Vasile Gârneţ

un muzeu de ambre pe care îl descoperi în trepte
                                                              cum un buncăr
un concert rock într-o biserică părăsită
fanfare militare, flotă
oameni patetici şi oameni ascultători
o doamnă care ne îndeamnă insistent să fim fericiţi
o bibliotecă mare ca o fabrică
în care nu poţi rosti cuvântul poezie
strada Lenin ÅŸi strada Kalinin
case fără chip, cerşetori, seringi
prostituate vorbind mai multe limbi
tarafuri folclorice, strigături, vodcă
alţi oameni simpatici, aproape drăguţi…

dar şi tristeţea din ochii lui Richard
tăcerea lui adâncă precum o durere pe care
n-o poate mărturisi

lângă mormântul stingher cu înscrisuri străine
am simţit că parcă intraserăm cu toţii într-o
paranteză a istoriei

„Lampa cu căciulă”

Am văzut scurtmetrajul lui Radu Jude, „Lampa cu căciulă”, după un scenariu de Florin Lăzărescu. Bine filmat, onorabil jucat – asta e surpriza plăcută. Din păcate, povestea e subÅ£ire ÅŸi cam marginală. Ori poate, mă grăbesc să adaug, nu s-a găsit modalitatea potrivita pentru a transpune filmic o asemenea poveste, nu s-a găsit fanta pentru un feeling de copil, care să se contureze mai clar in film, aÅŸa cum e în nuvela lui Florin Lăzărescu… De fapt, e greu să filmezi „simÅ£irea” într-un scurtmetraj. Un scurt memorabil, pe care-l stochezi, e unul care…, să zicem, te curentează… Cred că Florin Lăzărescu are aplecare pentru scenariu. Scrie o proză cinematografică. Vezi „Trimisul nostru special”, apărut anul trecut la Polirom.
Multele premii pe care le-a încasat „Căciula…” până acum mă bucură: Premiul GOPO, Sundance, Montpellier, Cottbus, Trieste, Lisabona… Poate că mai sunt, dar mi-au scăpat mie..

Movies abanos

E la modă, e cool să faci acum un film pe subiectul Africa. AÅ£i sesizat ÅŸi voi – sigur că da! – această tendinţă… Fabrica de vise de la Hollywood ÅŸi-a mutat calabalâcul din Orientul Mijlociu, unde prestaÅ£ia armatei americane lasă de dorit ÅŸi unde alde Arnold Schwarzenegger căsăpeau teroriÅŸtii arabi, spre Africa… Doar în câţiva ani au produs mai multe filme politice pe subiect african: Country of My Skull (2004), The Interpreter (2005), Hotel Rwanda (2004), The Constant Gardener (2005) – cel mai bun de până acum!!! -, Lord of War (2005), The Last King of Scotland (2006), Blood Diamond (2006)… AÅŸtept ca „fraÅ£ii” chinezi să populeze continentul african ÅŸi să facă din el un diamant. Poate atunci voi avea ÅŸi eu curajul să-mi bag piciorul în apa Nilului…

Top ten-ul meu - filme văzute în 2006

1. The Departed
2. Match Point
3. Volver
4. Babel
5. Cache
6. United 93
7. Broken Flowers
8. Children of Men
9. Lundi matin
10. Whisky

Nikituşka la români

Am fost surprins de reacÅ£iile delirant-antuziaste ale criticii de film din România (e drept, nu toÅ£i criticii s-au entuziasmat…) la vizita “tzarului filmului rus” (apud Cristian Tudor Popescu). CTP a consacrat tocmai două texte evenimentului (unul, un laudatio, l-a rostit de pe scenă în faÅ£a lui Mihakov). Interviuri, comentarii, consemnări, relatări, reportaje – au preluat gogoaÅŸa rotundă aruncată de Nikita, care a spus că toate filmele sale sunt despre dragoste…, că urmărindu-le atent, eventual de câteva ori, înÅ£elegi mai bine sufletul rus… Abilă manipulare de artist! Mihalkov e un cineast onorabil, chiar bun („Piesă neterminată…”, „Oblomov”, „5 seri”, „Sclava iubirii”), dar are un caracter de tot rahatul rusesc. Åžtiu, amestec omul ÅŸi opera, dar nu pot face abstracÅ£ie. Nikita mereu s-a dat cu puterea (ca ÅŸi tatăl ÅŸi fratele său). ÃŽn timp ce Putin arestează si terorizează cele mai luminate minÅ£i ale Rusiei (Kasparov, Novodvorskaia, Iavlinski, Hodorkovski, Rijkov…, nu-i mai pomenesc pe cei asasinaÅ£i (Politkovskaia) sau decedaÅ£i subit and suspect… ), acest trubadur rotund pledează pentru refacerea imperiului rus, pentru cel de-al treilea mandat al lui Putin – un personaj mediocru, de o cruzime medievală…
Să revin la cineast. Îmi place Mihalkov din primele sale filme, când lucra cu detaliul, era minimalist, nu avea încă viziunile acestea panoramice, clişeizate din „Bărbierul din Siberia” ş. a. Poate mă mai întorc la subiect…

