Vasile Gârneţ

Pentru că veți găsi numaidecât în această vară câteva ore de stat la umbră și vă veți deconecta de la fluxul politic agresiv și maculant, vreau să recomand cititorilor „Ziarului Național” o carte remarcabilă – Rockul, „Noroc”-ul & Noi (1966-1970), Editura ARC 2013, de Mihai Ștefan Poiată. O carte despre legendara formație „Noroc” de la Chișinău – primul grup rock din fosta URSS –, despre „generația Noroc” a anilor șaizeci, despre lumea culturală și politică din Moldova sovietică a acelor timpuri de „dezgheț” hrușciovist. Un studiu complex, care a necesitat din partea autorului (el însuși, în trecut, un popular animator muzical, primul DJ din Moldova) o muncă tenace de arhivar, de jurnalist-reporter și, evident, măiestrie de scriitor, pe care a demonstrat-o și în cărțile de proză și în piesele de teatru publicate până acum.

Separată brutal de România, după război, de regimul stalinist, Basarabia a trebuit să reînvie, să se reinventeze. Abia în ultimii ani ai deceniul șase a reușit să devină o societate cu elemente naționale distincte, răzbătând precum ghiocelul prin ghețuri siberiene. Și-a creat un țesut social nou, autentic, alimentându-se din două surse mari – folclorul și modernitatea occidentală. O sinteză periculoasă pentru sovietici.

Anul 1966, când este lansată formația „Noroc” la Filarmonica din Chișinău, grație intervenției directorului de atunci Alexandru Fedco (un șef cu viziuni liberale), este unul de glorie pentru cultura noastră. Are loc o explozie de creativitate în mai multe domenii: literatură (Vasile Vasilache, Vladimir Beșleagă, Aureliu Busuioc, Ion Druță, Grigore Vieru), cinema (Vlad Ioviță, Emil Loteanu, Gheorghe Vodă), teatru (Ion Ungureanu, Valentina Izbeșciuc, Ecaterina Malcoci, Dumitru Caraciobanu…). O adevărată „primăvară chișinăuiană” (ca să parafrazez celebra „primăvară pragheză” a anilor ’60: nu e o comparație exagerată – ultima a diferit prin amploare, nu prin sens de surata ei basarabeană).

Liderul formației „Noroc” a fost Mihai Dolgan, născut într-o familie de deportați în Siberia (a trebuit să explice la „secția de cadre”, de fiecare dată când încerca să se angajeze la lucru, de ce a absolvit școala la Onohoi, Bureatia: „ce ai căutat acolo?”…), iar din prima componență a formației au făcut parte: Vasile Verdeș, Victor Rusnac, Eugen Vorobiov, Ștefan Petrache, Victor Legaci, Valentina Repețchi, Olga Sorokina. Ulterior alte nume au prins prim-planul „Noroc”-ului: Alexandru Cazacu, Ion Suruceanu, Lidia Botezatu, Valentin Goga.

Un succes fulminant. Lumea culturală, mai ales boema artistică a Chișinăului, întâmpină cu entuziasm debutul formației și trăiește în noile ritmuri, mereu în schimbare, propuse de Dolgan și colegii săi – o combinație de folclor-latino-jazz-bluz-rock britanic. Apare și primul șlagăr, De ce plâng ghitarele (autorul versurilor, Efim Krimerman), care prinde și topurile europene, urmat de al doilea, la fel de tușant – Cântă un artist. Concerte, numeroase turnee în Moldova și în orașele mari ale Uniunii Sovietice, iar audiența este impresionantă – milioane de spectatori. Formația are două repertorii: unul mai „periat”, mai sobru, aprobat de consiliul artistic (un eufemism pentru cenzură) pentru cei de acasă care trebuiau supravegheați cu strășnicie, și altul pentru turneele în afara Moldovei, acolo unde interpretau și piesele unor formații occidentale, înnebunind fanii. Succesul „Noroc”-ului a alertat în scurt timp partidul comunist și KGB-ul. Scrisorile de protest, plângerile cetățenilor sovietici deranjați de muzica străină și de comportamentul artiștilor pe scenă au făcut ca Ministerul Culturii din RSSM să desființeze în 1970 formația „Noroc”. O biografie scurtă, de doar 3 ani și câteva luni, dar glorioasă. Faptul că au fost interziși le-a creat muzicienilor lui Dolgan un adevărat mit. Un alt „zbor frânt” în istoria noastră, o istorie în care n-am prea avut noroc, sau destul „Noroc”.

Toată această biografie legendară este descrisă/recompusă în amănunt prin interviuri ale autorului cu membrii formației (Mihai Dolgan, Ștefan Petrache, Alexandru Cazacu, Ion Suruceanu, Lidia Botezatu, Valentin Goga), cu politicieni (Petru Lucinschi), diplomați (Aurelian Dănilă), cu savantul Sergiu Culiuc și fiul acestuia Alexandru, cu scriitori (Andrei Strâmbeanu – autor al unor texte pentru formația „Noroc”), cu cineaști (Mircea Chistrugă) ș. a.

Mihai Ștefan Poiată are meritul că nu doar reconstituie traseul de creație al trupei „Noroc”, ci îl plasează într-un context mai larg, internațional: muzical, cultural și chiar politic. Vorbește despre grupurile și stilurile muzicale din Vest care au modelat repertoriul și gândirea artistică ale  „rockerilor” moldoveni („The Beatles” în primul rând); evocă în pasaje emoționante faimosul concert de la Chișinău al formației „Mondial” din România (care a speriat nomenclatura și securitatea sovietică prin entuziasmul publicului); insistă cu folos asupra rolului pe care l-au avut posturile de radio occidentale, BBC și Europa Liberă, asupra lărgirii orizontului cognitiv și trezirii conștiinței de sine, naționale și antisovietice, a tineretului basarabean. Din acest punct de vedere, cartea lui Mihai Ștefan Poiată are o certă valoare istorică, documentară, care transcende simpla biografie a unei formații muzicale. Ea reconstituie, de fapt, o întreagă epocă.

În finalul acestei semnalări, reproduc unul dintre inserturile eseistice remarcabile ale autorului, cum sunt destule în această carte, pe care o recomand cu încredere.

Mihai Ștefan Poiată: „N-aș vrea să forțez comparația și să afirm că „ne-a trezit” ghitara lui Sașa Cazacu, dar pentru mulți dintre noi renunțarea la baianul rusesc și îmbrățișarea ghitarei electrice occidentale a avut o semnificație care depășea cu mult cadrul strict muzical. A fost un eveniment. (…)

Continuare pe: http://www.ziarulnational.md/vasile-garnet-daca-am-fi-avut-mai-mult-noroc/