Vasile Gârneţ

La Bohème

Despre calitatea amintirilor mele -1996
Tristețe fredonabilă, de tip Francois Feldman.
Viaţa e aşa de tragică: azi eşti aici, mâine iarăşi…

În zilele în care în Republica Moldova a început numărătoarea românilor în cadrul recensământului național din 12-25 mai, o formație de tenori din Basarabia – Brio Sonores – a câștigat popularul concurs „Românii au talent” de la PRO TV. Evenimentul a provocat multe reacții entuziaste, cum nu am mai văzut – atât cât îmi permit eu să privesc televizorul – de la mega-spectacolele lacrimogene ale regăsirilor-surpriză, regizate de „ieșeanca noastră” Andreea Marin. Sigur că nu vorbim în cazul „turnirului” de la PRO TV de o competiție între profesioniști și de artă elitistă: e mult amatorism, kitsch și ostentație fadă, ca peste tot în lume la concursurile de acest fel, dar ceea ce contează aici, dintr-un punct de vedere care transcende motivația imediată a acestui show televizat, este conectarea la spațiul unei sensibilități comune, românești, și un act de solidaritate națională, care a fost, cum bine se știe, de multe ori bruiată și sabotată în istoria noastră de după 1991.

Când vorbim despre integrarea românească, presa consemnează declarații ale politicienilor, reuniuni la vârf, semnarea unor acorduri – importante, dacă sunt urmate de fapte care să certifice angajamentele așternute pe hârtie –, însă apropierea celor două maluri ale Prutului se întâmplă/ar trebui să se întâmple și „la firul ierbii”: prin întâlniri neformale, concursuri populare, schimburi și colaborări între profesioniști, vacanțe, cursuri de perfecționare, activități culturale care să nu fie abandonate odată cu schimbarea guvernelor sau a administrațiilor unor instituții, proiecte transfrontaliere de care să beneficieze locuitorii din zonele limitrofe, ca să nu mai vorbim de relațiile umane propriu-zise, de nunți, cumetrii și botezuri…

Dar pentru ca aceste contacte și prilejuri de întâlnire să existe și să se multiplice, fără campanii de presă care să stârnească animozități si suspiciuni, este nevoie să construim o infrastructură comună cu România, să spargem peretele care separă cele două realități din interiorul aceleiași națiuni.

Mă gândesc la multașteptata și mereu uitata cale ferată cu ecartament european Chișinău-Iași, care nu pare să fie o prioritate în discuțiile purtate între cele două guverne. Și e păcat, pentru că în condițiile regimului fără vize, numărul persoanelor care s-ar deplasa dintr-o parte în alta ar crește, s-ar scurta timpul de călătorie și, în consecință, ar scădea prețul biletelor. Beneficiile reconstruirii căii ferate sunt evidente, sprijin financiar din partea Uniunii Europene am putea obține, probabil, fără mare efort, e nevoie doar ca cineva să elaboreze un studiu tehnic și să urmărească metodic, chiar obstinat, realizarea proiectului.

Apoi, podurile peste Prut. La Leova, de unde sunt eu, a existat un asemenea pod, unul din multele distruse în Cel de-al Doilea Război Mondial. Dacă acest pod și altele s-ar reface, numeroși basarabeni care se întorc de la munci din Rusia, frustrați și hăituiți, ar trece râul și și-ar găsi de lucru în România, mai ales dacă sunt buni meseriași. S-ar dezvolta comerțul și micile afaceri, veniturile oamenilor ar spori. Gestul simbolic al demontării sârmei ghimpate la Prut ar trebui urmat de reconstrucția podurilor care să-i unească pe românii din cele două state, să le redea sentimentul proximității.

Și, în sfârșit, Televiziunea Română. Faptul că TVR-ului nu i s-a restituit frecvența națională de care a fost deposedat nelegitim în perioada guvernării comuniste, că a fost trimis pe rețelele de cablu, unde poate fi privit de un număr limitat de persoane, este o mare rușine pentru mult-clamata noastră frăție și o „bilă neagră” pentru actuala putere de la Chișinău. (…)

Continuare pe: http://www.ziarulnational.md/vasile-garnet-svaiterul-integrarii-moldo-romane/

