Vasile Gârneţ

Ultimele ore ale weekend-ului abia încheiat au bulversat lumea ziaristicii românești și, într-o anumită măsură, și breasla basarabeană, prin dezvăluirile făcute de cunoscutul jurnalist de televiziune Robert Turcescu.  Nu l-am privit de multe ori ca prezentator TV, nu-mi trezea neapărat o mare simpatie, iar discuțiile sale interminabile în compania lui Dan Puric de Crăciun și de Paște pur și simplu îmi dădeau un sentiment penibil. Acest guru național misticoid (l-am numit pe Dan Puric) ne revela lipsa noastră de perspectivă, „căderea” care ne pândește ca țară care se va „topi” în Europa tuturor viciilor. Privind acele emisiuni, halucinante în mesajul și stilistica lor – de căutare a „sufletului românesc” -, am rămas cu nedumerirea cum poate un  ziarist ce se vrea inteligent, modern, „up-to-date” (de data aceasta la Robert Turcescu fac referire) să se cantoneze într-o haltă evlavios-ortodoxă, antioccidentală, cu accente isterice.

Confesiunea din seara zilei de 21 septembrie 2014, pe care a făcut-o Turcescu după ce a plasat pe blogul său documente ce vor să demonstreze apartenenÈ›a sa la un serviciu secret românesc, mi s-a părut un gen jurnalistic inedit. L-am numit „spovedania-manea”. Ce a spus Robert Turcescu, transfigurat de emoÈ›ie, în studioul postului de televiziune B1?… Că ceea ce a dat publicității este adevărat È™i că se lasă la judecata lui Dumnezeu È™i a unui judecător de aici, de pe pământ, căruia îi va mărturisi totul, fiind gata să suporte consecinÈ›ele prevăzute de lege, rugându-i, chiar somându-i pe colegii săi jurnaliÈ™ti prezenÈ›i alături de el în studio să nu-i pună întrebări, să nu-i ceară detalii, pentru că el, Robert Turcescu, se află într-un moment de mare revelaÈ›ie sufletească, trăieÈ™te un moment de frapantă eliberare, cum nu i s-a mai întâmplat în viață. A reluat, de fapt, ceea ce a spus pe blog: „refuz să fiu Iuda în faÈ›a lui Christos (…) RugaÈ›i-vă pentru mine È™i cu mine să fim iertaÈ›i È™i izbăviÈ›i. Sunt pregătit să îndur oprobriul public, îl merit, dar sper să avem parte de legi È™i de judecători drepÈ›i. Cu Dumnezeu înainte È™i va fi bine! Vă cer iertare tuturor.”

Pentru lămurirea cititorilor noștri, voi spune că spovedania lui Turcescu vine într-un context în care opinia publică din România se află în așteptarea dezvăluirii pe care a promis-o președintele Băsescu privind candidatul la președinție cu statut de „ofițer acoperit al unui serviciu secret”.  Anunțul lui Traian Băsescu, pe care mulți l-au interpretat ca o încercare de a pune presiune pe un anumit rival politic al Elenei Udrea – candidatul său favorit în actuala campanie pentru prezidențiale –, a generat o serie de întrebări și controverse în spațiul public. Cum ar fi: dacă e oportun și legal ca un președinte să facă asemenea dezvăluiri, într-un stat european, cu un parlament care are controlul asupra serviciilor secrete. Mai ales că nu mai e vorba de structuri de poliție politică, de felul Securitatea, KGB sau Stasi, ci de un serviciu de intelligence, cu atribuții clar definite – apartenența la el nu poate fi neapărat un titlu infamant, atunci când nu lezează interese la fel de legitime, cum este servirea interesului public în calitate de jurnalist. Or, domnul Băsescu nu a precizat dacă persoana, candidatul la președinție la care s-a referit, s-ar afla în slujba unei puteri străine, eventual ostile României. Și când spunem asta ne aducem aminte (n-avem cum să uităm!) că alături de noi este în plină desfășurare un război ruso-ucrainean, cu implicații majore asupra siguranței naționale a României și a Republicii Moldova.

Robert Turcescu, din câte știm, nu candidează la președinția României, dar a făcut această mărturisire, dureroasă dar și eliberatoare, pentru a dobândi o râvnită împăcare cu sine însuși și pentru a respecta de acum încolo onoarea și demnitatea breslei jurnalistice. Este o meserie pe care a practicat-o intens în acești ani și a câștigat – spun cunoscătorii –destui bani din ea (de altfel, presa s-a dovedit o afacere mănoasă pentru unii directori de opinie din România, umplându-le conturile cu milioane de euro).  Ce m-a uluit însă și probabil că n-am fost singurul, judecând după reacțiile de pe Internet, a fost transa mistică în care Turcescu a înțeles să-și facă spovedania. O sută de cuvinte, nu mai mult, în care termeni ca „sufletul” și „Dumnezeu”, prezenți în fiecare propoziție rostită de el, au schițat fericirea interioară a unui om care și-a despovărat conștiința nu în fața unui duhovnic, ci sub lumina reflectoarelor, refuzând orice discuție despre motive, despre faptele grave pe care le-ar fi putut săvârși în calitatea sa de ofițer acoperit, despre instituțiile sau indivizii care, eventual, îl șantajează, făcându-i suferința insuportabilă. Moderatoarea din studio care încerca să aducă această confesiune abruptă și delirantă într-o albie logică, spre edificarea spectatorilor, a fost bruscată de colegul său, Robert Turcescu, și invitată să-și sondeze propriul suflet, să-și chestioneze propriile vinovății.

O prestație stupefiantă și o ieșire din scena publică, pe care a anunțat-o cu acest prilej „colonelul Turcescu”, creionând calitatea jurnalisticii românești din epoca tranziției. Un om care n-a mai putut să-și ducă păcatul în cârcă, dar a ales să folosească un limbaj rudimentar, de chilie uitată de lume, în contrast cu imaginea sa de jurnalist curajos, bătăios, angajat pe „frontul” adevărului, căruia, pe lângă toate acestea, nu-i displăceau mondenitățile – ne amintim că la un moment dat a ajuns să concureze din postura de compozitor și interpret… în finala națională a Eurovision-ului, pe care a fost aproape să o câștige! Ca jurnalist, avea și o croială mai intelectuală, a publicat într-un timp și în elitista revistă Dilema veche. Nu știu cât din prestația „manelistă” a lui Turcescu la televizor este manevră teleghidată (cum spun unii) sau, de bună seamă, doar un „ecorșeu al ființei suferinde”, o confesiune sinceră și devastatoare, în care nu mai cauți coerență stilistică. Vom afla. Nu putem judeca relația cu Dumnezeu a lui Robert Turcescu, e dreptul său de a crede în felul cum crede. Dar „cazul Turcescu” transcende limitele unei crize personale, ridică semne de întrebare asupra stării drepturilor omului, asupra statului de drept și funcționării legilor în România. De aceea, refuzul categoric și cumva nervos al lui Turcescu de a oferi detalii legate de angajamentele sale inavuabile comportă o imensă trufie, reprezintă o manifestare de grandomanie, oricât l-ar invoca el pe „bunul Dumnezeu”. Am putea avea compasiune pentru drama sa personală, i-am putea înțelege sfâșierea sufletească, însă Robert Turcescu uită că (mai) are o datorie și față de oameni, față de publicul care l-a privit și l-a ascultat în calitatea sa de formator de opinie. Altminteri, rezultă că poți să comiți orice infamie, să faci oricâte jocuri dubioase, dar dacă îl invoci oportun pe Dumnezeu, ești salvat, iar cei care îți cer, alarmați, niște explicații ale gestului tău, pot fi țistuiți prin trimiterea la Biblie și îndemnați să-și scruteze, cu asprime, propriul infern interior.

