Vasile Gârneţ

Proiecția unui film moldovenesc – o minune în timpurile de azi! – nu trebuie ratată pe nici un anotimp. La 24 octombrie 2014, în sala cinematografului Gaudeamus din Chișinău era frig, vara probabil acolo e foarte cald – oare cine e de vină că avem nivelul de civilizație și talentul de a face din fiecare anotimp un coșmar pentru viața noastră?! –, dar la proiecție și la întâlnirea cu echipa de creație a venit destulă lume. Filmul „Ce lume minunată”, de Anatol Durbală (debut în regie de lungmetraj), tocmai luase premiul FIPRESCI, al criticilor de film, la Festivalul Internațional de la Varșovia din 10-19 octombrie a.c. Având în vedere subiectul pe care îl abordează, evenimentele din aprilie 2009, pelicula ar fi putut avea un alt titlu, mai puțin festivist-jubilator. Și la discuția de după proiecție, regizorul a mărturisit că au analizat zeci de variante de titlu. Până la urmă, au decis să meargă pe contrast.
What a wonderful world  e È™lagărul ce răsună din aparatul de radio al maÈ™inii, când luneci în viteză pe È™oseaua nocturnă, striată de neoane, e muzica ce se aude în lumina mată a unui bar, făcându-te să te întrebi, uimit, de unde răzbate, sau în aeroport, în timp ce îți bei ceÈ™cuÈ›a de cafea È™i mai răsfiri, surâzător, câteva amintiri È™i impresii despre locul pe care îl părăseÈ™ti… ÃŽn filmul lui Anatol Durbală (tot el autorul scenariului) È™i Sergiu Cumatrenco Jr. (producător), celebra piesă a lui Luis Armstrong este muzica de ton a unui telefon mobil din mâna unui anchetator de la Interne, care încremeneÈ™te pentru o clipă, surprins, în faÈ›a frumosului ce intervine cu totul neverosimil într-un infern poliÈ›ienesc, populat de călăi È™i victime.

Secvența interogatoriului constituie scena centrală a filmului, pune în valoare ideea de bază a istoriei pe care o urmărim: pe de o parte, violența sălbatică, cruzimea, „fiara” ce erupe din om și, pe de altă parte, hazardul, ghinionul prin care o ființă nevinovată nimerește în malaxorul terorii, în veninosul, nimicitorul câmp al răului. Lui Petru, student la Boston în Statele Unite, tocmai acest lucru i se întâmplă în ziua când revine în Moldova, înainte de Paști, pentru a se vedea cu maică-sa, care urma să sosească, în câteva zile, de la munci din Italia. Mergea pe stradă cu monitorul unui calculator în brațe, recuperat de la prietenul care uitase să i-l restituie și încă mai era cu gândul la prietena sa, Elisabeth, cu care urma să vorbească în aceeași noapte pe Skype, când este lovit și trântit de doi haidamaci, ieșiți din întunericul străzii. Apoi se trezește lungit la pământ, într-o piață, alături de alți tineri molestați, înjurați și somați să nu miște.

De aici încolo, oricine ar putea derula firul întâmplării, memoria noastră recentă ne mai permite acest lucru. Tinerii sunt ticsiți într-o dubă și transportați la un comisariat de poliție. Urmează coșmarul numit „coridorul morții”, în care sunt loviți cu sete de gardieni, celula strâmtă cu o singură gaură de aerisire și anchetele de la etajele de sus, acolo unde tinerii sunt escortați și izbiți după ceafă cu sticle de plastic umplute cu apă – tortură ce nu lasă urme pe corp. La anchetă victimele sunt forțate să recunoască participarea la „lovitura de stat”, la devastarea clădirilor președinției și parlamentului. Confruntarea dintre studentul Petru (Igor Babiac) și maiorul de poliție (Igor Caras-Romanov) – secvența centrală a filmului, cum spuneam – este emblematică pentru ceea ce știm despre coșmarul din noaptea de 7 spre 8 aprilie 2009, de la Chișinău, și pentru ce s-a mai întâmplat după. Ciocnirea dintre două lumi, dintre două generații: studentul naiv, care încă nu refăcuse conexiunea completă cu Moldova condusă de comuniști și nu prinsese temperatura acelei zile de proteste în centrul orașului, și anchetatorul de poliție – insul complexat și frustrat, urând tot ce nu se supune ordinii pe care o servește, tot ce este altfel.

Printr-un joc actoricesc excelent, Igor Caras-Romanov reproduce tactica clasică a unui interogatoriu de tip KGB: aplică elemente de pedagogie carcerală, pretinzând studentului arestat, inițial pe un ton prefăcut amical, mărturisiri sincere, invocă timpurile trecute, cu valori și ierarhii clare, când respectul cetățenilor pentru stat nu se punea la îndoială, în contrast cu dezmățul democratic al noii generații, care „vrea România, Europa”, se dă în amor cu fete din străinătate și pleacă la studii în America. Limbajul polițistului e violent și scabros, furia sa convingătoare – în loc să stea alături de familie, tulburările din oraș l-au obligat să rămână la serviciu până târziu, după două noaptea. „Lecția de pedagogie” sfârșește într-o baltă de sânge: anchetatorul „patriot”  își calcă victima în picioare.
În ultima secvență a filmului trupul studentului Petru este aruncat la marginea unei șosele. Nu știm dacă e mort sau dacă viața mai palpită în el. Cineva îl sună la mobil, poate chiar prietena sa din America, cea care l-a așteptat în zadar toată noaptea să vorbească pe Skype: răsună piesa lui Armstrong, What a wonderful world, însă posesorul telefonului nu răspunde…
Anatol Durbală spune că nu a făcut neapărat un film despre evenimentele sângeroase din aprilie 2009, din Moldova, că le-a luat doar ca pretext pentru a ilustra violența și dezumanizarea în lumea de azi. Un subterfugiu, probabil. Oricum, ce vedem pe ecran e translarea artistică a unor fapte încă neclare, neelucidate în justiție, o tragedie care nu a fost conștientizată pe deplin de opinia publică, ceea ce face atrocitățile zugrăvite (și trăite pe pielea lor de sute de tineri basarabeni) oricând reversibile. Mai ales că Vladimir Voronin și partidul său, care conduceau „glorios” Moldova în aprilie 2009, dar și Zinaida Greceanîi, prim-ministrul care amenințase că poliția va trage cu gloanțe de luptă în manifestanții anticomuniști, participă din nou, cu șanse, la alegeri și aspiră să revină la putere.

După felul în care a fost conceput È™i turnat, filmul este unul de buget mic. Nu poÈ›i pretinde în condiÈ›ii de extremă austeritate financiară artă cinematografică de înalt nivel – nu decupezi niciun „cadru de pus în ramă” (criteriu minim pentru un cinefil care se respectă). InstituÈ›iile culturale ale statului R. Moldova n-au contribuit cu nimic la producerea lui. Cu toate acestea, filmul se reÈ›ine, nu uiÈ›i scena antologică a interogatoriului de la poliÈ›ie. Echipa realizatoare ne-a oferit o secÈ›iune necruțătoare a  mentalului moldovenesc: aversiunea față de intelect È™i cumsecădenie, limbajul rusificat, împănat cu vulgarități È™i injurii de puÈ™cărie, amestecând cliÈ™ee sovietice „Место встречи изменить нельзя” – referință culturală supremă – È™i trimiteri la prezumptive virtuÈ›i strămoÈ™eÈ™ti (gloriosul Ștefan cel Mare). RecunoÈ™ti în scenariul filmului exerciÈ›iul publicistic, popular dar totuÈ™i unul de suprafață, pe care Anatol Durbală îl profesează de mai mulÈ›i ani la televiziune.

