Vasile Gârneţ

În zilele în care în Republica Moldova a început numărătoarea românilor în cadrul recensământului național din 12-25 mai, o formație de tenori din Basarabia – Brio Sonores – a câștigat popularul concurs „Românii au talent” de la PRO TV. Evenimentul a provocat multe reacții entuziaste, cum nu am mai văzut – atât cât îmi permit eu să privesc televizorul – de la mega-spectacolele lacrimogene ale regăsirilor-surpriză, regizate de „ieșeanca noastră” Andreea Marin. Sigur că nu vorbim în cazul „turnirului” de la PRO TV de o competiție între profesioniști și de artă elitistă: e mult amatorism, kitsch și ostentație fadă, ca peste tot în lume la concursurile de acest fel, dar ceea ce contează aici, dintr-un punct de vedere care transcende motivația imediată a acestui show televizat, este conectarea la spațiul unei sensibilități comune, românești, și un act de solidaritate națională, care a fost, cum bine se știe, de multe ori bruiată și sabotată în istoria noastră de după 1991.

Când vorbim despre integrarea românească, presa consemnează declarații ale politicienilor, reuniuni la vârf, semnarea unor acorduri – importante, dacă sunt urmate de fapte care să certifice angajamentele așternute pe hârtie –, însă apropierea celor două maluri ale Prutului se întâmplă/ar trebui să se întâmple și „la firul ierbii”: prin întâlniri neformale, concursuri populare, schimburi și colaborări între profesioniști, vacanțe, cursuri de perfecționare, activități culturale care să nu fie abandonate odată cu schimbarea guvernelor sau a administrațiilor unor instituții, proiecte transfrontaliere de care să beneficieze locuitorii din zonele limitrofe, ca să nu mai vorbim de relațiile umane propriu-zise, de nunți, cumetrii și botezuri…

Dar pentru ca aceste contacte și prilejuri de întâlnire să existe și să se multiplice, fără campanii de presă care să stârnească animozități si suspiciuni, este nevoie să construim o infrastructură comună cu România, să spargem peretele care separă cele două realități din interiorul aceleiași națiuni.

Mă gândesc la multașteptata și mereu uitata cale ferată cu ecartament european Chișinău-Iași, care nu pare să fie o prioritate în discuțiile purtate între cele două guverne. Și e păcat, pentru că în condițiile regimului fără vize, numărul persoanelor care s-ar deplasa dintr-o parte în alta ar crește, s-ar scurta timpul de călătorie și, în consecință, ar scădea prețul biletelor. Beneficiile reconstruirii căii ferate sunt evidente, sprijin financiar din partea Uniunii Europene am putea obține, probabil, fără mare efort, e nevoie doar ca cineva să elaboreze un studiu tehnic și să urmărească metodic, chiar obstinat, realizarea proiectului.

Apoi, podurile peste Prut. La Leova, de unde sunt eu, a existat un asemenea pod, unul din multele distruse în Cel de-al Doilea Război Mondial. Dacă acest pod și altele s-ar reface, numeroși basarabeni care se întorc de la munci din Rusia, frustrați și hăituiți, ar trece râul și și-ar găsi de lucru în România, mai ales dacă sunt buni meseriași. S-ar dezvolta comerțul și micile afaceri, veniturile oamenilor ar spori. Gestul simbolic al demontării sârmei ghimpate la Prut ar trebui urmat de reconstrucția podurilor care să-i unească pe românii din cele două state, să le redea sentimentul proximității.

Și, în sfârșit, Televiziunea Română. Faptul că TVR-ului nu i s-a restituit frecvența națională de care a fost deposedat nelegitim în perioada guvernării comuniste, că a fost trimis pe rețelele de cablu, unde poate fi privit de un număr limitat de persoane, este o mare rușine pentru mult-clamata noastră frăție și o „bilă neagră” pentru actuala putere de la Chișinău. (…)

Continuare pe: http://www.ziarulnational.md/vasile-garnet-svaiterul-integrarii-moldo-romane/