***

Am ales să comentez acest subiect „fierbinte” pe piața media românească, pentru că, așa cum e ușor de înțeles, vorbim despre o situație care vizează în egală măsură și Republica Moldova: starea drepturilor omului, transparența bătăliilor electorale, libertatea de exprimare și responsabilitățile ei, funcționarea justiției, statutul serviciilor secrete autohtone și infiltrările spionajului străin în presă și în cercurile politice.

În Basarabia, lucrurile sunt și mai încurcate, întrucât toți posibilii agenți acoperiți din mass-media dar și din politică nu pot fi deconspirați: dosarele fostului KGB au fost evacuate la Moscova, via Transnistria – cel puțin așa susține Mihai Balan, directorul SIS. Să discuți despre o lege a Lustrației în Moldova, măcar și în varianta „haiducească” adoptată zilele trecute de Rada de la Kiev, este imposibil – nimeni din actorii politici importanți de la noi nu pare interesat să se facă o „curățenie generală” (…)

Continuare pe: http://ziarulnational.md/vasile-garnet-spovedania-manea-a-unui-ofiter-acoperit/

Anna Ahmatova, din care recitesc acum cu pasiune și cu o altă înțelegere a sensurilor (inclusiv traducerile în română, ca să vad ce s-a pierdut…), scria mesianic/patetic în preajma Primului Război Mondial: „Dă-mi ani grei de suferință/ Dă-mi nesomn, sufocare și febră/ Ia-mi copilul și omul drag/ Și harul tainic mi-l ia pe deasupra/ Astfel mă rog în timpul liturghiei Tale/ Ca după zile de agonie grea/ Norul ce a întunecat Rusia/ Să se preschimbe în slava Ta strălucită” (poemul Molitva/Rugăciune).

E surprinzător că o scriitoare de inteligența și talentul Annei Ahmatova avea la 1914 exaltări patriotice de acest nivel, gata să-și sacrifice oamenii dragi pentru măreția Patriei. Versurile de mai sus exprimă o stare de spirit de care era cuprinsă nu numai Rusia, ci și întreaga Europă, grăbită să se arunce în abisul unui oribil măcel. Și iadul a venit, pulverizând imperii și destine, spulberând iluzii. Tragedia Rusiei, căzute pe mâna sovietelor, își are originea în anii iresponsabili de dinaintea Primului Război Mondial. Din păcate, destui scriitori străluciți au ațâțat flacăra care se lățea peste Europa.

Aceeași Anna Ahmatova, cu semnătura interzisă, cu soțul omorât și fiul întemnițat, scria în anii sovietici că omului din Rusia i-ar trebui doar două lucruri: scrumieră și scuipătoare. O cugetare memorabilă, demnă de condeiul unui Gogol.

***

Peste ani, o altă scriitoare, contemporană cu noi, Herta Müller, originară din România, laureată a Premiului Nobel, care nu a avut în biografia ei niciun pasaj entuziast-patriotic, dimpotrivă, a fost persecutată de Securitatea lui Ceaușescu, trăiește o stare de silă și greață când vede ce face Putin, o stare similară cu cea a Annei Ahmatova din anii stalinismului târziu. Scriitoarea a taxat sever, cu accente caustice chiar, agresiunea lui Putin în Ucraina. „Are o țară uriașă, ar trebui să-și bată capul să o amenajeze, să-i construiască o infrastructură, să creeze condiții normale, pentru ca oamenii să-și pună dinți și să-și cumpere încălțări. Să se apuce de lucru și poate va uita de război”.

Solidaritatea Hertei Müller cu Ucraina și cu întreg Estul european este de admirat. Scriitoarea vorbește în cunoștință de cauză, ca o persoană trecută printr-o dictatură de inspirație rusească. Atitudinea ei contrastează cu prestația multor intelectuali occidentali de stânga, care delirează pe tema „unicității Rusiei” și-i invocă, exoftalmici, pe Tolstoi, Dostoievski și Cehov, exact ca rusoaicele din Crimeea, care declarau în ziua pseudo-referendumului separatist de după anexare că sunt fericite să trăiască de-acum încolo în „țara marilor clasici ruși”, fără a fi deranjate de „soldățeii verzi” înarmați ce păzeau urnele de vot.

Mi-am pus de nenumărate ori aceleași întrebări, uitându-mă la harta Rusiei, la golul imens al Siberiei: de ce invadează alte popoare, de ce nu ne lasă să respirăm? Ideea de război, astăzi, acum, îți provoacă o stare de stupefacție și, exact ca la Herta Müller, de greață și silă. E ca și cum cineva ar șterge cu buretele memoria răului de dinaintea ta. (…)

Continuare pe: http://www.ziarulnational.md/jurnalul-zilelor-ce-trec-stare-de-greata/

Au făcut vâlvă în aceste zile știrile despre proprietățile foarte „lumești” ale mitropolitului Vladimir, capul bisericii ruse din R. Moldova – casă de vacanță în pădure (împrejmuită de un gard înalt, cu sârmă ghimpată și camere de filmat), apartament de lux și firme în Chișinău. Și pentru că nimeni de la mitropolie nu s-a grăbit să răspundă și să combată vârtos „minciunile” presei, au mai apărut fotografii (tot în „Ziarul de Gardă”, care i-a inventariat averea) despre vacanța la mare, în Turcia, a aceluiași prelat, într-o ținută lejeră și într-un anturaj care contrazice flagrant imaginea a ceea ce lumea își închipuie că ar fi modul de viață al unui înalt slujitor al Domnului. Sunt, toate acestea, revelații care nu ne surprind, ipocrizia este cvasigenerală în Moldova. Ei, îmbrăcați în odăjdii luxoase și cu cruci în mâini, se fac că ne intermediază contactul cu Dumnezeu, iar noi, care am învățat vorba înțeleaptă: „fă cum zice popa, nu cum face popa”, ne prefacem că credem. Biserica rusă din Moldova are o misiune bine definită: slujirea intereselor Moscovei, contribuind la „adunarea pământurilor rusești” și zădărnicind integrarea europeană a Basarabiei, desprinderea ei de „lumea rusă”.

