Vasile Gârneţ

Doamna Olimpia B. e singura persoană de la scara noastră de bloc și, cred, din întreaga casă, care nu merge să „ia lumină” de la biserică în noaptea de Înviere. Am aflat asta, pentru că mi-a spus chiar ea. A observat – da, recunoaște, e o persoană care observă – că nici eu nu mă duc să „iau lumină” și a considerat că putem vorbi pe acest subiect. Ea nu-i judecă, Doamne ferește (nu e o halucinată a liberei cugetări), pe cei care se duc spre dimineață, pe la 4.00, cu lumânări și candele să împrumute din scânteia focului haric, dar o indispune brusca lor agitație evlavioasă, falsitatea gestului, pentru că nimic nu-i recomanda drept buni credincioși în restul zilelor. Îi cunoaște bine.

Se îmbulzesc să sfinÈ›ească cozonacii, dar în ziua PaÈ™telui chefuiesc cu muzica dată la maximum, de parcă ar sărbători „Deni Pobedî”. Dansează, cântă – „Ой, мороз-мороз, не морозь меня,/ Не морозь меня, моего коня” – È™i spre final se bat. Se aleargă pe scări È™i chiar prin curte, fără ruÈ™ine, pentru că vreunul dintre bărbaÈ›i a bănuit vreo infidelitate din partea soÈ›iei cât a fost plecat în Germania după maÈ™ină. Aduc rable vechi, le repară, le vopsesc È™i le vând la preÈ›uri bune. Din asta trăiesc. E o adevărată harababură de parcare lângă casa noastră… Și când aduc lumina harică È™i cozonacii calcă prin zoile din faÈ›a blocului, unde, mai devreme, È™i-au spălat maÈ™inile. Cum să-È›i speli maÈ™ina în faÈ›a casei? Ce fel de credincioÈ™i sunt aceÈ™tia? Nu dau cu mătura pe scări – „să facă lumină aici, unde trăiesc” – È™i nici nu curăță în lift, unde tot ei È™i plozii lor scuipă ca niÈ™te nesimÈ›iÈ›i. Și aruncă pe jos hârtiile din cutiile poÈ™tale, nu le duc la lada de gunoi, care e chiar în drumul lor, la ieÈ™irea din bloc… Iar a doua zi de PaÈ™ti fac frigărui în poieniÈ›a din faÈ›a casei È™i beau de zvântă cu copiii alături de ei. Ultimele două decese în casa noastră au fost cauzate de beÈ›ie. Cele mai mari datorii la întreÈ›inere le au cei cu autoturisme scumpe, care pun muzica tare când parchează în faÈ›a blocului, să fie văzuÈ›i È™i auziÈ›i de la balcoane. Când chemi o ambulanță nu are loc de maÈ™inile lor…

Doamna Olimpia B. face, îngrijorată, inventarul viciilor unei lumi în care trăiește. E o moralistă, un „spirit protestant” – tipul de femeie singură și sobră, care găsește timp și pentru alții.

Continuare pe: http://www.ziarulnational.md/vasile-garnet-lumina-la-scara/

Basarabenii trăiesc în aceste zile sentimente amestecate. Anularea vizelor de călătorie în spațiul european este o realitate și, cu siguranță, o bucurie pentru majoritatea cetățenilor Republicii Moldova, dincolo de cârteli și scepticisme. E o șansă de care vor profita și adversarii integrării europene de la noi, cei ce și-au făcut un mod de existență din a blama Occidentul, din a fabrica o mitologie a răului (dușmanului) care stă să ne distrugă specificul național. Și aici se vede clar diferența dintre modelul de civilizație occidental – unul incluziv, pluralist, pacifist, evolutiv etc. – și valorile „lumii ruse”: autoritarismul, xenofobia, unanimitatea obligatorie a opiniilor, primatul statului în dauna libertăților individuale…

Pe de altă parte, mirosul de pulbere și pucioasă care bate dinspre Est, războiul ruso-ucrainean îi face pe moldoveni să se simtă amenințați. Și neliniștea aceasta e în creștere, pentru că nu știm încă ce planuri are Putin și camarila sa militaristă pentru „glorioasa lună mai”, când simbolistica victoriei rusești asupra fascismului le va ațâța spiritul războinic și pofta de teritorii străine. Vom vedea dacă sancțiunile Occidentului vor mai potoli avântul imperialist al Kremlinului sau invazia se va extinde… Oricum, nu poți trăi timorat, cu frica în sân, cu gândul la „drobul de sare”. Moldova are o agendă europeană de parcurs. După eliminarea vizelor, urmează semnarea în iunie a Acordului de Asociere și de Liber Schimb și ratificarea acestuia în Legislativul moldovean și de către statele-membre.