Mi-aș fi dorit mai multe prim-planuri care să pună în valoare jocul, expresia și mimica actorilor, și poate mici flash-uri reflexive într-un subiect dinamic, absurd și criminal – și aș remarca în această ordine de idei rolul taximetristului,  foarte adecvat pentru tranziția moldovenească, bine interpretat de Tudor Țărnă. (…)

Continuare pe: http://ziarulnational.md/vasile-garnet-ce-lume-minunata-moldova-si-oamenii-ei-aprilie-2009/

Campania electorală, demarată de câteva săptămâni, ne oferă prilejul unor observații. Partidele din arcul guvernamental par să respecte un comportament civilizat, nu se atacă excesiv, nu-și pun strâmbe, doar bloggerii, cu angajamentul lor ascuns, prestează în registrul care i-a consacrat. Ceea ce dă ritm competiției electorale sunt disputele de pe stânga, dintre comuniști și restul, și disputele de pe dreapta dintre cei care nu prea au șanse să acceadă în Parlament.

Voronin, după ce a curățat partidul de „trădători” și „extremiști”, a înțeles că oricum nu poate spera să obțină simpatii din zona dreptei nemulțumite de prestația sub așteptări a actualei guvernări (guvernare care, în viziunea lor, nu a avut curajul să interzică Partidul Comunist). Și atunci și-a centrat campania și atacurile electorale pe cei care fojgăiesc pe stânga și vor să-i smulgă voturi, afișându-și sfidător legăturile foarte bănoase cu Moscova. Din partea lui Voronin, care s-a dedulcit la conferințe de presă, a încasat-o Dodon cu socialiștii lui, și Renato Usatîi, pe care șeful PCRM îl vede ca pe un soi de lotru fără mamă și fără tată, care habar n-are cum se guvernează o țară. Generalul vine mereu cu dezvăluiri în fața jurnaliștilor, căutând să demonstreze că cei pe care i-a fugărit din partid, etichetându-i trădători, sunt oameni de nimic. De pildă, a spus despre Tkaciuk, fostul ideolog al PCRM, că voia să-l impună pe lista comuniștilor pe controversatul om de afaceri Veaceslav Platon, cel bănuit că ar fi orchestrat operațiunea de mituire a deputaților, pentru a zădărnici ratificarea Acordului de Asociere și Liber Schimb cu Uniunea Europeană. Tkaciuk, în replică, spune că Voronin minte, așa cum ne-a obișnuit. Interesant că această mărturisire „troțkistul” transfug o face abia acum, scoțându-se cumva din chestiune, deși i-a fost consilier de taină lui Voronin și, prin urmare, e de presupus că au țesut împreună mulțimea de minciuni și scenarii diversioniste în cei opt ani de guvernare. Oare ruptura dintre cei doi foști tovarăși se va adânci atât de mult încât vom afla detalii revelatoare și despre evenimentele din 7 aprilie 2009, atunci când Mark Tkaciuk, pe un ton sinistru și cinic, acuza România de lovitură de stat împotriva R. Moldova, dar de fapt ascundea scheme oculte de destabilizare de tip KGB, care au explodat, ulterior, în Ucraina?

De aceea, poate, sloganul comuniștilor în aceste alegeri, „Doar PCRM! Doar Voronin!”, sună ca un strigăt disperat, ca lamentația unui jucător de cărți căruia i se duce norocul. Așa încât, se pare, sarcina maximă a PCRM în aceste alegeri nu e puterea, ci păstrarea trupelor fidele. Fostul comentator politic Bogdan Țîrdea, care s-a regăsit armonios în rândurile Partidului Socialist, face, într-un articol recent, un devastator rechizitoriu la adresa lui Voronin și a comuniștilor, despre care spune că au trădat, de-a lungul anilor, interesele Rusiei în R. Moldova. Țîrdea încearcă să-i atragă pe alegătorii rusofoni, cărora le semnalează: „E timpul să vă schimbați opțiunile. Rusia nu-l mai vrea pe Voronin”.

***

Și pe dreapta asistăm la o confruntare deloc grațioasă între membrii Partidului Liberal Reformator. Niște oameni cu merite incontestabile în salvarea cursului european al R. Moldova se atacă acum virulent, pentru că nu au convenit în ceea ce privește participarea sau neparticiparea partidului în campania electorală. Doamna Ana Guțu, care a recomandat renunțarea la competiție, pentru a nu risipi voturile electoratului proeuropean, face dezvăluiri din culisele formațiunii, unele deloc complezente la adresa colegilor săi. I s-a răspuns într-o primă fază cu o poezie de Radu Gyr („Adevăratele înfrângeri sunt renunțările la vis” – pe blogul lui Valeriu Saharneanu). Ulterior, doamna Guțu a deschis și alte paranteze..  (…)

Continuare pe: http://ziarulnational.md/vasile-garnet-lupte-electorale-voronin-contra-stangii-reformatorii-intre-ei/

Atunci când își apăra „specificul”, adică dictatura, politicienii ruși afirmă că țara lor nu e Europa. Mai întâi au teoretizat fenomenul oamenii de cultură și istoricii (vă amintiți proiectul-declarație elaborat de Ministerul Culturii de la Moscova, care invoca, respectuos, „tradiția dezbaterilor pe acest subiect”?), apoi politicienii de genul „trompetă spartă”, din categoria lui Jirinovski, cel care spune (în felul său bombastic-caraghios) ceea ce Putin va afirma mai târziu pe un teritoriu în prealabil „afânat”, și anume că Europa e doar un „ciob” din marea civilizație rusă. În final, chiar Putin a declarat că „Rusia e altceva”, nu poate fi măsurată europenește, rușii nu pot importa modele progresiste, pentru că nu li se potrivesc… În acest caz, oligarhii ruși în frunte cu șeful lor de la Kremlin ar trebui să fie consecvenți cu ei înșiși și să respingă nu doar „valorile europene”, străine poporului rus, ci să renunțe și la proprietățile pe care le-au achiziționat în țările UE – la vilele luxoase și la cluburile de fotbal –, și la tehnologiile Occidentului, și la vacanțele de pe Coasta de Azur, și la gadgeturile electronice (produse și ele în Vest), și la Internetul inventat de americani. Să îmbrace pufoaica și „ușanka”, să-și edifice „specificul” în ținutul urșilor albi sau printre tăietorii de pădure din adâncurile Siberiei. Asta aș înțelege eu dedicație totală față de ideea de patriotism rusesc!

Acum, Rusia și liderul de la Kremlin, după ce proiectul „Novorossia” a dat chix, au pornit o adevărată campanie de spălare a creierilor în Europa, încercând să convingă opinia publică și, mai ales, pe șefii de stat din aceste țări, că, de fapt, nu s-a întâmplat nimic grav. În estul Donbasului este în vigoare armistițiul de încetare a focului, se moare mai puțin (în orice caz, nu atât de macabru ca în zilele când a fost doborât Boeingul malaysian), sancțiunile economice trebuie anulate, întrucât sunt decizii politice adoptate „la mânie”, „sub imperiul emoțiilor”. Că s-a greșit prin aplicarea acestor sancțiuni, putem afla și de la ministrul de Externe rus Lavrov, care a adresat lobby-ului rusesc din businessul european (da, există așa ceva!) îndemnul: „…n-ar trebui să le permiteți politicienilor care iau decizii să pună politica mai presus de economie”. Și asemenea dizertații, trebuie spus, găsesc ecou printre fanii rușilor din Uniunea Europeană, în țări precum Cehia, Slovacia, Ungaria. Țări minunate, cu o vocație europeană verificată, dar cu lideri „pragmatici”, care gândesc în felul următor: „Americanii sunt departe, iar rușii sunt aproape. De ce să ne facem probleme cu Moscova?”.