Știți povestea: te privești în oglindă, nu-ți place sau chiar te înspăimântă ceea ce vezi, și atunci o spargi, iluzionându-te că astfel alungi înfățișarea hidoasă care ți se arată. Atacul propagandistic rusesc împotriva Ucrainei, în care sunt angajate divizii de mercenari din mass-media scrise și electronice, are o motivație psihanalizabilă. E vorba, așa cum au remarcat mai mulți observatori, de uriașele complexe ale lui Vladimir Putin – principalul comanditar și beneficiar al acestei campanii. Reproșurile pe care rușii și conducătorul lor nu și le fac (și le refulează) – pentru că nu vorbesc despre hoție, corupție, despre o putere politică discreționară, despre dezmățul oligarhilor, care „drenează” banii poporului către conturile lor secrete din Occident, despre încălcarea brutală a drepturilor omului, despre cenzură în mass-media, despre oprimarea minorităților naționale… – le aruncă în direcția Ucrainei. Acuzația principală a Moscovei la adresa Kievului este „fascismul și banderovismul”.

Nimeni, în afara oficialilor ruși, nu a consemnat aceste pericole iminente în Ucraina de azi. În schimb, conform studiilor care atestă simptomele fascismului, ele se regăsesc în Rusia.

Iată un diagnostic al bolii pe care intelectualii critici din Rusia (imediat declarați „trădători naționali”), dar și anumiți analiști din Occident, l-au formulat în legătură cu regimul Putin, care împrumută trăsăturile național-socialismului german din anii ‘30-‘40:

Cultul liderului național – Vladimir Putin a fost declarat „Lider național” și a substituit prin bunul său plac un întreg sistem instituțional de luare a deciziilor;

Partidul-stat – „Rusia Unită” și sateliții săi de mucava care aplaudă și îndeplinesc fără crâcnire programul Liderului;

Militarismul ­­– înarmarea accelerată a Rusiei în mandatele Putin, cultul aberant al războaielor purtate de ruși în istorie;

Influența politică majoră a serviciilor secrete ­– cunoscătorii fenomenului susțin că aproape 80% din persoanele care constituie piramida politico-administrativă a Rusiei provin din serviciile secrete;

Tolerarea È™i chiar încurajarea de către autorități a xenofobiei È™i antisemitismului – persecuÈ›ia persoanelor originare din Caucaz È™i Asia Mijlocie, „marÈ™urile ruseÈ™ti”, declaraÈ›iile È™i pledoariile făcute de diferite persoane publice (Jirinovski, Dughin, Rogozin È™.a.) (…)

Continuare pe: http://ziarulnational.md/vasile-garnet-cel-care-sparge-oglinda/

era duminică şi n-aveam nimic de făcut

răpăitul tot mai intens al ploii îmi suna ca o mângâiere

şi ca o promisiune – cum pline de promisiuni

sunt toate dimineţile la oraş

am ascultat căderea timpului, aşa, picătură cu picătură

mult am ascultat, până s-au scurs

ÅŸi ultimele lacrimi de pe florile

cu nume orgolioase şi secrete din grădina bunicii

şi am simţit, ca în copilărie, acel frig luminos

care se naşte întotdeauna din ploaie…

apoi mi-am amintit ce-am scris, poate am citit, în ajun -

„singurătatea mea nu este o căutare a fericirii” -

şi am plâns, ca un suflet ce-şi aminteşte şi plânge…

la etajul de jos cineva făcea game la pian

sunetele acelea aveau în ele o tristeţe întâmplătoare

de parcă liniştea dimineţii ar fi simţit durere când a fost spartă

aÅŸa – obiceiuri ÅŸi zile

cufundate în poezia unei melancolii

când înghesui într-o reverie orele dimineţii

şi pot să spun un secret şi celui care nu mă cunoaşte

Din sumar:

Supliment special consacrat Festivalului Internațional „Primăvara Europeană a Poeţilor”, ediția a IV-a, 15-18 mai, organizat de Uniunea Scriitorilor din Moldova. Grupaje de versuri ale unor poeți din Ucraina, Ungaria, Rusia, România.