Alegerile europarlamentare din România, care se vor desfășura pe 25 mai, fac parte din același registru al stărilor de spirit pozitive. Acest scrutin nu implică statul Republica Moldova, dar îi antrenează pe cetățenii săi, pe moldovenii cu pașaport românesc, în calitate de alegători și, în premieră, de candidați. Și fiind vorba de luna mai, e de presupus că numărul votanților, în comparație cu cel din 9 decembrie din 2012 (zi friguroasă, cu lapoviță și ninsoare), va spori. Meteorologia nu este singurul criteriu care va determina prezența la vot (și aici o analogie cu elanul civic din țările UE – de regulă, mai scăzut la europarlamentare – poate că nu se susține). Acum doi ani, în Moldova, era vorba de alegeri pentru Parlamentul României, de chestiuni interne românești, la care basarabeanul este conectat mai mult sau mai puțin. De data aceasta, europarlamentarele completează trendul pro-occidental al Republicii Moldova, se înscriu în orizontul aspirațiilor cetățenilor săi. E o prefigurare și chiar un antrenament (acesta e privilegiul basarabeanului cu pașaport românesc!) pentru viitoarea calitate de membru al Uniunii Europene, un statut despre care se vorbește cu mai mult optimism la Chișinău. Mai ales că, recent, Parlamentul European a recunoscut, printr-un vot majoritar, dreptul Republicii Moldova de a depune cerere de aderare la UE.

***

Dincolo de schimbările de context general pe care le observăm, determinate și de pericolul agresiunii rusești, ne întrebăm cât de intensă, cât de relevantă va fi proaspăt lansata campanie electorală pentru scrutinul din 25 mai în Republica Moldova? Partidele românești, în listele cărora au intrat și candidați basarabeni, au o prezență modestă aici. (…)

Continuare pe: http://ziarulnational.md/vasile-garnet-alegeri-europarlamentare-in-republica-moldova/

E interesant să urmărești în aceste săptămâni prestația comentatorilor și analiștilor politici de la Chișinău, percepuți ca suporteri ai Rusiei. Cum faptele agresorului în Ucraina sunt prea evidente și solidaritatea opiniei publice mondiale împotriva Moscovei este zdrobitoare, propagandiștilor pro-ruși le vine tot mai greu să salveze aparențele. Tipologia lor îmi pare un antrenant obiect de studiu.

Astfel, comentatorul inflexibil susține că nu vede nimic deosebit în ceea ce se întâmplă acum, pentru că, dacă am uitat cumva, vrăjiți de refrenul occidentalilor, Rusia este o supraputere și poate chiar are dreptul să dicteze, așa cum fac și alții. „Expertul” cu pricina este simpatizant comunist, adept fervent al Uniunii Vamale și al „parteneriatului secular” cu Rusia. Nu ezită, îi face chiar plăcere, sfidând bunul-simț, să-și afișeze disprețul față de tot ce este românesc.

O altă „partitură” pro-rusă e ceva mai temperată. Vorbitorul încearcă să găsească o legitimare pentru agresiunea rusească. Ce vreți? Moscova își apără interesele în fața extinderii Uniunii Europene și NATO. Occidentul a fost prevenit, dar în ciuda bunăvoinței cu care i s-a explicat situația și a cedărilor pe care le-a făcut Rusia după 1991, acesta a continuat să-și exporte „dubioasele valori” în spațiul slav ortodox. Conflictul era iminent. Faptul că Rusia are, în sfârșit, un conducător de anvergura lui Putin, patriot și curajos, doar a grăbit momentul adevărului.

În talk-show-urile dedicate evenimentelor din Ucraina îl găsim și pe analistul filorus mai nuanțat și mai sofisticat, cu o română bună și cunoscător de engleză, care nu-și permite un discurs contondent, având așa un sentiment al rușinii și al inadecvării. Dar pentru că trebuie să-și facă „numărul” și să mai taie din avântul colegilor de platou, declarați pro-români și pro-occidentali, se agață oportun de vreo formulare a lor mai nefericită, mai stridentă. Replica sa, așadar, nu va fi o pledoarie fățișă pentru Moscova, ci un soi de cenzură stilistică, un „comentariu la comentariu”, cu un substrat subversiv, având menirea să ridiculizeze calitatea intelectuală a oponenților săi, să le „dezumfle” indignarea antiimperialistă.  (…)