Președintele ceh Miloš Zeman frecventează în fiecare an forumul economic de la Rhodos, organizat de Vladimir Iakunin, prietenul și omul de încredere al lui Putin, și spune acolo lucruri foarte confortabile și măgulitoare pentru ruși. Despre premierul ungar Viktor Orbán, vizitat sporadic de „fantoma Ungariei Mari”, s-au scris destule „lucruri curioase” ca să le mai reluăm aici. Până și noul prim-ministru al Poloniei, dna Eva Kopač, a introdus un „bemol” în relația cu Ucraina, afirmând pentru presă că n-ar trebui să punem în fața ucrainenilor, curajoși cum sunt și plini de speranță după Maidan și după riposta lor dârză din Donbas împotriva rușilor, scopuri/obiective nerealiste…

Pe acest fundal sau la această etapă a „restaurării încrederii” a intervenit și întâlnirea de la Milano a lui Putin cu liderii europeni. Putin a încercat să construiască poduri de înțelegere, solidaritate și comunicare. L-au stimulat să facă acest demers împăciuitor prietenii săi declarați sau ascunși din UE. Important este însă că troica europeană, cea care contează în luarea deciziilor și menține sancțiunile economice – Germania, Franța și Marea Britanie – nu l-au crezut. I-au reproșat că nu a respectat înțelegerile de la Minsk privind conflictul armat din estul Ucrainei, nu a retras mercenarii ruși și nu a încetat să îi susțină militar pe separatiști. Iar problema principală și sensibilă care îi trezește emoții bătrânei Europe, cea a gazelor rusești care tranzitează Ucraina spre Vest, este de asemenea nerezolvată. Comozii, „burghezii” europeni simt de pe acum cum îi învăluie gerul siberian…

Putin a fost mai clar È™i mai coerent în declaraÈ›ii când s-a referit la statutul celor două republici separatiste din estul Ucrainei, „republicile populare din DoneÈ›k È™i Luhansk”. El, Putin, recomandă ca aceste teritorii să rămână în componenÈ›a Ucrainei, dar să fie independente față de Kiev. AÈ™a vede el situaÈ›ia. O cuadratură a cercului, nu alta! De fapt, să ne înÈ›elegem: Rusia nu are niciun amestec, nu poartă nicio răspundere pentru cele întâmplate È™i, mai ales, pentru ceea ce se va întâmpla (după principiul: „Нагадил, но не признаюсь. Не моя вина” – „Am pângărit locul, dar nu recunosc. Nu e vina mea”). Descifrată, această gândire a Kremlinului sugerează că diversiunile, scenariile murdare, poate chiar operaÈ›iunile militare vor continua.

Putin așteaptă frigul iernii, pentru a vedea cum se comportă rebelii proruși pe care i-a încurajat și îi alimentează logistic, cum va reacționa Kievul oficial și… Europa, cea care are complexul caloriferului (dar nu al celui transilvan, din păcate!). Ceea ce-l deranjează pe Putin și-l obligă să meargă în Europa să discute cu niște „oameni slabi, preocupați de tradițiile lor liberale și de drepturile omului”, adică de niște nimicuri după criteriile rusești, sunt sancțiunile economice, care îi topesc bugetul țării, dependent de prețul petrolului. Iar costul barilului e în plină cădere.

***

Parcă presimțind că nu va obține nimic în Europa și dorind, pesemne, să se „încarce” energetic, Putin a făcut o vizită la Belgrad, la „frații sârbi” (mercenarii sârbi, în număr mare, luptă alături de separatiștii ruși în Donbas – mărturisire făcută de Igor Strelkov). Serbia este o „mică Rusie” în Balcani, acesta este orgoliul ei, e drept cam șifonat în ultimele decenii după ce Slobodan Milošević a dat foc fostei Iugoslavii în ideea de a crea „Serbia Mare și Pură”. Înaintea lui Putin a poposit la Belgrad, pregătind terenul cultural pentru vizita „alesului”, regizorul de curte Nikita Mihalkov, care și-a lansat ultimul său film, „Solnecinîi udar”, la Belgrad. A fost un triumf zgomotos, previzibil în fața spectatorilor belgrădeni, deși criticii ruși consemnează un nou eșec artistic jenant al fiului celui mai prolific „imnolog” din Rusia.

Dar și Putin, care a primit suprema distincție a Serbiei, Ordinul Republicii, a avut parte de o deziluzie. Președintele sârb, Tomislav Nikolić, care i-a înmânat ordinul după ce l-a gratulat într-un discurs fastuos, a spus că țara sa se află pe drumul integrării europene. Ultima remarcă, așa cum au observat toți cei prezenți la ceremonie, l-a făcut pe Putin să se schimbe la față și să ascundă ordinul primit. Se pare că nici „frații sârbi” nu au încredere în demiurgul de la Kremlin.  (…)

Continuare pe: http://ziarulnational.md/vasile-garnet-ce-cauta-rusii-in-europa/

O temă în campaniile electorale din România și din R. Moldova este unionismul. Dacă în Basarabia subiectul este abordat cu discreție, niciunul din partidele proeuropene parlamentare nu-și asumă pe față obiectivul unionist, în România toți candidații la președinție vorbesc despre Unire ca despre un punct esențial al programului lor. Mesajele pe care le lansează în Republica Moldova îi vizează, în primul rând, pe basarabenii cu pașaport românesc, care vor fi așteptați la urne în cele două tururi de scrutin – pe 2 și 16 noiembrie.

Însă apelurile unioniste sunt receptate nu numai de românofili, ci și de cercurile moldoveniste, antieuropene și antiromânești, care și-au făcut din „suveranitate” și „statalitate” niște vaci sacre. Astfel ia naștere și este amplificat până la absurd un fals pericol: imperialismul românesc. Deși adevărata amenințare la adresa securității și independenței R. Moldova vine din partea Rusiei. Numai reaua-credință te-ar împiedica să recunoști acest lucru.

Socialistul Dodon, cel care a traversat R. Moldova cu rockeri și trubaduri sovietici, iar acum poartă moaște de sfinți ruși prin republică în căutare de voturi, este una din trompetele cele mai stridente care „denunță” unionismul românesc. Dacă prim-ministrul Iurie Leancă s-a fotografiat alături de premierul român Victor Ponta, cu ocazia donării celor o sută de autobuze pentru școlile din Republica Moldova, a fost suficient ca să fie etichetat „unionist”. Pentru că – ține minte Dodon – Ponta a vorbit despre Unire la Alba-Iulia, deși între timp premierul român și-a nuanțat declarațiile, afirmând că Unirea se va realiza în cadrul Uniunii Europene și, dacă se va face, va fi un act democratic, cu participarea poporului de pe ambele maluri ale Prutului, în niciun caz o anexare, cum procedează Rusia.

Mesajele unioniste din România provoacă și dezaprobări mai ponderate, care invocă de asemenea „suveranitatea” și „statalitatea” R. Moldova, dar puse în legătură cu integrarea europeană. Într-un comunicat recent, Partidul Democrat pledează pentru relații bune cu România, dar precizează totodată că mesajele unioniste (este vizată în special Elena Udrea) „tensionează atmosfera din societate și pot genera reacții radicale contrare, de care nimeni nu are nevoie”.