Interviu cu Armand Goşu, istoric, profesor universitar, redactor-şef al Revistei 22 de la Bucureşti: „Rusia respiră pentru a-şi lua revanşa”

O rubrică nouă de Maria Şleahtiţchi – „Între viaţă şi cărţi”

Versuri de Arcadie Suceveanu

Alexandru-Florin Platon despre volumul „Duşmanul de clasă” – o sinteză istoriografică de Igor Caşu

Un eseu de Eugen Lungu – „Premiile, o eternă dilemă”

Mircea V. Ciobanu comentează volumul postum al lui Serafim Saka „Pe mine mie redă-mă” – evenimentul editorial al acestui an în Basarabia

Ancheta „Contrafort” : „Europenizarea prin cultură” – participă scriitori, publicişti şi editori din Republica Moldova

Literatura germană contemporană : Uwe Tellkamp şi utopiile „terenului scufundat”

Rubrici susţinute de Mariana Codruţ, Vasile Gârneţ, Grigore Chiper, Leo Butnaru, Alexandru Tabac, Marcel Gherman, Răzvan Mihai Năstase ş.a.

Găsiţi revista în chioşcurile din Basarabia şi, în curând, şi pe site-ul nostru.

Lectură plăcută!

Dacă vrei să evadezi din plasa banalităților cotidiene și să eviți să mai faci cronica unor personaje politice detestabile (de pildă, Rogozin), e bine să mergi la un Festival de Film European. Se întâmplă la Chișinău, pentru a treia oară, cu sprijinul Delegației Uniunii Europene în Republica Moldova. Pe durata unei săptămâni, între 11 și 16 mai, la Centrul Cultural Gaudeamus, chișinăuienii vor vedea gratis producții de cinema de ultimă oră, semnate de regizori din întreaga Europă: Ungaria, Austria, Republica Cehă, Germania, Danemarca, Finlanda, Spania, Italia, Suedia, Franța, Lituania, Polonia – un Wajda, nou! – , Slovacia, Moldova și România.

A deschis Festivalul pelicula „La limita de jos a cerului”, o coproducție frățească, moldo-română, regizor Igor Cobileanski. Acest film a putut fi realizat, deoarece „România a dat bani, iar Moldova a dat geniu creator”, după cum s-a exprimat plastic Ambasadorul Marius Lazurca la ceremonia care a precedat premiera. Și chiar mi-a fost dor de un film basarabean, după  întinsul deșert care a cuprins branșa, odată cu sucombarea studioului „Moldova-Film” (prezent doar cu numele în lista instituțiilor de cultură de la noi).

Filmul lui Cobileanski (scenariu scris în colaborare cu Corneliu Porumboiu) prezintă destinul frânt – proscris, aș spune – al basarabenilor sub cerul apăsător al unei tranziții fără de sfârșit și fără de speranță. De aceea, griul, cenușiul, vesperalul angoasant domină coloristic imaginea (operator Oleg Mutu), iar muzica lipsește cu desăvârșire.

Viorel (interpretat de Igor Babiac) și prietenul său (jucat de Sergiu Voloc) au un vis: să zboare cu deltaplanul. Însă „mașina cu aripi”, mereu reparată, cârpită, reajustată, refuză să se desprindă de pământ și, la fel, se amână și șansele celor doi de a-și schimba viața. Până li se va împlini visul, ei își câștigă existența făcând trafic cu droguri, interacționând cu lumea interlopă – furnizorii de „iarbă”. O întreprindere vinovată, făcută să pună într-un contrast cu atât mai șocant „gratuita”, „poetica” lor dorință de a zbura, de a-și depăși condiția nefericită.

Viorel, băiat fără tată, personajul aflat în vizorul camerei de luat vederi pe durata întregului film, pare – cel puțin până la un punct – omul cel mai inocent în această poveste în care se trăiește fals, se minte și se manipulează. El vrea să se smulgă din angrenajul vicios, să-și găsească un rost, o slujbă cinstită, sâcâit și de bombănelile mamei sale, dar mai ales chinuit de propriul sentiment de insatisfacție și derută. Maria (interpretată de Ela Ionescu) îi aprinde pasiunea: Viorel o curtează, o urmărește, dar foarte curând descoperă că fata pe care o dorea făcea parte din același peisaj decăzut – este combinată cu un pușcăriaș și își „oferă grațiile” unui anchetator, cel care va trebui să-i elibereze, din lipsă de probe, iubitul din arest. Egoist, ros de gelozie, Viorel dezvăluie polițistului schema traficului de droguri doar pentru a o scoate pe Maria din prizonieratul libidinos al acestuia. Abdică, dezgustat de propria abdicare.