Continuare pe: http://www.ziarulnational.md/vasile-garnet-galeria-pro-rusa-pe-micul-ecran/

Decesul unei celebrități, cum a fost scriitorul columbian Gabriel Garcia Márquez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1982), ne revelă, măcar unora dintre noi, adevărul că suntem contemporani nu doar cu politicieni războinici, mediocri și complexați care conduc prost lumea, generând suferință și disperare, și că nici măcar o nouă tentativă a lui Voronin de a „instaura definitiv comunismul în Basarabia” nu merită atâta atenție, pentru că s-ar putea să alungăm ghinionul de lângă bătrânul general. Așadar, încă o dată: cultura e tot ce rămâne în urma agitației noastre tragicomice. Gabriel Garcia Márquez ne-a lăsat câteva romane excepționale – Colonelului nu are cine să-i scrie, Un veac de singurătate, Toamna patriarhului, Cronica unei morți anunțate, Dragoste pe vreme de holeră –, care au marcat în mod esențial literatura din ultimii cincizeci de ani. Noul limbaj romanesc creat de Márquez, mai ales în cel mai cunoscut roman al său, Un veac de singurătate, a schimbat fața prozei, a impus conceptul de „realism magic”, a generat o modă și o emulație care au dat opere remarcabile. Ca valoare și originalitate, scrisul lui Márquez stă alături de cel al lui Proust, Faulkner și Borges.

***

Una din marile teme ale prozei lui Márquez, pe lângă cea a solitudinii, este „Omul împovărat cu putere”. Romanul Toamna patriarhului descrie în mod magistral, cum n-a făcut-o nimeni până la apariția acestei cărți, geneza și natura unei puteri discreționare. E o carte despre Conducător, dar și despre Poporul pe care îl păstorește. Tiranul e iubit de supuși cu atâta nesecată pasiune, cum el nici n-a îndrăznit să-și imagineze. Conduce abuziv, haotic, nu se căznește să elaboreze legi. E autoritar, e pretutindeni și arată poporului o grijă părintească. Și se pricepe la toate. De pildă, a gustat o roșie dintr-o grădină și a înțeles imediat că solul trebuie îngrășat cu gunoi de grajd. Va da o dispoziție la guvern, le spune el agronomilor neștiutori și impacientați, umiliți de competența sa. Poporul este mulțumit și-l întâmpină în Piața Armelor cu pancarte mari pe care e scris: „Slavă binefăcătorului care ne-a izbăvit de întunericul teroarei!”. Conducătorul și Poporul se meritau unul pe celălalt. El, patriarhul, a știut de la început că este înșelat și lingușit. A știut și s-a învățat să trăiască zilnic cu această minciună, cu acest înjositor tribut adus vanității, pentru că s-a convins de atâtea ori că „minciuna e mai comodă decât îndoiala, e mai folositoare decât dragostea, e mai durabilă decât adevărul”…

Citit azi, Toamna patriarhului pare că descrie nu doar tiraniile din America Latină, ci prinde în parabolă și Rusia lui Putin.

***

Până să fie declarat „magul realismului magic”, Márquez a scris proze… pe deplin realiste, de un realism tragic, aș spune. Colonelului nu are cine să-i scrie (1961) e una dintr-acestea, avându-l ca prototip pe bunicul său matern Nicolàs Márquez. Retras într-un colţ uitat de lume, un veteran de război, erou al marilor bătălii de odinioară, trăiește într-o sărăcie cumplită împreună cu soția sa. Speranța că statul îi va oferi o binemeritată pensie din care să se poată întreține îl face să scrie scrisori prin care să o ceară insistent, dar nu primește niciun răspuns. Colonelul nu-şi pierde speranţa, chiar dacă trec anii – între timp îi moare fiul, jertfă a represiunilor politice – şi pensia, se pare, nu va veni niciodată.

Acest microroman a fost scris într-o perioadă foarte grea pentru Márquez. Era la Paris, iar ziarul columbian la care colabora a fost interzis de dictatură. Márquez a rămas fără nicio sursă de venit, a îndurat foame și frig, a cerșit și a răscolit prin gunoaie pentru a găsi ceva de mâncare. Umilințele pe care le-a îndurat nu l-au împiedicat să scrie și să publice, adesea fără a primi vreun ban pentru asta. Știa că e născut să devină scriitor și că trebuie să scrie în orice condiții.