Primesc de la un cunoscut îndemnul să intru pe zgomotosul ÅŸi pasionatul site http://www.basescu.ro/, să  discut, să polemizez ÅŸi, of course, să îndemn lumea să iasă la vot în ziua referendumului, pe 19 mai, că „doar îmi pasă” (adevărul e că  mie chiar îmi pasă). ÃŽnsă eu tocmai priveam filmul “Into Great Silence” (aÅŸ risca să-l traduc în româneÅŸte prin „Cufundându-te în tăcere”) al germanului Philip Gröning (iată  aici o mică  prezentare pentru a vă  face o idee). Un film documentar excepÅ£ional, ciudat, luuuung (2 ore 49 minute)…, în care nu se vorbeÅŸte aproape deloc. Filmul e despre viaÅ£a unor călugări din ordinul cartezian, cel mai ascetic din câte există, iar filmările au avut loc la una din mănăstirile din Alpii francezi. ViaÅ£a călugărească, aÅŸa cum a rămas scrisă de la sfântul Bruno. O viaţă în singurătatea chiliei (doar o dată pe săptămână călugării se întâlnesc pe trapeză, ies la plimbare, schiază…), în care călugărul se roagă, gândeÅŸte, meditează, din nou se roagă, citeÅŸte, copiază din manuscrise, din nou se roagă, mănâncă… Tot acest ritual se întâmplă în spaÅ£iul închis al chiliei, din care călugărul nu iese mai multe zile… Un ritual al liniÅŸtii. Atunci când tăcem, auzim mai bine. Filmul e întrerupt de mai multe ori de citate din scripturi. EsenÅ£a unui astfel de citat spune că vocea lui Dumnezeu se manifestă în ÅŸoaptă, în liniÅŸtea vântului… Dacă eÅŸti cufundat într-o tăcere uriaşă, poÅ£i să auzi vocea lui Dumnezeu… Asta fac călugării din Alpii francezi…
Şi până a intra pe http://www.basescu.ro/, mă gândesc că, poate, dacă nu se striga/urla atâta, nu s-ar fi ajuns la demitere şi la referendum. E greu să-ţi imaginezi o clasă politică românească potolită şi raţională, în care, măcar uneori, să se instaleze liniştea… Nu o linişte de mănăstire în care cineva să audă, poate, vocea lui Dumnezeu, dar măcar să-şi audă propriile voci..