Prietenul său, cu care muncește la deltaplan și împărtășește, în același timp, degradanta meserie de distribuitor de stupefiante, este urmărit de poliție, fuge în Transnistria, trecând Nistrul cu o barcă, ajutat de niște complici (poate chiar de aceiași rusofoni care-i aprovizionau cu droguri). Pare că a scăpat. Dar în ultima secvență din film, când Viorel îi privește în noapte pe cei trei urcând malul stâng al Nistrului, de dincolo de perdeaua forestieră în spatele căreia aceștia dispar răsună o împușcătură.

Un sfârșit tragic și o morală cât se poate de explicită: refugiul „penal” din Moldova în criminala Transnistrie este o iluzie. Nu există salvare. Deltaplanul rămâne la sol. (…)

Continuare pe:  http://ziarulnational.md/vasile-garnet-la-limita-de-jos-a-cerului-la-limita-de-jos-a-sperantei/

Un dialog la țară cu o rudă despre războiul ruso-ucrainean. Leonid e din generația mea, un adevărat profesionist în meseria lui, un artist-lemnar. A fost la muncă în Rusia, unde a restaurat biserici, a construit palate pentru noii îmbogățiți, dar a mers la câștig și în Italia, și în Grecia. A trăit tranziția, ca noi toți, în registre diferite: când disperat (nu a putut veni la înmormântarea bunicii, cea care l-a crescut, pentru că nu avea actele în ordine), când mai optimist – și-a cumpărat mașină și a renovat din temelie casa părintească de la țară… E considerat, și chiar este, un personaj umblat, unul care a cunoscut lumea. Acum, de când cu războiul ruso-ucrainean, e supărat și nedumerit, o nedumerire pe care tot el încearcă să o descifreze.

„Dacă priveÈ™ti televiziunile de la Moscova, înÈ›elegi că Rusia luptă în Ucraina cu fasciÈ™tii, cu banderoviÈ™tii care-i omoară pe rusofoni, pe cei care vor cu Rusia, nu cu Europa. Dacă te uiÈ›i pe Internet – eu am Internet! –, vezi că de fapt ucrainenii luptă împotriva fasciÈ™tilor ruÈ™i, apărându-È™i È›ara… Se omoară fraÈ›i cu fraÈ›i. E groaznic, dar ce se va întâmpla când Putin va da ordin să intre armata în Ucraina?…”

Fac și eu o completare: „Putin a decorat 300 de ziariști ruși pentru „campania strălucită” din Crimeea. Un decret ținut secret, așa cum se procedează în cazul când sunt decorați cei din serviciile speciale. E secret, pentru că probabil nu vrea să-i expună sancțiunilor occidentale, interdicției de a intra în Vest, acolo unde le place să-și cheltuiască banii câștigați prin propagandă zeloasă”.

„Știu, am citit pe Internet, îmi susține remarca Leonid… Dar până la urmă, tot vor fi nevoiți să discute între ei, ucrainenii și rușii, că războiul nu poate dura veșnic…”.

Speranța din vocea lui Leonid trebuia confirmată: „Da, până la urmă va fi pace, sau… o formă de pace”.

***

Am discutat și despre vize. Despre libera circulație a moldovenilor în Europa. Leonid are pașaport românesc, dar va fi mai ușor pentru cei din familie. Se va duce la sfârșitul lunii mai cu maică-sa la Olănești, în România, pentru că doar un inconștient se poate gândi acum la sanatoriile din Truskaveț sau Kislovodsk. „Europa trebuie adusă aici. Să schimbăm și la noi lucrurile. Asta înseamnă să scăpăm de hoți și de cei care își bat joc de țară… Nu-i înțeleg pe cei care ironizează anularea vizelor, care spun că n-au nevoie de această favoare, pentru că n-au bani… Și Formuzal acesta, președinte peste șapte sate, spune că jumătate dintre găgăuzi sunt de mult prin Europa, cu pașapoarte românești și bulgărești. Adică, găgăuzii sunt europeni, iar șefii lor le bat capul, lor și nouă, cu Uniunea Vamală. Formuzal nu-și dă seama că, de fapt, poporul îl contrazice?”

