spus că n-ar trebui să se supere, pentru că observația mi se pare corectă. Cei care stau în soare câteva ore și așteaptă să voteze nu mai trebuie mobilizați, sunt patrioți gata convinși. Pledoaria mea – provocată – pentru sobrietate, măsură și discernământ l-a făcut pe un domn de alături să mă întrebe, jenat, dar într-o mai mare măsură curios, cu cine votez. Desigur, votul e secret, pot să nu-i spun, dar i-ar plăcea totuși să știe. I-am spus pe cine aleg și de ce. Sper că răspunsul meu l-a ajutat, nu i-a bulversat opțiunile bine gândite și îndelung cumpănite. Așa cum votează, de regulă, românul și în speță basarabeanul.

***

Și ce-a mai rămas din weekend-ul meu necontaminat de civism, l-am consumat cu Festivalul de Film de la Cannes. N-au triumfat frații Dardenne și nici Zviaghințev („noul Tarkovski” al Rusiei), ci turcul Nuri Bilge Ceylan cu Winter sleep. Voi vedea cât de curând noutățile Cannes-ului – nu vă spun cum. Există o rețea secretă a cinefililor înveterați care nu recunoaște frontierele, distanțele…

O relectură din Francis Scott Fitzgerald, Blândețea nopții – o capodoperă rămasă, cumva nemeritat, în umbra Marelui Gatsby. Am constatat că am mai multe versiuni în română ale acestui roman în excelenta traducere (mereu îmbunătățită) a lui Mircea Ivănescu. Ediția din 1991 de la Hyperion, Chișinău, a fost tipărită într-un tiraj uluitor – 100 000 de exemplare. Era între primele apariții editoriale în limba română, care încercau să substituie cărțile de mare tiraj în limba rusă (traduceri din literatura universală și clasici ruși). Nu știu cum s-a „răspândit” Blândețea nopții, câți au cumpărat-o, în câte biblioteci publice a intrat, dar o asemenea capodoperă, mă gândesc, ar fi trebuit să modeleze tenace mintea, sensibilitatea și felul de a se exprima al basarabeanului, să influențeze proza de la noi. Or, la cât de lipsită de complexe e literatură noastră, cu câtă ușurință îți califici scrierile drept roman, s-a zice că nu a reușit. (…)

Continuare pe: http://ziarulnational.md/vasile-garnet-ce-mai-faci-intr-un-weekend-invadat-de-civism/

Întrebarea din titlu și-o pun mulți. Europa este încă destul de departe de noi, chiar dacă putem călători spre Occident fără vize,  iar deputații pe care unii dintre moldoveni, cei cu pașaport românesc, îi vor vota reprezintă deocamdată un alt stat: România. Și totuși, interesul nostru pentru aceste alegeri n-ar trebui să fie mic. Iată câteva motive:

1. Noul Parlament European, ales pe 25 mai, va ratifica Acordurile de Asociere și de Liber Schimb cu Republica Moldova. Reformele pe care statutul de țară-asociată le implică creează cadrul necesar și perspectiva, recunoscută la Bruxelles, cel puțin prin vocea actualului președinte al Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, unei aderări a Moldovei la Uniunea Europeană.

2. Alegerea unor parlamentari români competenți ne va asigura în viitorul PE niște buni avocați, care vor susține proiectul european al Republicii Moldova. Este una să delegi prin votul tău oameni de calitatea Monicăi Macovei, Teodor Baconschi și Mihai Răzvan Ungureanu, și alta e să trimiți acolo niște anonimi sau un demagog de talia lui C.V. Tudor.

3. De politicile pe care le va avea Europa cu Republica Moldova, ca stat-aspirant, depinde viața noastră. Așa vom reuși să îngropăm definitiv stafia comunismului resuscitată de Voronin și de „socialistul în ie” Dodon, care acționează împotriva intereselor naționale.

4. Alegerile europarlamentare contează enorm pentru integrarea europeană a Ucrainei. Teritoriul său uriaș va fi ca o platoșă pentru noi în calea expansiunii rusești. Coincidența face ca tot pe 25 mai 2014 în această țară să aibă loc alegeri prezidențiale, care vor trebui să dea deplină legitimitate noii conduceri de la Kiev și să accelereze stabilizarea și europenizarea țării. Or, stimularea integrării Ucrainei depinde și de calitatea noului Legislativ de la Bruxelles, de voința acestuia de a continua extinderea Uniunii Europene spre Est. Din păcate, riscul ca în viitorul Parlament European, după aceste alegeri, să pătrundă mulți eurosceptici, naționaliști și extremiști, este foarte mare. Știm despre tendința de vot din Franța, unde Frontul Național condus de Marine Le Pen se situează pe primul loc în opțiunile francezilor, ca și naționaliștii și eurofobii din Marea Britanie (partidul extremist UKIP, condus de Nigel Farage). Un număr tot mai mare de deputați de această coloratură se poate constitui într-o forță importantă care va bloca multe inițiative privind integrarea țărilor din Est, sabotarea Parteneriatului Estic. (…)

Continuare pe: http://ziarulnational.md/vasile-garnet-de-ce-ar-trebui-sa-ne-pese-de-alegerile-europarlamentare/