Vladimir Sorokin, “Ziua opricinicului” (Deni opricinika). AcÅ£iunea romanului se desfăşoară într-un viitor nu prea îndepărtat, însă plonjează – sorbind sensul profund al epocii – ÅŸi în realităţile de pe timpul opricininei lui Ivan cel Groaznic. O Rusie eternă, arhetipală, în care timpul parcă a încremenit, o Å£ară care reproduce de-a lungul întregii sale istorii aceleaÅŸi forme ÅŸi conÅ£inut. AÅŸadar, o Å£ară fără memorie, condusă de opricinici. ÃŽn “Zâţul” lui Tatiana Tolstaia, aÅŸa cum îşi amintesc cei care au citit cartea, Benedict devine opricinic ÅŸi vânează literatura interzisă lecturii. La Sorokin cărÅ£ile clasicilor sunt arse în sobă de vizionara Prascovia – autoritatea supremă în ale spiritului. ÃŽnsă detaliile contează mai puÅ£in, esenÅ£ială este viziunea de ansamblu asupra Rusiei ca o Å£ară într-o veÅŸnică stagnare. E drept că în romanul lui Sorokin Siberia este locuită de câteva zeci de milioane de chinezi. China în general pare să fie Å£ara nr. 1 în lume. Europa e un deÅŸert, terorizată de niÅŸte bande de cyberpank de origine arabă. America e ÅŸi ea undeva la periferia civilizaÅ£iei, însă ura ruÅŸilor împotriva Americii n-a dispărut. ÃŽntreg folclorul ruÅŸilor, celebrele ceastuÅŸki, e construit pe imagini despre distrugerea Americii…
Sorokin demonstrează şi în acest roman că nu e doar un autor cu o imaginaţie/fantezie bogată, dar şi un excelent mânuitor al limbii ruse. Opricnicii poartă odăjdii de pe vremea lui Ivan cel Groaznic, iar obiectele de care se folosesc zilnic sunt numite arhaic: celularul e numit mobilo; mercedesul e merin, televizorul – burduful cu ştiri. După beţii lumea se drege cu sucul de mesteacăn “Esenin”, iar cocaina e numită cocoşa. A fost reinstaurată monarhia, însă Rusia a rămas în teritoriile de după destrămarea URSS-ului. Epocile Gorbaciov şi Elţin sunt numite oficial drept “epoci puroioase”… Personajele poartă nume de hoţi, cu rezonanţe de puşcărie: Komeaga, Posoha, Vogul, Teaglo, Hruli, Sivolai, Zeabeli, Mokrâi, Ohlop, Vosk, Varionnâi… Eroii principali poartă, totuşi, nume vechi de boieri ruşi: Buturlin şi Urusov…
Influenţe din Soljeniţîn, în special îţi vine în minte „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”. Chiar şi titlurile romanelor se îngână: la Soljeniţîn – „O zi…”, la Sorokin – „Ziua…”.
Câteva traduceri.
Un scurt dialog. Komeaga o întreabă pe Praskovia, vizionara: „Ce va fi cu Rusia?” Răspuns: „Cu Rusia va fi nimic”. Înţelege cum vrei. Acest „nimic” poate însemna că Rusia se va salva, ori că Rusia va dispărea…
Finalul romanului, prin vorbele lui Komeaga, sună astfel în română: „O sută sau nu, dar voi mai trăi. Vom trăi, vom trăi. Åži altora le vom permite să-ÅŸi trăiască veacul. ViaÅ£a e fierbinte, eroică, statală, responsabilă… Trebuie să slujeÅŸti o cauză măreaţă. Trebuie să trăieÅŸti pentru a-i necăji pe ticăloÅŸi, spre bucuria Rusiei… Sunt vii oamenii, sunt vii caii, oh, vii… toÅ£i… toată opricinina, scumpa mea opricinină. Åži atâta timp cât e vie opricinina, e vie ÅŸi Rusia. Åži slavă Domnului”
Un roman remarcabil, care sper să fie tradus în română cât mai curând.

Notă: opricinic – ostaş din opricinină – forţele militare, poliţia de pe timpul lui Ivan cel Groaznic.

existau uneori nopţi lungi şi liniştite
(o liniÅŸte abisală, inflamată de conotaÅ£ii – îmi amintesc)
când ne întâlneam cu noi înşine
ÅŸi încercam – dintr-o revoltă a naturii noastre răbdătoare -
să descoperim răul din peisaj

aveam aÅŸa un impuls bovaric
eram dinamici şi plonjam disperaţi-curajoşi
în geografia mizeriei…
multe aflam… încărcam totul cu grijă – grija celui
care va mărturisi – într-un tren ÅŸi urcam
spre soclul speranÅ£ei…

să ştii că nu-i totul pierdut ne spuneam, încurajându-ne
există în răul acesta imens şi un loc pentru bine
uite o sentinţă  frumoasă zicea Ioana şi cita:
“iubirea are o singură definiţie posibilă:
este a îmbătrâni împreună şi a te emoţiona
de ridurile care se scriu pe figura partenerului tău.
altceva nu este iubire…”  

apoi tăceam şi era din nou o linişte prevestitoare
timpul lucra (ne lucra nemilos)
puneam muzică, evident preclasici
noi fiind genul de sensibilitate
care lăcrimam discret ascultând Albinoni

eram tineri, promiţători şi bovarici
sfidam toate majusculele
ÅŸi veneau peste noi zile pline
de întâmplări

purtam lungi discuţii pe subiecte
care se respingeau reciproc
de pildă: despre cum îşi cultivă
unii amnezia pentru propria laÅŸitate,
despre cum să ne hrănim cu fidelitate îngerul,
despre caracterul giroscopic – de la giruetă -
al oamenilor,
sau despre proiectul unei călătorii
la Ierihon…

peste toate însă era frumuseţea
ta nepăsătoare
privirea ta mereu doritoare de a cunoaÅŸte
uneori mă rugai să-ţi povestesc
despre frigul singurătăţii
era ca ÅŸi cum mi-ai fi cerut
să descriu circulaţia sângelui în artere

dar mai ales nopţile practicam jocul
acesta numit mărturisirea totală
nu ştiu, poate că era iubire acel fel
de a ne trăi timpul împreună
norocul nostru a fost
că nu ne vedeam mâinile
ca să descoperim dacă
mai şi minţeam uneori
 