S-au auzit voci care au sugerat că mitropolitul este jertfa unei campanii de denigrare orchestrate de ruși, pentru a-l înlătura pe „Vladimir cel moderat” și a-l înlocui cu reacționarul Marchel. E o ipoteză ce poate fi luată în calcul, dar n-aș pune mare preț pe asemenea speculații, atâta timp cât Vladimir a executat și execută docil toate ordinele Moscovei. Imaginea sa de cleric „constructiv” se explică prin funcția pe care o deține, în timp ce Marchel este „rebelul” căruia i s-a încredințat misiunea de a profera amenințări contondente și anateme la adresa României și a Occidentului „diabolic”. Ambii – și moderatul, și răzvrătitul – sunt rotițe ale aceleiași mașinării rusești de propagandă și intoxicare a creierilor. Fanta deschisă spre viața și slăbiciunile lumești ale înaltului cler ortodox din Moldova arată, după opinia mea, distanța ce desparte „foișorul” lor ornat, tămâiat și stropit cu agheasmă, de viața grea a basarabenilor. Și mai adaugă un argument pledoariei celora care denunță impostura crasă a bisericii contemporane.

***

Patriarhul Kiril, È™eful de la Moscova al mitropolitului Moldovei È™i al ChiÈ™inăului, a produs destule stupori È™i indignări de când s-a instalat în fruntea bisericii ruse. Fabulos de bogat prin afacerile cu alcool, tabac È™i petrol, ca să nu mai vorbim de averile fără număr ale instituÈ›iei pe care o păstoreÈ™te, Kiril reprezintă aripa religioasă a imperialismului rusesc. A binecuvântat războiul din Ucraina, pe care îl consideră unul „sfânt”, È™i teoretizează cu sârg în marginea conceptului „lumea rusă”, care nu se mai împiedică în divergenÈ›ele ideologice de dinaintea prăbuÈ™irii URSS. ToÈ›i cei utili în campania de resuscitare a imperiului rus, indiferent de „zeul” căruia i se închină, sunt bine primiÈ›i la pieptul sfântului părinte. DeÈ™i unii È™i-au făcut speranÈ›e că succesorul lui Alexii al II-lea, poliglotul cu stagii È™i misiuni în Occident, va scoate cadavrul lui Lenin din Mausoleu, Kiril a preferat colaborarea reciproc avantajoasă cu regimul politic de la Moscova È™i bunele relaÈ›ii cu partidul comunist, cel care nu renunță la mumia primului bolÈ™evic al Rusiei. Zilele trecute, patriarhul i-a înmânat lui Ghenadi Ziuganov, È™eful comuniÈ™tilor ruÈ™i, ordinul „Glorie È™i Onoare”, cu prilejul celor 70 de ani împliniÈ›i de acesta, È™i a primit, în replică, medalia „tematică” a partidului comunist dedicată „Aniversării a 70 de ani de la eliberarea Crimeii È™i a Sevastopolului de sub ocupaÈ›ia fascistă” (observaÈ›i… „arcul peste timp”!).

Este o congratulare care sfidează memoria sutelor de mii de preoți omorâți de regimul comunist, inclusiv memoria bunicului dinspre tată al patriarhului rus, care a stat în Gulag aproape 30 de ani, pentru că s-a opus represiunilor NKVD-iste la adresa bisericii. Lui Kiril această înfrățire dintre călăi și urmașii victimelor nu i se pare deloc scandaloasă. Cele „două religii” – pravoslavnică și comunistă – s-au regăsit armonios în slujba statului rus autocrat și expansionist.

 ***

„Câte fețe are Sofia Rotaru?”, s-au întrebat zilele trecute unii bloggeri din Chișinău. Multe și contradictorii. Mare patriotă la Kiev, unde s-a solidarizat cu Maidanul și s-a fotografiat pe fundalul bicolorului ucrainean, Sofia Rotaru s-a înscris în brigada artistică a lui Renato Usatîi, concertând în Moldova în numele Uniunii Vamale și al înfrățirii moldovenilor cu rușii. Nepotrivirea rezultă din faptul că Usatîi aprobă invazia Rusiei în Ucraina, inclusiv anexarea Crimeii, iar conaționala noastră, născută în Nordul Bucovinei, și-a exprimat dezacordul față de această barbarie. Și rușii i-au contabilizat atitudinea insurgentă, anulându-i, fără nicio explicație, o serie de concerte programate în orașele Federației Ruse. Așa încât, miza acestui duet inedit – Rotaru-Usatîi – o fi speranța solistei că omnipotentul gastarbeiter îi va convinge pe ruși că Sofia poate fi naționalistă la Kiev și internaționalistă în Rusia și în Moldova. (…)

Continuare pe: http://www.ziarulnational.md/vasile-garnet-secvente-de-viata-mitropolitul-patriarhul-si-interpretii/

Deși campania electorală nu a demarat în mod oficial, mareea manifestaților de partid în Moldova dă peste margini. Mitingul uriaș convocat de PLDM pe 7 septembrie în Piața Marii Adunări Naționale a adunat, potrivit organizatorilor, aproape 100 000 de oameni. E o dovadă că cel mai important partid european de la noi are o redutabilă capacitate de mobilizare a susținătorilor săi. Pe de altă parte, acest spectaculos exercițiu de imagine va trebui confirmat la urne, pentru ca să nu fi urmărit, mai devreme, doar un foc de artificii.

Un alt partid al Coaliției – PD – și-a trimis miniștrii și activul central în teritoriu, pregătind publicul pentru alegerile preliminare din partid, o inițiativă care se vrea inedită și democratică, încercând să-și facă mai palpabile (la propriu, adică prin prezența fizică a fruntașilor săi) performanțele partidului, să-și probeze greutatea în angrenajul guvernamental.

Una peste alta, moldovenii vor trebui să-i vadă și pe „oamenii Europei”, cum sunt numiți ei emblematic, pentru că au ce să le spună alegătorilor, au la îndemână comparații care îi favorizează. Succesele acestei guvernări, care a trecut prin numeroase crize, dar a reușit să se redreseze, se cuvine a fi comunicate și explicate cetățenilor. Întrucât până acum satele și orașele noastre (mai puțin Chișinăul) au fost lăsate la cheremul propagandiștilor Moscovei, care au îngrozit lumea cu scenarii apocaliptice, inevitabile în cazul dacă ne vom integra în Europa.