Continuare pe: http://www.ziarulnational.md/vasile-garnet-razboi-si-vize-pe-intelesul-poporului/

Basarabenii au o relație specială cu Odesa – frumoasa, vesela și pitoreasca urbe din sudul Ucrainei. Ei merg acolo la mare sau la cumpărături – un oraș-port are întotdeauna o piață mai bogată. În anii studenției mele sovietice, dar și după absolvirea universității, când lucram la editură, am fost de multe ori la Odesa după cărți românești, pe atunci interzise la Chișinău. Librăria „Drujba” devenise un loc obligatoriu de pelerinaj pentru basarabenii dornici de cultură. De acolo, dar și de la librării cu aceeași denumire din Kiev, Cernăuți, Moscova și Leningrad (azi Sankt Petersburg), și-a format și completat intelectualitatea noastră biblioteci de carte românească, fără de care poate n-ar fi existat renașterea națională…

Ceea ce m-a fascinat întotdeauna a fost umorul inteligent, „hâtru”, atribuit celor din Odesa, capacitatea de a face haz de necaz, ironia și autoironia lor vivace pe orice anotimp politic. O inspirată anecdotă odesită – toate erau inspirate! – dezumfla ușor avântul constructorilor comunismului în Uniunea Sovietică. Vladimir Putin, cuceritorul Crimeii și noul „Attila” al Europei, este și el ironizat în anecdotele din orașul de la Marea Neagră. Un exemplu: Se întâlnesc doi odesiți. „Știi, zice unul dintre ei, mă tem să vorbesc cu voce tare în limba rusă”. – „De ce? Ți-e frică de banderoviști?” – „Nu, mă tem că Putin va veni aici să mă apere”. Și, în același registru, o glumă multiplicată pe panouri în orașul Odesa după ce Vladimir Putin a divagat într-o conferință de presă despre „Novorossia” – noua gubernie fantomatică a Rusiei ce trebuie să cuprindă și Odesa: „Vova! N-o enerva pe mama!” (Aici „mama” trimite la renumita expresie din folclorul interlop sovietic „Odesa-Mama”).

Aceste glume și anecdote au fost tonice, chiar optimiste până pe 2 mai 2014. Pentru că în această zi Vladimir Putin a decis să înceapă operațiunea de „apărare” a odesiților, după ce manifestase aceeași „compasiune” față de rusofonii din Crimeea și Donbas. Campania de apărare și „ajutor frățesc” a lui Putin arată astfel: tătarii din Crimeea, care n-au participat la pseudo-referendumul prorus, sunt terorizați și amenințați cu o nouă deportare; în Estul Ucrainei au loc confruntări sângeroase, cu răpiri și asasinate cumplite…

***

Evenimentele tragice de la Odesa din aceste zile, în care au murit aproape 50 de oameni în confruntările dintre militanÈ›ii pentru unitatea Ucrainei È™i mercenarii proruÈ™i, mulÈ›i dintre ei arÈ™i în incendiul din Palatul Sindicatelor, È™i alte zeci răniÈ›i grav, au readus în comentariile de presă sintagma „Odesa în flăcări”. Este titlul unei coproducÈ›ii cinematografice româno-italiene din 1942, în care a jucat È™i celebra noastră compatrioată, cântăreaÈ›a de operă Maria Cebotari. Filmul, interzis de cenzura comunistă È™i considerat definitiv pierdut, a fost găsit în 2004, printr-o întâmplare fericită, în arhivele „Cinecitta”. Regizat de Carmine Gallone, după un scenariu de Nicolae KiriÈ›escu, filmul narează, într-o manieră populară în epocă, drama Basarabiei È™i a Nordului Bucovinei, victime ale represiunilor staliniste. ÃŽn 1942, Europa ardea în focul celui de-al Doilea Război Mondial. Cine ar fi crezut că, după 70 de ani, Odesa va cădea din nou pradă flăcărilor, de data aceasta atacată de „fraÈ›ii slavi”, urmaÈ™ii „eliberatorilor” din aprilie 1944?…

Riposta odesiților cred că i-a surprins pe regizorii campaniei de dezmembrare a Ucrainei. Odesa – un oraș cosmopolit, multicultural, cultivându-și cu orgoliu și ostentație identitatea eclectică, spiritul negustoresc și tradiția levantină, a ales, cel puțin deocamdată, Ucraina independentă, deschiderea spre lume, orientarea spre Occident. Dar opțiunea nu pare definitivă, pentru că nu există unanimitate la Odesa: puterea locală, mai cu seamă poliția, este slabă și coruptă, iar Rusia nu va renunța. (…)

Continuare pe: http://ziarulnational.md/vasile-garnet-odesa-in-flacari-cosmarul-se-extinde/