Pentru a clarifica lucrurile, ar trebui să ne întrebăm ce s-ar întâmpla cu democraÈ›ia È™i cu drepturile omului în cazul în care R. Moldova È™i-ar pierde independenÈ›a în favoarea Estului sau Vestului?… Proiectul anexionist al Rusiei înseamnă lichidarea valorilor democratice, instaurarea unui regim poliÈ›ienesc – este exact situaÈ›ia din Crimeea ocupată de Putin! –, ca să nu mai vorbim de soarta limbii române. Unirea cu România ar aduce R. Moldova în cadrul unui proiect mult mai avansat din punct de vedere democratic È™i al statului de drept, asigurat de apartenenÈ›a țării la Uniunea Europeană È™i NATO.

În realitate, fluturarea steagului unionist pe timp de alegeri reprezintă o goană indecentă după voturi. (…)

Continuare pe: http://www.ziarulnational.md/vasile-garnet-unionismul-in-campanie-electorala/

Norman Manea, cel mai tradus scriitor român contemporan, a sosit la Chișinău pe 9 octombrie a.c. pentru o dublă lansare de carte la Biblioteca „Onisifor Ghibu” (Laptele negru și Pe contur, apărute în acest an în seria de autor la Editura Polirom din Iași) și pentru o întâlnire-dezbatere: „Scriitorul în totalitarism” – programată a doua zi la Universitatea de Stat din Moldova. Tot pe 9 octombrie s-a acordat Premiul Nobel pentru Literatură și câțiva prieteni mi-au spus, doar aparent glumind, că laureatul Academiei Suedeze din acest an va oferi primul interviul la Chișinău, consacrând orașul și Republica. Dar mai ales Limba Română. N-a fost să fie, a câștigat francezul Patrick Modiano, dar ideea că Nobelul literar românesc are (trebuie să aibă) o legătură cu Chișinăul îmi place tot mai mult. Noi, basarabenii, știm să așteptăm. Vom invita și la anul, în aceeași perioadă, alt scriitor român nominalizat la Nobel, iar dacă cei din Regat nu vor reuși, va trebui în cele din urmă să câștige premiul un român basarabean…

***

Cele două cărți lansate la Chișinău pun în valoare calitățile excepționale ale scriitorului complet care este Norman Manea. Eseistul grav, sobru, dar și subtil și nuanțat din Laptele negru –o carte despre Holocaust, dar și despre literatura care s-a scris pe această temă. „Literatura, spunea scriitorul la lansare, dar și în interviurile acordate presei, nu este făcută neapărat pentru astfel de teme radicale cum a fost Holocaustul. Oroarea intră greu în pagină, tragedia tinde să se transforme în clișeu și obligația scriitorului este să evite clișeul…”.

Citat: „Rușinea” germană este nu doar germană, ci una a umanității întregi. Cine nu vede în Holocaust o punere sub semnul întrebării a omenescului însuși nu are, cred, vreo șansă reală de a-i percepe adevăratele dimensiuni și semnificații” („Monumentele rușinii”, pag. 107)

În volumul Pe Contur, care adună scrierile autorului despre literatură din perioada comunistă, până la emigrarea sa în 1986, Norman Manea se arată un remarcabil critic literar, cu un bogat instrumentar de exeget, realizând ample prospecțiuni teoretice. A scris despre majoritatea scriitorilor importanți ai momentului, despre colegii săi de generație (generos, urmărindu-le evoluția de la o carte la alta), dar și despre vârfurile Generației ’80, debutanți pe atunci (Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Adina Kenereș, Alexandru Vlad…). Farmecul criticii făcute de scriitor, cel care comentează din interior, care cunoaște secretele meseriei.

Citat: „Anodinul aparent al vieţii zilnice devine pentru Sorin Titel un ospitalier teritoriu de travaliu artistic, într‑o suită de naraţiuni păstrând necesarele intervale incerte ale compoziţiei romaneşti, în registre şi tonalităţi adecvate, printr‑un dialect expresiv, în vecinătatea limbajului popular (bănăţean), căruia îi păstrează savoarea. Bocetul laic, surdinizat, reia, rotind, confesiunile care – paradoxal şi nu prea –, referindu‑se, toate, la trecere, îmbătrânire şi stingere, compun, printr‑un soi de vibrant cor a capella, un tandru oratoriu închinat vieţii.” („Vitrina, pag. 29)

***

În finalul acestei scurte prezentări, propun pentru cititorii privilegiați ai Ziarului NAȚIONAL două scurte fragmente din dialogul purtat cu Norman Manea la lansarea de la Biblioteca „Onisifor Ghibu” – fiind însoțit de soția sa, Cella Manea, și de Silviu Lupescu, directorul Editurii Polirom –, eveniment care a adunat un public select (o expunere mai largă a celor două întâlniri de la Chișinău ale scriitorului va apărea într-unul din numerele revistei Contrafort din această toamnă):

Dle Norman Manea, cum ați reușit să legați aceste punți între Occident și Orient, rămânând un scriitor foarte român în sensibilitate, evident grație limbii române în care ați continuat să vă scrieți cărțile și, în același timp, „accesând”, cum am spune noi azi, universalitatea?

Norman Manea: Aș mulțumi întâi pentru cuvintele foarte flatante care s-au spus aici despre mine. Întâlnirea mea cu Chișinăul este oarecum întârziată, iar „debutul” mei literar aici nu mai este la o vârstă foarte tânără, cum vedeți. Dar sper să ne întâlnim cândva în cărți și în gândurile noastre scrise sau spuse. Mă întrebați despre relația Est-Vest prin literatură. Cum știți, toți cei care scriem, întâi am citit. Și ca cititori granițele au dispărut. Am citit ceea ce ne trimitea și Estul, și Vestul, și în acest proces de formare spirituală am preluat ceea ce este mai bun din ambele părți.

S-a întâmplat că, foarte tânăr, copil fiind, am fost aruncat spre Est (deportarea în Transnistria, la vârsta de 5 ani – n. m.) și, la maturitate, sau poate dincolo de maturitate, am fost aruncat spre Vest. Trăiesc de peste 25 de ani la New York, care este un soi de… – eu l-am numit orașul „Da-Da” al exilaților –, este un fel de conglomerat al planetei însăși, cu oameni veniți de peste tot, și asta o arată și strada. Dacă circulați, dacă mergeți pe stradă, vedeți întreaga planetă. Deci, acolo dintr-odată mi-a scăzut importanța și narcisismul, am văzut că nu sunt și nu suntem „buricul pământului”, că există multe „burice” peste tot și că fiecare vine cu traista lui de povești și de probleme. Și am dobândit o anume solidaritate, dincolo de formare, de deformare, de limbă, de religie, de spiritualitate. Estul și Vestul se întâlnesc în multe feluri. S-au întâlnit adesea prin războaie, prin resentimente, prin ură. Se întâlnesc întotdeauna și prin cultură. Există acest fluid al ideilor și al expresiei care circulă dintr-o parte în alta și se întoarce dintr-o parte în alta. Eu astăzi sunt un exilat, poate că am fost totdeauna unul. Nu-mi pare rău că sunt. Exilul e o experiență foarte dură, probabil știți, dar e o experiență umană fundamentală. O vedem în mitologia greacă și în Biblie, o vedem cu toții proiectată în contemporaneitate, unde migrația și așa-zisa globalizare accentuează această mișcare dintr-o parte în alta.