Nu merg des la țară, ca să înregistrez toate „minunile” care s-au spus despre echipa pro-europeană care conduce astăzi Moldova, dar din ce am auzit e un coctail suficient de exploziv pentru a împrăștia derută și frică. Sunt niște aberații, dar nu știu dacă toată lumea le percepe ca atare. De pildă, se spune că dacă „intrăm în Europa” vor fi închise bisericile ortodoxe, vom trece la catolicism, iar cei care vor muri de-acum încolo vor fi incinerați. Copiii basarabeni vor fi duși în sex-barurile din Europa, iar culturile noastre agricole tradiționale – strugurii, merele, roșiile – vor fi interzise. Vom fi obligați să cultivăm/să creștem ceea ce ne va dicta Uniunea Europeană și americanii, cum ar fi tutunul și viermii de mătase.

Dar cel mai groaznic e că Moldova va fi obligată de occidentali să declare război Rusiei, ceea ce se va sfârși cu un dezastru atomic într-o țară luată separat, iar muncitorii moldoveni de la Moscova se vor întoarce acasă într-un loc pustiit…

Elucubrațiile lui Dodon, Usatîi și alții ca ei sunt confirmate în clipuri filmate la mitingurile cu fluiere și drapele roșii. Dar munca pe care o fac agenții acoperiți ai Moscovei nu se vede, această activitate este doar, aflăm de la directorul SIS, minuțios supravegheată. Și încă nu a intrat în scenă PCRM-ul generalului Voronin, cu mari probleme de personal în echipa de conducere, dar care va insista să convingă Moscova că e unicul partener credibil și solid din Moldova. De aceea, într-o recentă ieșire televizată, Voronin a atacat virulent ipochimenii care se agită pe stânga eșichierului politic, numindu-l pe Dodon trădător, iar pe Usatîi „pușlama fără carnet de economii”. Și aceste perle sunt doar un preambul la ceea ce vom auzi în campanie din gura comuniștilor.

Un „agent colectiv” al Kremlinului s-a dovedit, deloc surprinzător, biserica rusă din Moldova. Dacă până acum a avut doar soliști războinici, de genul lui Marchel, Cibric, Văluță și alții, acum și Sinodul lui Vladimir s-a pronunțat deschis împotriva aderării Republicii Moldova la Uniunea Europeană. Se vede limpede din mesajul difuzat de această organizație cu răspundere limitată și necontrolată de nimeni, că ei repetă directivele patriarhului rus Kirill, cel care adună la un loc, alături de Putin, „lumea rusă”, din care, spun ei, Moldova ar fi parte integrantă.  (…)

Continuare pe: http://www.ziarulnational.md/vasile-garnet-vin-alegerile-oamenii-moscovei-si-oamenii-europei/

Poate că nimic nu e mai revelator pentru ființa umană decât vremurile cumplite de război. Avem eroi și ticăloși pe linia frontului, în Ucraina, acolo unde se moare cu adevărat: sunt fapte de eroism, dar și crime abominabile, clipe de înălțare și sacrificiu, dar și trădări, lașități (prea) omenești… Și se pare că această mitologie de război nu se va ofili prea curând, retrăgându-și protagoniștii de pe scena vieții. Armistițiul pentru încetarea luptelor din Ucraina e doar un răgaz, spun analiștii, înaintea confruntărilor decisive din această toamnă.

Și în spatele frontului vremurile au scos în prim-plan ticăloși (mai mulți) și eroi (mai puțini). Să fii ticălos, să minți, să susții războiul, să-ți trădezi prietenii și convingerile pentru posturi și beneficii, să denunți, să propagi ura e mai ușor, pentru că ești de partea majorității, nu riști nimic: 86% dintre cetățenii Rusiei sprijină politica lui Putin. Să fii erou, adică să condamni războiul și crimele Rusiei, să-ți ceri iertare de la cei agresați e infinit mai greu, pentru că ești în minoritate. O minoritate care poate fi strivită și prigonită. După cum se și întâmplă.

Această clasificare – „erou/ticălos” – e simplificatoare È™i relativă. Uneori lucrurile sunt amestecate: există convertiri È™i reconvertiri, dar È™i contingentul celor care se situează la mijloc, nu aderă la nicio tabără, „masa tăcută È™i bucuros anonimă”, oameni îngroziÈ›i de vremurile pe care le trăiesc. Sau pur È™i simplu oameni care vor să supravieÈ›uiască: au familii de hrănit, copii de trimis la È™coală, afaceri de salvat. ÃŽi poÈ›i condamna?…

Dacă mai era loc pentru o mai mare dezamăgire în cazul lui Nikita Mihalkov, odată izbucnit războiul din Ucraina, acesta s-a grăbit să-și terfelească definitiv imaginea. Antieuropean și antiamerican, conservator și ortodoxist, prieten declarat al dictatorului Putin, extrem de bogat și influent în mediul cultural, Mihalkov continuă o tradiție de familie în ce privește slujirea puterii: tatăl său, Serghei Mihalkov, este autorul imnului sovietic, pe care l-a refăcut – înainte și după 1991 – de câteva ori, adaptându-l la gusturile și chipul regimului de la Moscova. Mihalkov-seniorul l-a elogiat mai întâi pe Stalin, apoi a „aspirat” partidul comunist ca element-forte al imnului Uniunii Sovietice. În versiunea de după destrămarea URSS-ului, l-a introdus pe… Dumnezeu. Dacă ar mai fi trăit, probabil că ar fi făcut și o a 4-a versiune, în care întruchiparea spiritului rus să fie Vladimir Vladimirovici Putin.

Dar nu despre Serghei Mihalkov aș vrea să punctez aici, ci despre postura jenantă și descalificantă de propagandist a fiului său, Nichita. După ce a dat chix cu ultimele sale filme de lung-metraj (partea a 3-a din „Soarele înșelător” l-a făcut obiectul ironiei generale), cineastul Mihalkov susține invazia lui Putin în Ucraina și campania de refacere a imperiului rus, descris în „Bîline”, în „visul” lui Petru cel Mare și imaginat de urmașii săi după atâtea beții crâncene. Modalitatea prin care a manipulat Mihalkov opinia publică în această campanie anti-ucraineană a fost citirea expresivă, la postul său privat Besogon TV, cu intonație și gesticulație de artist, a unor scrisori primite de la telespectatori, fanii săi declarați, care justifică agresiunea Rusiei. Mihalkov nu i-a cruțat nici pe cei care au încercat să se opună regimului Putin și psihozei sale militariste, sau măcar au exprimat rezerve și regrete. A pățit-o, între alții, Kseniya Sobchak – cunoscută somitate a „beau monde”-ului moscovit și realizatoare TV cu vederi liberale –, pe care Mihalkov a acuzat-o, mojicește, de cosmopolitism, mercantilism occidental și lipsă de iubire față de Rusia „cea suferindă de pe urma sancțiunilor amicilor ei din Vest”. Un episod penibil, mai ales că Mihalkov însuși numai de ascetism nu poate fi bănuit (comparația cu starețul Zosima din „Frații Karamazov” nu-l prinde deloc!). Fostul cineast a reconstituit relațiile de iobăgie din Rusia țaristă, dar nu într-o ficțiune artistică, ci pe întinsele moșii pe care le stăpânește, și pentru asta i-a bătut obrazul Kseniya Sobchak într-o scrisoare de răspuns, publicată de site-urile independente din Rusia.