My God,
Cum se insinuează politica, nu mă lasă să scriu la “Chişinău, mon amour”…
Ia vedeti ÅŸi citiÅ£i cum doarme “PORKUL” în Parlament: waw 

Comentariile cititorilor sunt de “florile răului”…
Åži după ce vă cruciÅ£i, citiÅ£i ÅŸi acest comentariu – lucid ÅŸi la obiect – de Patapievici: aici

plouă la Malbork peste râul cu nuferi
brusc se răceşte şi Miroslav înjură blajin în cehă
că n-a găsit la bufet vodcă, coniac sau măcar Becherovka
şi-l mai deranjează şi muzica disco deloc potrivită cu locul
el ar prefera un Benedetto Marcello sau Händel…
îi dau dreptate şi vorbim puţin despre ecologia sufletului…

trece un tren peste pod şi parcă e aşa un tunet
prelung… de revoltă-a naturii

scriitorii unguri semnează ilustrate pentru cei de-acasă
la ei o ilustrată frumoasă expediată fără plic chiar
ajunge la destinatar
Lascha, georgianul care stă mai mult la Berlin şi
recită uneori fragmente din Faust, se enervează
că polonezii au încurcat flagrant comenzile
de exemplu lui i s-a adus varză şi el a cerut spaghetti
muzica disco ne bruiază, sfidează castelul medieval care
în zile cu soare îşi scaldă umbra crenelurilor în
apa tăcută a râului Nogat

un peştişor se zbate pe o frunză de nufăr
poetul Sauter îşi aruncă bocancii de producţie estonă
vrea să intre în apă să salveze fiinţa fragilă
până n-a ieşit din nou soarele, dar e implorat să renunţe
şi Sauter ascultă, rămâne pe mal şi stârneşte valuri
cu mânerul umbrelei pe care a cumpărat-o la Dortmund
Jesica  îşi scoate şi ea coiful războinic
spune ceva în germană, nu ştiu dacă e o exclamaţie
de bucurie sau de îngrijorare
aleargă pe mal frumos ca în filme
şi ploaia îi udă pletele roşii…

trenul a trecut peste pod şi parcă a fost aşa un tunet
prelung… de revoltă-a naturii
şi noi am stat în apele dulci ale admiraţiei
ca niÅŸte enciclopediÅŸti ai efemerului

privilegiul de a fi singur
în liniştea primejdioasă a poemului
când sunt atât de senin în privinţa limitărilor mele 
şi atât de docil pe valurile limfei mele vremelnice

zilele în Basarabia vin ca o promisiune
şi degradează, vai! imediat
într-un sentiment ce mărunţeşte egal totul
împarte generos sărăcia disperarea frica
umilinţa moartea iubirea şi muzica populară
restul – ce mai rămâne oare necontaminat? -
va trebui să-mi declanşeze ficţiunea

Un bun prilej pentru mine – cinefil cu stagiu – să deschid paginile de film pe acest blog. Iată un site cu arhivele Festivalului de la Cannes. 300 de ore de material video, care surprind cele mai importante evenimente din istoria Festivalului (prima ediţie în 1946). Vizionarea clipurilor e gratuită. Am răsfoit câteva ore de arhivă: Alfred Hitchcock, Francois Truffaut, Federico Fellini şi Giulietta Masina, Luchino Visconti, P.P.Pasolini, Brigitte Bardot, Akira Kurosawa, Monica Vitti, Nanni Moretti,  Lauren Bacall, Jacques Tati, Fanny Ardant, Andrei Tarkovski, Woody Allen, Pedro Almodovar, Lars von Trier şi Bjork, Quentin Tarantino…
Despre ediÅ£ia din acest an, a 60-a, care se deschide pe 16 mai: aÅŸtept, în mod special, filmul lui Wong Kar-Wai, My Blueberry Nights, cu Jude Law ÅŸi Norah Jones. De ce Wong Kar-Wai? Pentru că e cel mai bun regizor al momentului. Un poet al ecranului, un Tarkovski postmodern al Asiei… Cine n-a văzut In the Mood for Love şi 2046, n-a văzut cele mai frumoase filme din ultimul deceniu…