Exilul e o dislocare dramatică și o dis-posesie, dar este în același timp, după părerea mea, un experiment pedagogic extraordinar. Pentru că ești zvârlit în necunoscut, unde trebuie să pui la lucru, să pui în acțiune și necunoscutul din tine. Având în față situații fără precedent, trebuie ca din tine să apară calitățile și defectele care să facă față acestor noi situații. Cum spuneam, este un experiment și pedagogic extrem de interesant și extrem de util. Sigur că eșecul în exil este poate mai dureros și, în general, am observat și știu din jurul meu că atât calitățile, cât și defectele se potențează în exil, prin această însingurare, prin această rătăcire, prin această pribegie de cele mai multe ori nedorită. Dar este importantă și cine reușește să învețe, să supraviețuiască și chiar să facă ceva din această experiență, are motive să fie mulțumit că i s-a dat o asemenea „pacoste”, un destin de pribeag.

Domnule Norman Manea, avem în estul nostru un vecin care nu ne lasă să trăim. Ne sufocă, ne atacă, ne pedepsește pe noi și pe alții. E vorba de Rusia lui Putin, cel despre care se crede că și-a ieșit din minți. Cum se vede din Statele Unite acest fenomen și ce credeți dvs. despre ceea ce se întâmplă acum în Ucraina?

Norman Manea: N-are probabil nicio importanță ce cred eu, dar este o situație foarte periculoasă. America, și cred că întreg Vestul, nu sunt dispuși să intre într-un război. Au avut tot felul de războaie în ultimii ani, în ultimele decenii, războaie care, după părerea mea, au fost eșecuri. (…)

Continuare pe: http://ziarulnational.md/vasile-garnet-norman-manea-la-chisinau/

Se pare că operaţiunea complexă („speţoperaţia”) de înscriere a lui Renato Usatîi în cursa electorală din această toamnă va reuşi. După ce a eşuat cu cele 2-3 formaţiuni de buzunar, achiziţionate contra preţ, gastarbeiterul de lux a cumpărat în disperare de cauză Partidul „Patria”, condus de Emilian Ciobu – un personaj şters, obscur, fost „jurnalist în URSS” (cum se recomandă chiar el), ex-ambasador al Moldovei în România, care şi-a înregistrat partidul pe ultimii metri, pentru a-i oferi lui Usatîi un vehicul de accedere în Parlament. E dovada că Renato, dincolo de zgomotele şi artificiile pe care le împroaşcă, este o piesă ce contează în schema cuiva. Domnul Ciobu, de 72 de ani – cu un limbaj şi o gândire rudimentare, frizând comicul, aşa s-a văzut la conferinţa de presă –, a fost probabil activat la momentul oportun, pentru cazul, confirmat, în care alte variante de lucru ar fi căzut.

Firește, nu vom afla dedesubturile afacerii, aşa cum n-am aflat mai nimic din scenariile de subminare lansate de Moscova de-a lungul anilor la noi. Presa a publicat dezvăluiri, investigaţii independente, dar nimic nu s-a finalizat în justiţie, nimeni, niciodată, nu a fost tras la răspundere pentru activităţi subversive care au infestat climatul politic autohton. R. Moldova rămâne în continuare un teren fertil pentru testări de tot soiul. Nu putem spera că SIS-ul sau vreo altă instituţie de stat va face lumină asupra unor întâmplări cu iz diversionist: la noi dispar dosarele, sunt arse probele, martorii îşi pierd subit memoria sau părăsesc ţara…

Basarabia are o bogată tradiţie în ce priveşte „spionitele” instrumentate de ruși. Cum a fost, de exemplu, invadarea României cu agenţi sovietici deghizaţi în turişti, în preajma izbucnirii Revoluţiei Române şi a răsturnării lui Ceauşescu: mulți dintre ei au pornit de la Chișinău. Coborând mai adânc în istorie, să ne amintim că gubernia Basarabia a servit drept bază de pregătire şi cap de pod pentru numeroase operaţiuni ţariste împotriva Principatelor Române, Imperiului Otoman şi Austro-Ungariei.

Revenind la zilele noastre, ar trebui să ne întrebăm: de ce e atât de periculoasă propulsarea lui Usatîi şi a altora de teapa lui în Parlamentul moldovean? E ușor de intuit. Dacă devin deputaţi, ei vor constitui un nucleu toxic, care va bruia și destabiliza agenda integrării europene. „Noii jucători” vin pe valul unui sentiment de urgenţă al Rusiei. Vechea clientelă promoscovită, reprezentată de Partidul Comuniştilor, dă semne de oboseală, face infidelităţi. Voronin e o persoană care îşi stăpânește trupele, el însuşi şantajabil (pentru că i se putea confisca „iazul” sau „pădurea”). Comuniştii au fost la guvernare, au, aşa, un simţ al responsabilităţii „stataliste”, iar incendiile din aprilie 2009 cred că i-au speriat destul de tare, încât să nu-și mai dorească alte spectacole cu fum şi pară.

Or, Usatîi, Tuleanţev (președinte al Ligii Tineretului Rus din Moldova), Grigore Petrenco (dezertor din PCRM) sunt imprevizibili, lipsiți de inhibiții, dornici să arate Moscovei că se poate miza pe ei. Dacă ajung deputaţi, vor căpăta o vizibilitate şi o imunitate (recte: impunitate în faţa legii), care le va dezlega mâinile, îi va încuraja să treacă la acţiuni de anvergură. Dar, mai ales, vor servi Moscovei pretextul să invoce legitimitatea unui vot popular ostil integrării europene. Și un curent de opinie cu reprezentare parlamentară nu mai poate fi expediat la categoria „grupuri extremiste” sau „marginali fără semnificație”.

Din păcate, teama actualei guvernări de a „provoca” Rusia, de-a se opune mai hotărât proiectelor sale diversioniste, îi poate aduce „explozibilul” în Parlament. Impostura, toxicitatea acestor personaje este cu atât mai greu de demascat și neutralizat, cu cât mass-media rusă îi va susține şi proteja.

Cum poate fi contracarat extremismul? (…)

Continuare pe: http://ziarulnational.md/vasile-garnet-1/

Se pare că posteritatea lui Soljenițîn în Rusia lui Putin devine tot mai problematică, „groparul” Uniunii Sovietice are parte de contestații puternice. Și asta înaintea jubileului de o sută de ani de la nașterea sa. Evenimentul urmează să fie sărbătorit la nivel de stat în 2018, așa cum reiese dintr-o directivă dată guvernului de președintele Putin. Opinia contestatarilor, care mocnea de mai mulți ani, a fost exprimată de Iuri Poliakov, redactor-șef la Literaturnaya gazeta, faimoasa altă dată publicație liberală a scriitorilor sovietici, ajunsă azi o tribună a șovinismului rusesc, o porta-voce antioccidentală. Poliakov, unul dintre cei mai înverșunați adepți ai „lumii ruse”, a refuzat să facă parte din comitetul de organizare a festivităților consacrate centenarului Soljenițîn, motivându-și protestul prin faptul că nu-l poate omagia pe cel care a chemat la „distrugerea Uniunii Sovietice, deci, a Rusiei”. Mai mult, scriitorul de la Literaturnaya gazeta insinuează că disidentul Soljenițîn a ales singur să părăsească Rusia, stabilindu-se în Statele Unite, de unde a continuat să uneltească împotriva țării sale. Așa că, după părerea lui Iuri Poliakov, din autorul „Arhipelagului Gulag” n-ar trebui să facem o figură de cult, pentru că am livra modele nocive tineretului și am pregăti alte generații de răzvrătiți pentru Piața Bolotnaya din Moscova (locul unde s-au desfășurat cele mai mari demonstrații de protest în ultimii ani împotriva regimului Putin). „Opiniile exagerate, chiar hiperbolizate ale lui Soljenițîn din această carte despre epoca lui Lenin și Stalin – o perioadă mult prea complexă – contrazic în mod scandalos documentele istorice și bunul-simț, mai preciza Poliakov. Interpretarea univocă a trecutului provoacă ură și dispreț față de propria țară, mai ales într-un context geopolitic cum este cel de azi, când avem nevoie de unitate.” (Înaintea șefului de la Literaturnaya gazeta, ideea scoaterii „Arhipelagului Gulag” din manualele școlare a fost lansată și de alți scriitori-patrioți ruși – Prohanov, Limonov, Prilepin, Șargunov, Starostin… –, care consideră această epopee a lui Soljenițîn „o pură ficțiune, o anecdotică de lagăr”, menită să denatureze adevărul și să atace filonul sănătos, autentic, al națiunii ruse).