O altă victimă a „latifundiarului” de la Besogon TV este Andrei Makarevici. Mihalkov l-a blamat pentru că a susținut un mic concert în Ucraina, în fața unor copii refugiați din zonele de conflict, după ce presa rusă, isterizată cum e, a inversat lucrurile, afirmând că Makarevici a evoluat în fața „fasciștilor și banderoviștilor” care omoară rușii din Donbass. Mihalkov nu s-a lăsat mai prejos și, cu cinismul care-l caracterizează, l-a contrapus pe Makarevici eroilor din „Garda tânără” din Krasnodon (mitologizați de scriitorul sovietic Fadeev) – oraș din regiunea Luhansk, unde și-a ținut Makarevici concertul. Dacă eroii din Krasnodon au fost îngropați de vii de naziști în minele din regiunea Donețk, el, Mihalkov, speră ca Makarevici să moară liniștit în patul lui, n-ar vrea să i se întâmple o mare nenorocire…

***

Vorbim despre ticăloșia patentată în care au căzut mulți intelectuali ruși (am pomenit de Mihalkov și, cu altă ocazie, de Prilepin, Prohanov, Govoruhin etc.). Pe de altă parte, vorbim despre cei care încearcă să-și păstreze onoarea și demnitatea. Andrei Makarevici a avut un traseu neunivoc ca artist și intelectual. Lider al formației „Mașina vremeni” – faimoasa trupă underground din URSS, apreciată pentru mesajele antisistem ale pieselor sale, fredonate de toți tinerii din fostul „imperiul al răului”, inclusiv de adolescenții și studenții basarabeni –, cantautorul Makarevici a făcut figură de conformist în deceniile de după colapsul Uniunii Sovietice, când și-a savurat gloria din plin, s-a lansat în cinematografie și la televiziune, unde a avut o emisiune gastronomică. A fost destul de receptiv la mesajele puterii pe durata primelor mandate ale lui Putin. A cântat în Piața Roșie la inaugurarea ca președinte a lui Dmitri Medvedev („pionul” din rocada gândită de Putin) și a polemizat cu un alt rocker, rebelul Iuri Șevciuk de la DDT, pe care l-a criticat că e prea radical și că nu apreciază valoarea și personalitatea excepțională a lui Putin.

Iată însă că domnia „primului judokan” rus a intrat în putrefacție, rușii au ajuns să îi omoare pe ucraineni într-un abject război de cotropire – pe acest fundal, iluminarea lui Makarevici, care pare să-și fi regăsit „glasul conștiinței”, este cu totul remarcabilă. Supus unui tir necruțător, considerat „trădător al Rusiei”, „agent plătit al Occidentului și al Ucrainei fascizate”, Makarevici deocamdată rezistă. Și ca răspuns la aceste atacuri de anihilare, a compus un cântec scurt, intitulat „Țara mea și-a ieșit din minți”. Melodia nu este neapărat memorabilă și nici versurile, cu accente vulgare pe alocuri,  nu strălucesc. Dar, pentru că mai mulți cititori din România m-au întrebat în aceste zile ce spune Makarevici în noul său cântec, atât de popular, am făcut o traducere rapidă (neglijând rima). Îl puteți și asculta, accesând acest link: https://www.youtube.com/watch?v=AaPtn5c2lv4

Andrei Makarevici

 

Țara mea și-a ieșit din minți

 

Când ne naștem nu ne alegem țara

Și nu vom rupe niciodată acest fir

Țara mea a plecat la război

Și eu n-am putut s-o opresc

 

Acum unii au puterea și plăcerile

Alții pușcăria și cerșitul (…)

Continuare pe: http://ziarulnational.md/vasile-garnet-despre-eroi-si-ticalosi-in-vremuri-de-razboi/

Politicianul Igor Dodon este un campion al consecvenței. Își împinge pledoariile pro-rusești până dincolo de limita absurdului. Rusia se află în război cu Ucraina – luptele devin tot mai sângeroase, cu pierderi umane și de bunuri incalculabile, cantitatea de ură și memorie rănită la beligeranți se acumulează exploziv, regimul Putin a devenit un paria pentru întreaga lume civilizată, care încearcă să descurajeze agresorul prin sancțiuni economice din ce în ce mai severe, căutând să-l izoleze pe ciumat, iar Dodon nu se lasă impresionat, o ține una și bună: „Moldova să meargă spre Uniunea Vamală”. Te întrebi: o fi inconștiență sau turpitudine, bine calculată și copios remunerată?

Atunci când erau întrebaÈ›i până de curând de ce ar trebui să alegem Uniunea Europeană È™i nu Uniunea Vamală, politicienii È™i unii analiÈ™ti ai noÈ™tri democraÈ›i invocau două teze: 1. Uniunea Vamală nu există (È™i la acea oră chiar nu exista) È™i 2. R. Moldova nu are graniță comună cu noua creatură geopolitică a Moscovei (o „deficiență” pe care, mai nou, Putin s-a apucat energic să o înlăture). Răspunsuri adevărate la acea dată, dar care ignorau contraargumentul esenÈ›ial: Rusia nu ne propune valori conforme cu interesul nostru naÈ›ional. Nu vom găsi în Rusia stat de drept, pluralism politic, garanÈ›ie pentru drepturile omului, libertate de exprimare, competiÈ›ie economică onestă, nu există alegeri libere È™i corecte È™i nici respect pentru dreptul internaÈ›ional, cum s-a văzut pregnant odată cu anexarea Crimeii È™i declanÈ™area războiului în estul Ucrainei. Cum să mergi spre un asemenea coÈ™mar, dacă îți iubeÈ™ti È›ara È™i vrei să oferi un viitor bun È™i demn celor apropiaÈ›i?… Uniunea Europeană este, pentru moldoveni, o alegere de valori, o opÈ›iune civilizaÈ›ională.

Asta ca să nu mai vorbim despre identitatea noastră națională, despre moștenirea latină, căreia îi aparținem. Poate că argumentul identitar nu-l sensibilizează pe Dodon, moldovenismul său fiind de sorginte KGB-istă, dar celelalte valori, general-umane, pe care le-am invocat, ar fi trebuit să-i descurajeze elanul pro-rusesc, dacă ar fi fost un om onest și dacă ar fi ținut la poporul său.

