Vasile Gârneţ

Am citit în ultima jumătate de an mai multe declaraÈ›ii, emoÈ›ionante È™i dramatice, ale unor intelectuali ruÈ™i – scriitori, ziariÈ™ti, actori, muzicieni… -  prin care se despărÈ›eau de propria lor È›ară. „Mi-e ruÈ™ine că sunt rus. Dragi fraÈ›i ucraineni – iertaÈ›i-ne!” (Victor Șenderovici, Evgheni Kiseliov). Chiar în ziua când redactam acest text am citit È™i eseul semnat de Ludmila UliÈ›kaya în revista germană „Der Spiegel”: „Acum È›ara mea se află în război cu valorile umanismului, cu cultura, cu libertățile individuale È™i ideile privind drepturile omului… Èšara mea este bolnavă de o ignoranță agresivă, de naÈ›ionalism È™i megalomanie imperială. Mi-e ruÈ™ine de ignoranÈ›a È™i agresivitatea parlamentului, de agresivitatea È™i incompetenÈ›a guvernului, de politicienii agresivi È™i trădători care se cred supermeni. Mi-e ruÈ™ine pentru noi toÈ›i, pentru poporul meu care È™i-a pierdut busola morală.”

Asemenea mărturisiri curajoase comportă un risc real într-o țară în care popularitatea lui Putin, cel care a declanșat războiul împotriva Ucrainei, este enormă – peste 80% dintre ruși susțin aventura de creare a „Novorossiei”. Iar atmosfera de militarism patriotic agresiv din societatea rusă îi timorează pe cei care, eventual, au o altă opinie decât cea a „liderului național”. Așa încât, alte răbufniri de nemulțumire că țara lor a luat-o razna sunt formulate mai circumspect: „…Suntem derutați, trăim într-un climat de neliniște și frică. Nu poți rămâne indiferent. Când vizităm alte țări suntem nevoiți să răspundem la întrebări foarte incomode. Ne este rușine. Dar asta e țara noastră – crudă, idioată și în același timp măreață…” (L. Gazizova)

Tonul mai prudent, resemnat, poate părea o încercare de a salva aparențele, de a pune în balanță, ca o fatalitate, măreția și crima. Dar nu poți, nu ai dreptul să ceri ca toți să fie martiri, să se jertfească sau măcar să sufere pentru o idee. Numai Valeria Novodvorskaia, dintre intelectualii ruși, spunea că își dorește o Rusie de dimensiuni normale, nu cu un teritoriu atât de imens, „nesimțit”, pe care-l batjocorește prin proastă administrare, o Rusie pașnică, „fără misiune”, care să nu răspândească groază în jurul său.

***

Minciuna în Rusia are o tradiție și o istorie copleșitoare (și nu numai în Rusia). E ca o boală care, așa cum spunea cineva, „a pătruns în sistem și l-a ordonat după chipul și asemănarea ei, după amprenta ei genetică”. În epoca Putin minciuna, ca politică de stat, defilează sfidător. Un exemplu recent al minciunii ruse  este „convoiul umanitar” spre Ucraina, acolo unde tot rușii trimit ucigași, bombe și rachete.

Iată ce scrie un psiholog, Evgheni Yuriev, despre minciuna din Lumea Rusă: „Cred că e primul caz în istoria civilizației când o populație numeroasă se distruge prin minciună. E gata să dispară definitiv, dar nu renunță la minciună, moare mințind.

Cred că minciuna, încăpățânată, sălbatică și isterică, este ultima religie a rușilor. Ei au păstrat ceva din încăpățânarea și inflexibilitatea strămoșilor, dar, pierzând valorile și sensul vieții, diminuându-le prin înșelăciune, au rămas doar cu minciuna. Și minciuna nu poate fi devalorizată, nu poate fi mințită. Mințind nu faci decât să întărești minciuna care, iată, e mai scumpă decât viața”.

***

O fostă colegă de-a mea de la editură, o rusoaică inteligentă, spirit independent și… antiputinistă, stabilită cu familia în regiunea Voronej după destrămarea URSS-ului („plecăm, pentru că mai devreme sau mai târziu vă veți uni cu România”), îmi scrie: „Am citit undeva că Francis Fukuyama, cel cu teoria privind sfârșitul istoriei, s-ar putea să aibă măcar parțial dreptate. Ce vom face noi, rușii, ce vom discuta și ce vom combate dacă îi lăsăm pe ucraineni în pace? (…)

Continuare pe: http://ziarulnational.md/vasile-garnet-sfarsitul-istoriei-intr-o-singura-tara/