Alegațiile lui Poliakov n-au rămas fără replică. Indignată, soția lui Soljenițîn, Natalia Soljenițîn, l-a acuzat de minciună, rea-voință și manipulare, amintind publicului felul în care Soljenițîn „a ales să plece” în America, în februarie 1974: a fost arestat, i s-a retras cetățenia și expulzat din țară. „Este imoral să repetați calomniile KGB-ului la adresa lui Soljenițîn (temuta direcție a 5-a, supranumită „poliția gândirii), mai ales că mult timp el a fost boicotat de presa americană tocmai pentru faptul că apăra tradițiile Rusiei istorice.”

Polemica văduvei scriitorului cu naționaliștii ruși nu și-a găsit încă vreun ecou la vârful puterii și, probabil, va fi lăsată să se consume fără intervenția administrației prezidențiale. Putin îi datorează multe lui Soljenițîn (scriitorul l-a numit chiar „un Stolîpin al Rusiei moderne”, în timp ce pe Gorbaciov nu l-a înghițit, iar pe Elțîn l-a evitat cât a putut). Pe de altă parte, Putin trebuie să țină cont de șovinii ruși, pe care i-a creat și încurajat, iar aceștia îi reproșează deja că a trădat proiectul „Novorossia”. Așa încât n-ar avea nevoie de o confruntare pe chestiuni literar-artistice și de prestigiu, mai ales că Soljenițîn, cu antisovietismul său visceral, dezminte talentul de „manager de succes” al lui Stalin (după expresia lui Putin) și, dacă ar mai fi trăit, ar fi dezaprobat, bănuim, și readucerea statuii lui Dzerjinski în fața sediului KGB de la Liubyanka.

Această posteritate furtunoasă a lui Soljenițîn, trebuie spus, a fost în bună măsură pregătită de maestrul însuși. A alimentat cu tenacitatea unui grădinar zelos, care își udă zilnic parcela favorită, tendințele conservator-slavofile și chiar revizioniste ale rușilor (vezi opusul său „Как нам обустроить Россию”, apărut în limba română cu titlul „Rusia sub avalanșă”, Humanitas, 2000). A vorbit despre Donbass și Crimeea ca despre niște vechi teritorii rusești, reproșându-le ucrainenilor că sunt nemulțumiți și ingrați, și a deplâns soarta etnicilor ruși din Nordul Kazahstanului, care ar trebui să întregească, firesc, armonios, „lumea rusă”. Proiectul său de expansiune neo-imperială în spațiul fostei URSS este în plină desfășurare, și dacă autorul reclama înțelegerea greșită și ignorarea tezelor sale în ultimul deceniu al secolului trecut (după ce și-a publicat lucrarea), transpunerea în viață, în zilele noastre, a viziunii megalomane pe care a elaborat-o este una de coșmar, cu mii de morți, sute de mii de refugiați și întinse teritorii pârjolite.

„Lumea rusă” își mănâncă părinții, așa cum prin alte părți revoluțiile își devorează copiii. Totuși, Soljenițîn n-ar trebui repudiat complet, sugerează ideologii și scriitorii șovini de la Moscova. Dacă punem între paranteze „Arhipelagul Gulag” și, în general, aversiunea sa față de Uniunea Sovietică – de înțeles, având în vedere suferințele scriitorului din acea perioadă –, opera și cugetările sale de după revenirea în patrie, colaborarea fructuoasă cu „liderul național” Putin sunt pe deplin utilizabile pe șantierul „noii Rusii”. „Ultimul” Soljenițîn este conservator, slavofil, ortodoxist, antioccidental și antisemit (atât cât să oblojească frustrările rușilor). Aceste trăsături se înscriu perfect în trendul patriotic moscovit de la 2014. (…)

Continuare pe:  http://ziarulnational.md/vasile-garnet-rusia-lui-putin-si-soljenitin/

Multă lume a fost scandalizată de cele două „înfățișări” ale gastarbeiterului politician Renato Usatîi. Mai întâi, a fost apariÈ›ia sa la o televiziune respectabilă, unde a È™ocat prin impostură, vulgaritate È™i tupeu, călărind câteva slogane populiste: eu voi băga la puÈ™cărie! eu voi fi È™i procuror È™i judecător! eu voi distruge cumetrismul!… Luat la întrebări, energicul Renato a dat în colÈ›uri, n-a È™tiut să răspundă la chestiuni elementare, pe scurt: a rămas descoperit ca un agent trimis fără instrucÈ›iuni pentru situaÈ›ii dificile.

Și lumea nu-și revenise din stupefacția întâlnirii televizate cu milionarul parașutat în R. Moldova, când un nou sondaj IMAS îl aburcă pe Renato peste pragul electoral, omul Renato – fără partid, fără idei și fără program –depășind concurenți cu pretenții. Ce facem cu acest ipochimen care a haiducit în voie în Basarabia luni de zile, a fost lăsat să corupă și să mituiască, să mintă și să manipuleze, să atace violent politicieni din actuala guvernare?

Să ni-l asumăm. Face parte din decorul existenței noastre diurne și din peisajul nostru interior. Să și-l asume clasa politică, cea care l-a tolerat, neglijat sau chiar s-a amuzat pe seama lui, crezând că poate câștiga prin contrast cu prestația unui saltimbanc ca Renato. Iar acum saltimbancul „ciupește” procente de la partide cu vechime.

Să și-l asume și electoratul. Pentru că individul acesta cu câteva sute de cuvinte, care a făcut bani nu se știe unde (poate i s-au dat pentru un anume proiect, că tot se poartă în Rusia „speț-operațiile”), se înscrie perfect în condiția noastră morală. Este, așa cum spunea Andrei Pleșu cu referire la un alt personaj scandalos de pe scena politică românească, „partea noastră de umbră”. Renato ne reprezintă în disperarea și în mârlănia noastră, în plăcerea tipic moldovenească de a fenta legile și buna-cuviință, în obrăznicia și-n vulgaritatea pe care nu ne sfiim să le etalăm.

Unii s-au întrebat dacă Renato și-a plătit, provocând ultimele scandaluri care îi poartă numele, prezența în talk-show la PRO TV Chișinău și parada din recentul sondaj IMAS. E o insinuare jignitoare, dar faima lui Renato, care a aruncat cu bani în stânga și în dreapta, ziua în amiaza mare, îi face acum să sufere chiar și pe cei care nu s-au lăsat mituiți de el. Reputația desăvârșește ceea ce mintea și gura escrocului n-au apucat să articuleze.