Dodon se află într-o flagrantă contradicție logică. El acuză actuala guvernare de la Chișinău de corupție, de lipsă de transparență, de cinism și lăcomie, de obediență în fața oligarhilor etc., și se preface ca nu vede că toate aceste păcate există într-o formă multiplicată, ba chiar criminal-monstruoasă în Rusia lui Putin, acolo unde ne cheamă, răgușind la megafon.

Și pentru că nu i se dă satisfacție, „haiducul de la Sadova” proferează amenințări și pune ultimatumuri: dacă până la 14 septembrie 2014 actuala guvernare nu denunță Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană, iar cabinetul Leancă nu-și dă demisia, partidul socialist va invada Moldova cu protestatari roșii. Dorind pesemne ca impresia artistică să fie una între groază și sublim, îl va invita să cânte în aceeași zi la Chișinău și pe Iosif Kobzon, cel care are interdicție de călătorie în Statele Unite și în Europa pentru legături cu mafia.

De parcă războiul cu Ucraina nu era suficient, Rusia lui Putin e gata să deschidă în aceste zile un nou front în Kazahstan – partenerul esențial în proiectul himeric al Moscovei, ceea ce înseamnă că Uniunea Vamală se va transforma de fapt într-o „uniune a războiului”, într-un fief al violenței sistematice asupra altor popoare. (…)

Continuare pe: http://www.ziarulnational.md/vasile-garnet-de-ce-ne-cheama-dodon-in-uniunea-razboiului/

La concurență cu È™tirile despre cataclisme, războaie È™i, la celălalt pol, cu mondenități agasant-indecente, pe Facebook lumea își lansează propriile competiÈ›ii. Am avut Ice Bucket Challenge, când trebuia să-È›i torni în cap o găleată de apă cu gheață, făcând È™i o donaÈ›ie pentru tratamentul unor boli grave (românii È™i basarabenii au fost la înălÈ›ime, filmându-se în cadru natural sau în studiouri de televiziune), acum e în plină fervoare un alt fenomen: topul celor 10 cărÈ›i care te-au influenÈ›at. Jocul a prins, angajând scriitori, ziariÈ™ti, oameni de teatru, diplomaÈ›i, medici, comentatori politici, studenÈ›i, avocaÈ›i, oameni de afaceri…  AfiÈ™area listei de titluri implică, la fel ca în cazul Ice Bucket Challenge, provocarea altor zece persoane, care urmează să-È™i divulge lecturile formatoare.

LeapÈ™a cu cărÈ›i a fost practicată de bloggeri în anii „copilăriei” blogurilor, dar amploarea de pe Facebook, astăzi, este impresionantă. Cred că am citit sute de titluri în aceste clasamente ale inteligenÈ›ei – de la Biblie (prezență oarecum previzibilă, fără niciun risc de imagine pentru emitent), până la  „FraÈ›ii Grimm”, „Alice în Èšara Minunilor” È™i „Insula misterioasă”, trecând prin Shakespeare, Proust, Kafka, Tolstoi, Faulkner, Eminescu, Cervantes, Céline, Bulgakov, Dostoievski… Profuziunea cărÈ›ilor nu vorbeÈ™te doar despre imensitatea literaturii, care, totuÈ™i, când stai să alegi o sumă de „titluri fundamentale” – doar 10! – se vede supusă unei nedrepte È™i de fapt imposibile comprimări, ci sugerează, desigur, È™i atitudini diferite din partea cititorilor antrenaÈ›i în acest joc de societate. Unii l-au luat în serios, chestionându-È™i cu acurateÈ›e lecturile È™i cântărind îndelung titlurile cărora să le dea preferință, alÈ›ii au jurat pe spontaneitate, pentru că, nu-i aÈ™a, cultura înseamnă doar ceea ce rămâne după ce-ai uitat totul. Și, în sfârÈ™it, ca-n orice competiÈ›ie, avem È™i triÈ™ori, care își etalează o erudiÈ›ie inexistentă, mizând pe efectul de moment (pe efectul de autoritate!) asupra auditoriului, È™tiind că nu pot fi verificaÈ›i. Dar, indiferent cât de reale sau nu sunt topurile care circulă pe Internet, ele sunt o bună provocare, întrucât îți aduc aminte ce n-ai citit sau ce merită să reciteÈ™ti.

Există mai multe vârste ale lecturii, fiecare cu farmecul ei și cu beneficiile aferente, care sporesc odată cu maturizarea ta ca cititor și cu acumularea experienței de viață. În fața unui spirit mai cultivat, cartea (aceeași carte!) își dezvăluie altfel frumusețile și secretele alcătuirii.

***

Nu voi înceta niciodată să fac elogiul lecturii și al cărții mai ales într-un ținut ca al nostru, unde această îndeletnicire este atât de precară. Inapetența moldoveanului pentru carte este veche și pare fără leac. Iar acum, în epoca exploziei mediatice și a triumfului imaginii, acest handicap istoric e și mai greu de depășit. E dezolant să auzi dialogurile unor adolescenți basarabeni de 14-16 ani, vorbind despre iPhone-uri, iPad-uri, Windows-uri, Update-uri ș.a. într-o română primitivă, stricată, cu o pronunție îngrozitoare (așa cum vorbesc și părinții lor), demonstrând, fără putință de tăgadă, că progresul tehnologic nu înseamnă obligatoriu și evoluție culturală. Cel puțin, nu în R. Moldova.

Spre deosebire de secvența video – un produs prefabricat, servit de-a gata, al cărei consum nu angajează creativitatea, imaginația individului -, lectura cărții dezvoltă, hrănește creierul, formează noi legături între neuroni, decodifică sensurile încorporate în cuvinte, reclamă participarea consumatorului, nu doar simpla lui prezență în fața unui ecran sau monitor. Ca să nu mai vorbesc de vocabularul pe care-l însușești, cu care înveți să îți exprimi propriile gânduri și emoții. Cuvintele și expresiile unui autor – niște „bunuri străine”, până la un punct – devin ale tale. E la fel cum un ucenic ar împrumuta uneltele și abilitățile maestrului într-o meserie. Și așa, de la o ființă rudimentară, avansăm spre un stadiu superior, de făptură capabilă să-și releve bogăția Universului în care trăiește.

Lectura te ajută să înțelegi mai bine lumea, iar cel care înțelege este un om mai liber. (…)

Continuare pe: http://www.ziarulnational.md/vasile-garnet-lauda-cartii-lauda-lecturii/

Imaginea întâlnirii lui Putin cu Poroșenko de la Minsk – momentul salutului – a stârnit o mulțime de comentarii și interpretări psiho-fiziognomice. Toți au remarcat cum surâsul protocolar al președintelui ucrainean s-a schimbat brusc într-un dispreț încruntat (fața i-a devenit realmente lividă) când a trebuit să dea mâna cu Putin, cu un Putin ghemuit și vinovat, ca unul despre care lumea știe că minte și face potlogării, dar pe care trebuie să-l respecte/suporte din oficiu. Putin nu mai semăna cu un lider autentic, ce emană prestanță și respect, atitudinea sa era una vădit pânditoare, iar zâmbetul nerușinat, întins pe figură, contrasta izbitor cu sobrietatea demnă a ucraineanului care, doar el din conclavul președinților reuniți în fieful lui Lukașenko, apărea ca un adevărat om de stat, conștient de povara responsabilităților sale.