***

Dacă până la 40 de ani Márquez a trăit în mare sărăcie – o sărăcie extremă, disperată –, după succesul planetar pe care l-a avut cu romanele sale și după câștigarea Premiului Nobel banii nu i-au mai lipsit. A devenit multimilionar, cu multe proprietăți, iar scotocitorii prin biografia scriitorului au reținut că cerea uneori pentru interviuri onorarii enorme, de câte 50 de mii de dolari. Însă nimic nu a deranjat mai mult decât simpatia lui Márquez cu stânga radicală și prietenia sa obstinată, „nerușinată”, cu dictatorul cubanez Fidel Castro. (…)

Continuare pe: http://ziarulnational.md/vasile-garnet-de-la-realismul-tragic-la-realismul-magic-gabriel-garcia-marquez/

Garri Bardin – Adagio (2000)

E aproape înduioșător să vorbești despre cultură pe vreme de război, sau aproape război. Președintele Vladimir Putin afirmă, într-un dialog cu Barack Obama, anticipând lucrurile, că Ucraina s-a scufundat într-o „baie de sânge”. La rândul său, premierul Dmitri Medvedev, un împătimit al twitter-ului, a anunțat că țara vecină, fostă frățească, s-a scufundat într-un „război civil”. Observați acest joc riscant cu timpul verbelor pe care-l fac conducătorii de la Moscova. Conflictele militare se produc sau se vor produce – în această parte de lume – în măsura în care Rusia se hotărăște să le declanșeze, pentru că n-au cum veni din altă parte.

Rusia poartă în aceste vremuri și o bătălie internă, pe frontul cultural și ideologic, pentru că noul URSS, proiectat de Putin, nu trebuie să aibă fisuri. „Locatarul de la Kremlin” știe foarte bine că degeaba pornești un război dacă nu ai grijă, înainte de a cotropi teritorii, să subordonezi mintea propriilor cetățeni. Un proiect de lege, numit „Despre fundamentele politicii de stat în domeniul culturii”, elaborat de un grup de lucru de la ministerul de resort, trasează direcțiile, obligatorii, pe care le va urma noua cultură în Rusia. Teza principală a acestui proiect sună așa:„Rusia nu este Europa”, ceea ce înseamnă că precepte europene și universale precum „pluralism”, „multiculturalism”, „toleranță”, „drepturile omului”, „corectitudine politică” ș.a. sunt declarate nocive, primejdioase pentru unitatea, sănătatea și puritatea culturii ruse. Lepădarea de Europa, în 2014, contrazice, observă mai mulți comentatori, un demers secular al rușilor – încă Ecaterina a II-a, la 1767, proclama Rusia „mare putere europeană”.

Legiuitorii loiali lui Putin vor să rezolve printr-un ucaz o dilemă care îi frământă de secole pe gânditorii ruși, vor să rezume printr-un enunț arbitrar o vastă dezbatere care se poartă cam de când a căpătat Rusia conștiință de sine. O aberație mai mare nu se poate imagina: pentru că o identitate nu poate fi decretată, ea se decantează în timp, acumulează influențe, evoluează, nu e un fetus pe care să-l închizi într-un borcan cu formol.

Continuare pe: http://ziarulnational.md/vasile-garnet-cultura-pe-vreme-de-razboi/

Nu l-am găsit inițial pe Nikita Mihalkov în „lista rușinii” a oamenilor de cultură din Rusia care au susținut politica agresivă alui Vladimir Putin în Ucraina, anexarea Crimeii. Am fost cumva surprins, pentru că agitația neo-imperială din ultimele decenii a lui Mihalkov, mai ales de când Putin s-a instalat la Kremlin, obișnuința sa de a-i critica și persifla pe cei ce se declară democrați și liberali într-o Rusie care „nu acceptă structural, prin tradiție așa ceva”, anti-occidentalismul înfășurat ironic, panslavismul și ortodoxismul său militant, dar și filmul-omagiu despre Putin, „55”, făcut în 2007 – când președintele rus împlinea 55 de ani –, îl recomandau pe Mihalkov printre semnatarii acelui document înjositor pentru niște intelectuali. Însă, la doar câteva zile, dintr-un răspuns al Uniunii Cineaștilor din Rusia, Uniune patriotică, statalistă, condusă de Mihalkov – există,să precizăm, și o altă Uniune a cineaștilor ruși, mai cosmopolită –, trimis confraților ucraineni care ceruseră susținere și solidaritate, am aflat că regizorul și-a urmat idolul și în războiul din Ucraina.