Apariția acestui „jucător” nul, scandalos, insidios și de o nocivitate greu de evaluat în efecte, scade și mai mult nivelul de ansamblu al clasei noastre politice. Ascensiunea lui Renato este o insultă directă la adresa politicienilor cu o anumită calificare și prestanță de la noi, dar este și o sfidare aruncată electoratului moldovean. Trebuie să fim considerați niște amibe, dacă suntem gata să luăm în brațe un asemenea măscărici. Moscova lansează personaje de talia lui Renato, cu priză la o populație cu organul gândirii atrofiat, pentru a înfunda drumul european al R. Moldova. „Înapoi, în grotă, moldoveni! Renato vă duce pe scurtătură!” Tot ce a venit dinspre Moscova în ultimii ani a fost diversiune, șantaj și batjocură. Problema e cât mai poate să rabde „poporul moldovenesc”?

***

În zilele când Renato Usatîi escalada treptele afirmării, am urmărit în Ucraina cea cuprinsă de valul lustrației secvențe în care politicieni corupți, impostori, trădători ai intereselor naționale, erau aruncați, literalmente, în lada de gunoi. E o măsură cam iacobină (…)

Continuare pe: http://ziarulnational.md/vasile-garnet-jurnalul-zilelor-ce-trec-politica-de-tomberon/

Chișinăul este o capitală europeană importantă, așa ne place nouă să credem, dar dacă e blocată circulația prin centru, în zona Pieței Marii Adunări Naționale, tot orașul este paralizat. E de înțeles și mai suportabil atunci când aceste restricții sunt impuse de vizita unor înalți demnitari europeni și americani sau chiar de descinderea lui Lukașenko, președintele Belarusului, care o fi el dictator în țara lui, dar ne convine că vrea să cumpere legume, vin și fructe moldovenești în condițiile embargoului rusesc la produsele agricole din R. Moldova.

Alta e situația și starea de spirit când centrul orașului este blocat din cauza unor concerte (electorale, aniversare) sau a unor acțiuni comerciale și futuriste. Problema este veche, s-a banalizat de mult, dar cele câteva împrejurări de stres maxim pe care le-am cunoscut recent m-au făcut să privesc cu mai multă atenție și implicare acest fenomen. Am trăit, de pildă, calvarul deplasării cu troleibuzul de la stația Liceul „Gheorghe Asachi”/Casa Presei până la stația „Gemenii”, în ziua când în piața îngrădită din ambele părți de gărdulețe se sărbătorea așa-zisul festival al culorilor (o tradiție indiană). Ei bine, intervalul de numai 400 de metri l-am străbătut într-o oră! În mașină domnea o exasperare generală: cineva a spart un geam, pentru că se sufoca, doi tineri au forțat din mers ușa troleibuzului pentru că își pierduseră răbdarea și voiau să o ia pe jos, un elev din clasele primare era sunat, în disperare, de maică-sa la telefonul mobil, care îl știa urcat de multă vreme în troleibuz și-l întreba de ce nu ajunge. Piciul răspundea foarte calm și bucuros să-și contrazică mama, ca pe o neinițiată, că totul este blocat, că în piață se marchează „ziua florilor”, iar la un al patrulea apel a făcut corectura de rigoare (reușise între timp să se documenteze), informându-și mama că în piață de fapt se sărbătorește „ziua culorilor”, motiv pentru care troleibuzul avansează cu viteza melcului. Până la urmă, am coborât la prima stație și am pornit pe jos spre Ciocana, pentru că întreg bulevardul Grigore Vieru, în ambele sensuri, era plin de troleibuze și mașini care staționau.

„Sărbătoarea culorilor” s-a întâmplat în după-amiaza unei zile de vineri, când traficul È™i în condiÈ›ii normale este congestionat. Or, ceea ce mi-a fost dat să trăiesc într-o seară a zilei de joi a atins culmea penibilului È™i a prostiei. Veneam de la o lansare de carte (unde s-a vorbit despre faptul că limba română în R. Moldova încă nu a ieÈ™it dintre paranteze), am trecut pe la Festivalul de Ethno-Jazz, organizat de Anatol ȘtefăneÈ› È™i formaÈ›ia „Trigon”, unde am ascultat-o pe Geta Burlacu, mi-a părut rău că nu am reuÈ™it să ajung È™i la spectacolele Teatrului NaÈ›ional din BucureÈ™ti, aflat tocmai atunci în turneu în R. Moldova, când am dat de o manifestaÈ›ie sardanapalică, în plină desfășurare, în PMAN. Pe strada PuÈ™kin spre cartierul Ciocana troleibuzele nu circulau, aÈ™a că am încercat să o iau pe Ștefan cel Mare până hăt spre intersecÈ›ia cu Mihai Viteazul, la Medicină, de unde să prind ceva spre zona mea folclorică. N-a fost deloc uÈ™or: a trebuit să străbat prin mulÈ›imea care invadase PiaÈ›a È™i Parcul Catedralei, atrasă de monologul geopolitic al lui Renato Usatîi È™i de behăitul afon al lui Stas Mihailov – ultima „trompetă artistică” adusă în R. Moldova de gastarbeiterul milionar. Stare de asediu, crepusculară, siluete fantomatice, faciesuri rudimentare miÈ™unând în toate direcÈ›iile, o fojgăială de nedescris pe gazon È™i pe aleile parcului, cozi lungi la toaletele ecologice… Lumea mânca, bea È™i È›ipa extaziată, È›inând isonul vedetei din Rusia. Am avut pentru o clipă imaginea cum poate fi cucerit ChiÈ™inăul de Putin: chemi un golan din Rusia, care urlă ca apucatul „VotaÈ›i Uniunea Vamală!”, È™i nu mai trebuie să trimiÈ›i „omuleÈ›i verzi”, via Transnistria, să mai provoci tulburări de stradă sau incendii ca în Odesa. Moldova capitulează – mai repede decât Crimeea! – la primul acord de muzică sovietică ce ar răsuna în PMAN.

Mi se pare de necrezut că nu există un regulament, un set de proceduri care să ferească ChiÈ™inăul de acest brigandaj nesimÈ›it. Este absurd È™i criminal ca orice gangster cu bani să blocheze oraÈ™ul, pentru că el are chef să cânte È™i să danseze în PiaÈ›a Guvernului. Nu È™tiu ce sume de bani câștigă È™i cât a încasat primăria din cele două evenimente descrise mai sus, pe care le-am suportat pe propria-mi piele (abuz administrativ È™i agresiune sonoră), alături de ceilalÈ›i locuitori ai capitalei, asaltaÈ›i de decibelii lui Stas Mihailov, dar, după acest coÈ™mar, cred că primarul Chirtoacă È™i-a pierdut mulÈ›i susÈ›inători. Cine le va plăti chiÈ™inăuienilor daunele morale? Cine acoperă pierderile economice cauzate de paralizia transportului public?…