Secvența descrisă mai sus e antologică pentru esența regimului pe care actualul locatar de la Kremlin îl întruchipează. Minciuna și crima lașă – emblema sa de mai mulți ani – a stabilit recorduri greu de egalat în războiul pe care Putin l-a declanșat în Ucraina. „Soldații verzi”, fără semne distinctive pe uniformă, care invadaseră Crimeea, par acum, la câteva luni de când a fost aprins măcelul din Donbass, cea mai benignă expresie a acestei duplicități. Ce a urmat mai târziu a îngrozit lumea. Gropile comune, descoperite de armata ucraineană la Slaveansk (acolo unde a domnit autoritar bravul colonel Ghirkin/Strelkov, vestitorul „primăverii ruse din Novorossia”), asasinatele macabre (primari reticenți față de noua putere, studenți protestatari și localnici care au refuzat înrolarea în detașamentele de mercenari), răpirile, tortura, jafurile, devastările la scară mare – așa sunt apărate „drepturile lezate” ale rusofonilor din estul Ucrainei. Femeia alcoolică delirând despre un copil de trei ani răstignit la Slaveansk de „junta de la Kiev” a demonstrat că nu există scrupule în războiul informațional rusesc. „Convoiul umanitar” al celor trei sute de autocamioane vopsite în alb (le mai lipsea doar porumbelul păcii zugrăvit pe capotă), trimis să transporte fraudulos muniție și armament în tabăra separatiștilor și să evacueze în Rusia utilajele de la uzinele militare din Donețk – o altă acțiune banditească inconfundabilă ca stil.

Dar episodul cel mai tulburător care ilustrează crima și cinismul indescriptibil al regimului de la Moscova nu doar față de ucraineni, dar și față de propriul popor, este moartea parașutiștilor din regiunea Pskov, trimiși să lupte în Ucraina, parașutiști a căror identitate nu este recunoscută de comandanții unităților lor și de Ministerul Apărării rus. Zeci de morminte, ceremonii de înhumare secrete, familii îndoliate, refuzând subit să răspundă la întrebările jurnaliștilor, deși cu o zi înainte și-au exprimat durerea și consternarea. Dacă vor vorbi, dacă nu-și vor ține gura – a aflat presa pe căi ocolite – li s-a spus că nu vor primi pensii și ajutoare. Și ca o dovadă că cei care denigrează statul rus nu vor avea clemență, la două zile de pe morminte au dispărut tăblițele cu numele celor decedați și coroanele depuse din partea unităților militare și a Ministerului Apărării. Cruci anonime ale unor soldați morți pentru o cauză străină.

Prizonierii ruși, ale căror mărturii au fost difuzate de posturile TV ucrainene, au denunțat geografia recrutării acestor mercenari în Rusia (Saratov, Kostroma, Rostov, Voronej, Sankt-Petersburg, Daghestan etc.). Puși în fața unor întrebări simple – ce caută în Ucraina, de ce și-au părăsit vetrele și familiile? –, soldații arestați și-au arătat stupoarea și rușinea că au venit să lupte într-o țară-soră, împotriva unor oameni de aceeași credință cu care, uneori, se întâmplă să fie rude. „În Rusia lumea este spălată pe creier cu propaganda de la televiziune. Nu e niciun fascist aici. Sunt oameni care își apără țara.”

Cu oribila plasă de minciuni pe care a țesut-o, semănând teroare și durere, Putin și-a legat destinul de Ucraina. (…)

Continuare pe: http://ziarulnational.md/vasile-garnet-vladimir-putin-cand-minciuna-devine-destin/

De 23 de ani sărbătorim Ziua Independenței dar, în momente de nesiguranță și exasperare, ca acum, când arde țara vecină, Ucraina, avem sentimentul că situația noastră nu diferă prea mult de statutul de colonie sovietică pe care l-am avut până în 27 august 1991. Optimiștii afirmă că s-au făcut pași importanți pe calea independenței, în special în ultimii ani: am semnat Acordul de Asociere și de Liber Schimb cu Uniunea Europeană, am obținut dreptul de a călători fără vize, avem sprijinul politic, economic și moral al Occidentului. De noi depinde cum vom fructifica aceste oportunități. Adică, e loc pentru muncă, pentru construcție, n-avem timp de lamentații. Scepticii – mai numeroși, întrucât realitatea va fi mereu în urma dorințelor și proiecțiilor noastre de viață – spun că independența R. Moldova este una butaforică, declarată, mimată, că de fapt am rămas o zonă controlată de Rusia, pe care dacă aceasta ar vrea ar putea-o invada și cu tancurile, nu doar să o sufoce cu embargouri.

Dreptate au și unii, și alții. Depinde cum privești lucrurile, depinde de accentul pe care vrei să-l pui într-o asemenea discuție, depinde, în definitiv, de starea ta de spirit, de felul cum te simți și trăiești în Moldova.

Independența, așa cum s-a mai scris în acești ani, a venit ca un „cadou al destinului”, pe care nu l-am interiorizat, nu l-am asimilat ca stare mentală. Intelectualii care au militat pentru emancipare națională la începutul anilor ‘90 au fost rapid marginalizați de vechea-nouă nomenclatură – după șocul prăbușirii centrului imperial, aceasta și-a regăsit tupeul și a pus mâna pe frâiele puterii.

Singurele care au știut ce vor au fost țările baltice. Ele au reușit să scape din menghinea sovietică, devenind membre ale Uniunii Europene și NATO. Celelalte „republici surori” s-au împotmolit. Ucraina, la 23 de ani de la dispariția URSS, învață să dea conținut real cuvintelor „independență” și „libertate”, luptând cu arma în mână împotriva unei Rusii a lui Putin care vrea să refacă imperiul sovietic. R. Moldova a avut și ea un episod sângeros – războiul de la Nistru, din vara anului 1992, regizat de Moscova –, dar l-a pierdut și s-a ales cu un teritoriu separatist și cu trupe ale Rusiei, care au perpetuat ocupația militară a Republicii Moldova. Vor reuși oare ucrainenii, la 2014, să obțină victoria pe care noi am ratat-o? Mulți spun că pentru Moldova a fost imposibil să consemneze un alt rezultat în acea confruntare – alta era situația în lume, Occidentul avea probleme să perceapă noile granițe apărute după prăbușirea Cortinei de Fier, ideea extinderii spre Est a Uniunii Europene nu exista, iar Statele Unite ale Americii încă trebuiau să ne găsească pe hartă. De atunci încoace, împrejurările s-au schimbat în chip esențial.