Nicio umbră de critică la adresa lui Putin care tocmai anexase Crimeea, ci doar acuze acide aruncate conducătorilor netrebnici ai Ucrainei, cei care au „furat” și au „trădat” poporul, amăgindu-l cu slogane de tipul: suveranitate, libertate, democrație. Vinovați sunt și americanii, și europenii, pentru că au băgat zâzanie între frați de același sânge. Finalul acestei misive către cineaștii ucraineni e liniștitor și chiar constructiv: noi, rușii, am revenit la noi acasă, ne-am regăsit într-o mare familie. Hai să creăm împreună și să sporim patrimoniul nostru cultural.

Sprijinul pe care Mihalkov i l-a acordat lui Putin în agresiunea acestuia împotriva Ucrainei nu s-a limitat doar la atât. Regizorul „lucrează la detalii” cu publicul spectator pe site-ul său „besogon tv”, unde citește scrisori primite de la diverși cetățeni (toți aceștia aprobă anexarea Crimeii și cer nimicirea „banderoviștilor și fasciștilor” din sud-estul Ucrainei). (…)

Continuare pe: http://www.ziarulnational.md/vasile-garnet-omagiu-conducatorului-iubit/

TaximetriÈ™tii sunt de multe feluri: vorbăreÈ›i, curioÈ™i, È™tiutori, amatori de conspiraÈ›ii È™i secrete, ori dimpotrivă: taciturni, plictisiÈ›i, ascultând la radio muzica rusească care-i eliberează de orice gând. Cel care m-a dus la aeroport să întâmpin niÈ™te prieteni din Germania era supărat pe viață, riguros supărat, cu argumente în cascadă. Are o pensie mică, soÈ›ia este bolnavă, medicamentele sunt scumpe È™i falsificate – „plăteÈ™ti È™i te otrăveÈ™ti”… Dar ce mâncăm noi de la aceste supermarketuri È™i pieÈ›e agricole? Otravă! Nimeni nu ia probe să descopere nitraÈ›ii, pesticidele È™i toată chimia cu care sunt tratate fructele È™i legumele – „mâncăm È™i ne îmbolnăvim ca niÈ™te animale neÈ™tiutoare”. Apoi atacă teme majore: hoÈ›ii de la putere, n-am nevoie de Europa lor. ÃŽnainte era mai bine, îmi ajungeau bani. De ce se bagă America în Ucraina? Bine le face Putin – fasciÈ™tii trebuie nimiciÈ›i fără milă!

Îl întreb dacă nu cumva privește doar posturile TV din Rusia. Îmi răspunde nervos printr-o întrebare: Dar la ce altceva să mă uit, acu’ doar rușii spun adevărul?

Seara am urmărit È™i eu, după o lungă perioadă, emisiunile unui post de televiziune de la Moscova – Rossia 24. M-am îngrozit. (…)

Continuare pe: http://www.ziarulnational.md/vasile-garnet-la-televizor-patrioti-si-tradatori/

Două imagini, două chipuri ale unor protagoniști din aprilie 2009, văzute astăzi, mi se par emblematice pentru ceea ce adună, ca bilanț, aniversarea a cinci ani de la evenimentele de atunci. Alăturarea lor dă măsura trădării speranțelor în justiție și adevăr în Republica Moldova.

Prima imagine: „Vitas” (Vitalie Burlacu), polițistul în civil, consilier al fostului ministru de Interne Gheorghe Papuc, unul dintre agresorii feroce din ziua protestelor din aprilie 2009. Acrobația sa, de karatist rutinat care lovește cu piciorul un tânăr imobilizat de alți doi agenți în civil, undeva în spatele clădirii Guvernului, a fost fixată într-o fotografie care a devenit una de generic – pentru presa autohtonă și cea din străinătate – când se caută imagini despre violențele din aprilie 2009 de la Chișinău. Câțiva ani mai târziu, în martie 2014, îl descoperim din nou pe Burlacu: a fost reținut de angajații CNA cu o geantă de bani, încercând să „cumpere” deputați din coaliția majoritară. Antrenat, așadar, în aceeași activitate de destabilizare, dar cu mijloace mai subtile, mai puțin contondente.

A doua imagine: Roman, un adolescent care a fost terorizat psihic de anchetatori în arest, rămânând până astăzi cu sechele. Urmărit de coșmaruri noaptea, în somn, și de o permanentă senzație de persecuție pe stradă. A devenit irascibil, își controlează greu emoțiile și trăiește un sentiment de vină, pentru că tatăl sau, angajat MAI, singurul care aducea un salariu în casă, a fost concediat drept pedeapsă pentru o imaginară vină a fiului. (…)

Continuare pe: http://www.ziarulnational.md/vasile-garnet-aprilie-2009-2014-biografii-in-conflict/