Dincolo de dezordinea îngrozitoare pe care o produc aceste acÈ›iuni concertistice, oribile din punct de vedere artistic È™i dezastruoase pentru buna funcÈ›ionare a oraÈ™ului È™i a serviciilor edilitare, cu adevărat scandaloasă este profanarea unui loc emblematic – PiaÈ›a Marii Adunări NaÈ›ionale din ChiÈ™inău –, un loc sacru pentru cei care au trăit schimbările democratice din ultimele două decenii È™i jumătate. PMAN-ul nostru, azi, e scos la tarabă. O închiriază cine vrea, cine e mai obraznic. Să aduci diverÈ™i bandiÈ›i din Rusia, care să-È›i urle chiar sub ferestrele Guvernului injurii È™i slogane antieuropene (ca să realizaÈ›i enormitatea, imaginaÈ›i-vă că își fac ucrainenii un concert antirusesc în PiaÈ›a RoÈ™ie, oare cum ar reacÈ›iona Putin?), să te batjocorească în faÈ›a propriilor cetățeni, să mintă cu neruÈ™inare promovând interesele unei puteri străine, ostile R. Moldova – toate astea dau măsura corupÈ›iei È™i a lipsei de demnitate de care e pătrunsă clasa noastră politică. Și ne mai oferă È™i dovada degradării morale a societății în ansamblu. Moldovenii nu se gândesc să protesteze, să ceară guvernanÈ›ilor, responsabililor cu ordinea publică să manifeste mai mult respect pentru valorile È™i simbolurile noastre naÈ›ionale. Ei se bucură de orice prilej de beÈ›ie È™i È›opăială (staÈ›i că vine È™i Ziua NaÈ›ională a Vinului, să vedeÈ›i atunci bairamul!). Nu contează cine umple paharul. Veselie să fie! Popor lobotomizat, populaÈ›ie spălată pe creier… Dacă procuratura nu are curajul să se autosesizeze cu privire la originea banilor care se „toarnă” în R. Moldova ca într-un butoi fără fund, ca într-o È›ară fără legi È™i fără stăpân, măcar să ai tu, primărie, prezenÈ›a de spirit să-l trimiÈ›i pe Usatîi cu stolul său de „ciori vopsite” È™i vedete cu perucă, aduse din Rusia, pe un maidan din afara oraÈ™ului, să nu-È™i bată joc de oraÈ™ul acesta È™i de locuitorii săi.

Dar apropo de bani. Nu aÈ›i remarcat contrastul uluitor dintre exigenÈ›ele donatorilor occidentali – FMI, Uniunea Europeană, Banca Mondială, BERD, BEI È™.a. – care ne cer dări de seamă riguroase, până la ultimul cent, pe proiectele finanÈ›ate de ei (finanÈ›ate în folosul cetățenilor, pentru dezvoltarea R. Moldova!), È™i „dezmățul cash” al lui Dodon È™i Usatîi, care manipulează vulgar opinia publică È™i pur È™i simplu îi cumpără pe alegători, cu bucata, exact ca în Rusia È™i în alte țări bananiere? Adică, ni se pare natural să funcÈ›ionăm după reguli europene È™i, în acelaÈ™i timp, acceptăm destrăbălarea financiară È™i politică de tip rusesc, la noi acasă. Avem o disponibilitate egală, „echidistantă”, pentru salon È™i pentru speluncă!…

Usatîi își continuă netulburat campania electorală, deși Ministerul Justiției i-a interzis, din motive de escrocherie, participarea la alegeri. (…)

Continuare pe: http://www.ziarulnational.md/vasile-garnet-pman-ul-la-taraba/

Toate sondajele de opinie din ultimul timp, făcute de „ai noștri” și de „ai lor”, schițează cam aceeași configurație a forțelor în Parlamentul care se va alege pe 30 noiembrie 2014. Pe partea dreaptă și de centru a eșichierului sunt cele trei partide parlamentare proeuropene – PLDM, PD și PL –, iar în zona de stânga eligibil se arată doar Partidul Comuniștilor. Nu cred că partidele de dreapta și centru mai pot rupe din electoratul celor de stânga, proruse, și invers. Așa că lupta se va da pentru „bazinul” indecișilor și, firește, pentru sufragiile ce se pot recolta pe propriul segment politic.

Că acest lucru este înțeles și de staffurile partidelor se vede din stilistica campaniei electorale. Avem numeroase altercații pe dreapta, unde ținta principală este PLDM și liderul său, Vlad Filat, care este atacat concentric, sistematic, tenace. Când sunt epuizate toate calificativele denigratoare și insultătoare la adresa liderului PLDM, este „căinată” viața din interiorul PLDM, acolo unde prim-ministrul nu mai prididește să se despartă de șeful său de partid, unde filialele sunt nemulțumite de politica centrului și, conform unor „surse credibile”, urzesc planuri de răzvrătire.

Toate aceste atacuri și lupte se dau prin interpuși, antrenând adesea o seamă de complexe personale, de ranchiune și răzbunări. Altfel, marii jucători, patronii politici care își dispută cu cerbicie puterea și sferele de influență, își zâmbesc cordial, vorbesc cu optimism despre proiectul european, invocă pericolul restaurației comuniste, iar când se retrag pe la casele lor sunt activați mercenarii din presă, puzderia de agenți de influență, care fac, cum se zice, treaba murdară. În același timp, pentru lideri nu va fi o problemă să-și strângă mâna amical și să-și zâmbească după alegeri. Și mai ales să pună de-o nouă guvernare proeuropeană. Mai rău e că noi, publicul, vom rămâne cu gustul de erzaț amar sub limbă, ne vom alege cu neplăcuta senzație că am fost manipulați, transformați într-un decor pentru parada celor puternici.

Pe stânga, altercațiile politice sunt mai directe. Protagoniștii se bat la scenă deschisă, nu prin intermediari, cum fac adversarii lor de pe dreapta. Astfel, într-o conferință de presă al cărei limbaj se situa la intersecția lupanarului cu crâșma rusească, Voronin și-a etichetat dur concurenții de stânga, în special pe foștii „tovarăși de drum”, pe transfugi. PCRM, a spus el, nu se va alia cu nimeni, pentru că nu vrea să aburce în spate niște oameni cu viciul trădării în sânge, și i-a numit într-un context persiflant-demolator pe Mișin (care i-a scris o scrisoare) și pe Dodon. Acesta din urmă, a observat Voronin, și-a luat „padruștele” (fetele) și s-a gudurat pe lângă Alianța proeuropeană, a votat președintele și a sabotat multe proiecte și proteste ale comuniștilor care, dacă ar fi avut o mai mare susținere, „salvau” țara.

După conferința primului comunist al R. Moldova, Dodon l-a atacat virulent într-o postare pe Facebook. Socialistul de la Sadova scrie că Voronin nu e decât un „bătrânel mincinos, obosit și rătăcit”, dar destul de isterizat, care se dedă la „etichetări și amenințări”. Apoi, trece în revistă, la rândul său, trădările lui Voronin: și-a gonit tovarășii cu personalitate din partid, a făcut, oportunist, jocul Alianței (închizând școli și vânzând pământ clientelei sale de partid). Oamenii comuniștilor, aflați în diverse comisii de cercetare, n-au dorit să afle adevărul în cazul BEM (refuzând și demisia guvernatorului Drăguțanu), au închis ochii la Pădurea Domnească. Voronin a boicotat inițiativa socialiștilor de a-l revoca din funcție pe președintele Timofti și a blocat organizarea unui referendum de demitere a primarului Chirtoacă. A trădat Rusia și pe Putin, dându-se în prietenie cu lideri străini proeuropeni – Iușcenko, Saakașvili, Băsescu –, doar pentru a-și asigura un al doilea mandat de șef al statului. Degeaba îl amenință Voronin: Partidul Socialiștilor și el, Dodon, sunt curați, iar pe Voronin și PCRM nu-i vor salva de la înfrângere în alegeri nici banii, nici televiziunile oligarhilor. (…)

Continuare pe: http://ziarulnational.md/vasile-garnet-altercatii-pe-dreapta-altercatii-pe-stanga/