Presa ucraineană vorbește în aceste zile despre o primă aniversare a unei reale independențe față de Rusia, pentru că, la 2014, ucrainenii și-au regăsit sentimentul libertății și al identității naționale, au învățat – i-a „ajutat” agresiunea lui Putin! – că sunt diferiți de ruși, că au o limbă proprie, nu un „dialect degradat” al limbii ruse, așa cum susțin șovinii de la Moscova. Un om liber este puternic, deoarece are posibilitatea să aleagă, să-și construiască propriul destin, cel european, pentru care s-a vărsat atâta sânge până acum. Rusia nu este doar numele unei puteri cotropitoare, ci și sinonimul haosului, violenței, reprimării drepturilor omului, corupției neîngrădite. Și va trece, probabil, încă destulă vreme până când cei care gândesc altfel în Rusia, care nu acceptă regimul Putin, vor reuși să scoată semnul egalității pus între numele țării lor și trăsăturile malefice pe care le-am enumerat.

Marea problemă a Moldovei „independente” este că nu a reușit în cei 23 de ani de la implozia Uniunii Sovietice să cimenteze o societate în jurul unui proiect existențial. Or, fără o coeziune la nivelul societății, nu poate fi atins niciun obiectiv național major. Minoritatea rusofonă, care în statistici atinge aproape 25% –simpatizanți ai comuniștilor, socialiștilor și ai altor sateliți organizați și plătiți de Moscova –, nu aderă la ideea europeană și nici la ideea de stat moldovean independent, înrudit prin limbă și valori culturale cu România. Rusofonii de la noi nu vor să părăsească mentalitatea de oameni sovietici, având la Moscova un centru de comandă imperial care le dă iluzia unui statut special și a unor privilegii peste frontiere și demarcații geopolitice. La fel, o mare parte a tinerilor ruși, născuți după 1989 în Moldova, sunt contaminați de șovinismul promovat de regimul Putin.

În câți ani am putea spera ca acești tineri recalcitranți să devină cetățeni loiali ai statului în care trăiesc? Realist vorbind, o schimbare a dispoziției în mediul alogenilor din Basarabia nu se va întâmpla prea curând și asta nu doar din vina unor politici interne defectuoase în materie de minorități naționale. E nevoie ca Rusia însăși să treacă printr-o transformare profundă și să abandoneze fantasmele imperiale, în așa fel ca rușii din Moldova și din alte foste republici sovietice să înțeleagă că nu au încotro, că singura lor șansă e să se integreze în societatea în care trăiesc, să îmbrățișeze valorile europene.

Lupta pentru independență azi nu înseamnă doar arătarea cu degetul spre Rusia (…)

Continuare pe: http://www.ziarulnational.md/vasile-garnet-ce-mai-inseamna-azi-independenta/

Ubicuul Igor Dodon, care (se pare) nu coboară din avion, a „decimat” lumea artiștilor basarabeni. I-a momit cu bani (mulți, puțini, numai SIS-ul, rudă cu Dan Bălan, ar putea să știe), iar aceștia i-au cântat la mitinguri și congrese, îmbrățișând ideile socialiste ale angajatorului și slăvind Uniunea Vamală. Au urmat dezamăgiri, regrete, trădări, atacuri violente, scuze în presă și pe rețele de socializare. Cum e posibil ca cineva pe care îl consideram „de-al nostru”, care ne cânta atât de măiestrit de inimă albastră, îndemnând flăcăii basarabeni să-și caute neveste peste Prut, să ne trădeze în halul acesta? El nu vede în ce joc murdar este atras, e chiar atât de prost, atât de nesimțit?

Ce noroc pe mine că nu mi-a plăcut niciodată mare parte din artiÈ™tii autohtoni. Cum să-È›i placă È™i să asculÈ›i azi Silvia Grigore, Gheorghe Èšopa sau Alexandru Lozanciuc, după ce i-ai auzit È™i trecut în fonoteca ta de aur pe Aurelian Andreescu, Doina Badea, Mihaela Runceanu, Anda Călugăreanu?… Nu mă dau elitist, pur È™i simplu consider că e un sacrilegiu să-mi trădez gusturile È™i preferinÈ›ele muzicale de dragul unui patriotism local obligatoriu. AÈ™a că „drama” mea de a-i vedea pe niÈ™te cântăreÈ› basarabeni lunecând pe toboganul Uniunii Vamale nu e nici pe departe la fel de mare precum disperările unor „oameni din popor” sau lideri de opinie.

Artiștii noștri cântă pe la nunți și cumătrii, pe la chiolhanuri corporatiste, unde sunt plătiți generos de noii îmbogățiți ai tranziției basarabene, iar noi i-am învestit cu titlul de „mari conștiințe naționale”. Mă întreb cine e naivul? Artiștii știu răspunsul la această întrebare, de vreme ce ne toarnă gogoși despre neutralitatea lor politică, asigurându-ne că ei cântă pentru sufletul năpăstuit al oamenilor. Nimeni nu se poate declara apolitic astăzi. Ar însemna să nu ieși din casă, să nu deschizi televizorul, să nu fi auzit de războiul din Ucraina, de haosul Uniunii Vamale și, mai grav, să nu fi trecut prin școală, să nu fi citit nicio carte, să nu ai nicio relație cu istoria și cultura neamului tău.

Și la urma urmei, de ce atâta dezamăgire și jelanie națională pe seama faptului că „ne-au trădat artiștii”? Oare politicienii n-au făcut și nu fac la fel? Câte combinații bizare am înregistrat în acești ani: români verzi care ardeau pentru Unire precum inima lui Danko, acum jură pentru Lumea Rusă; fondatori și „nași” de partid au defectat la prima ofertă mai bună, în nemuritoarea tradiție a traseismului politic; faimoși ONG-iști, luptători pentru drepturile omului și libertatea de exprimare, au ajuns să ciugulească penibil din mâna unor oligarhi; partide vândute și cumpărate la tarabă fără nicio preocupare pentru „părerea satului”. Dacă am răsfoi colecțiile de ziare din anii independenței noastre, am afla lucruri care acum unora le par incredibile. Orice ticăloșie și-a aflat cu repeziciune maeștri ai justificării, care au reușit să o facă uitată, mai ales că memoria la moldoveni e o noțiune fără mare valoare…

Și încă suntem la început de campanie electorală! Caruselul dezamăgirilor È™i trădărilor abia È™i-a pornit turaÈ›iile. ÃŽÈ™i va dezlega punga pentru interpreÈ›i È™i „tabăra europeană”. Să ofere tarife mai bune, că tarafuri se vor găsi. (…)

Continuare pe: http://ziarulnational.md/vasile-garnet-tarafuri-si-tarife-de-toamna-electorala/