Vasile Gârneţ

 O leapşă de la draga Luciat : „Care e cea mai preţioasă dintre cărţile voastre? Şi de ce?”
Cea mai preÅ£ioasă carte din biblioteca mea e… un monument sentimental. E una din carÅ£ile după care am învăţat, împreună cu bunică-mea Stanca, să citesc cu alfabet românesc (în Basarabia, până la 1989, am avut „limba moldovenească” cu alfabet chirilic – una din „minunăţiile” secolului trecut). Despre iconoclasta Stanca am scris ÅŸi în Cartea cu bunici  de la Humanitas – fragment: „ …Tot Stanca m-a învăţat să citesc la nici ÅŸase ani împliniÅ£i. Isprava noastră comună – a ei ca pedagog, a mea ca învăţăcel – îi crease un ascendent faţă de părinÅ£ii mei: făcuse o investiÅ£ie atât de solidă ÅŸi neobiÅŸnuită încât asta îi dădea – considera ea – dreptul de proprietate asupra mea. Se mândrea cu abilităţile mele precoce ÅŸi nu de puÅ£ine ori am auzit-o cum mă dădea drept exemplu, vorbind cu vecinele, lăudându-ÅŸi de fapt inteligenÅ£a „practică”: „L-am învăţat să citească. Stă toată ziua cu nasul în carte ÅŸi nu mai am grija lui!” Eram, iată, liniÅŸtit ÅŸi cuminte cu folos… – vezi http://www.contrafort.md/vasilegarnet/?p=23)
Aşadar: „Mitruţ al Joldii”, de Constantin Ignătescu (ediţie revăzută şi prescurtată) – o carte groasă, de tocmai 647 de pagini, apărută în 1959 la Editura Tineretului, colecţia „Cutezătorii”. S-a păstrat bine, chiar dacă n-am avut-o în grija mea mai multe perioade de timp: 2 ani de armată la ruşi, 5 ani de studenţie, vreo caţiva ani petrecuţi în gazde prin Chişinău, când mi-am ţinut cărţile la părinţi, acolo pe unde cotrobăiau nepoţii însetaţi de lecturi…
Îmi plăcea coperta: secvenţă din lupta cu turcii în care apare în picioare, cu ghioaga deasupra capului, chiar eroul principal, Mitruţ-străjerul.
Începutul romanului l-am învăţat pe de rost: „Satul se numea Răchiţi. Era o aşezare de străjeri de margine, ca toate acele care se vedeau acum patru sute de ani în lungul Milcovului. Pe atunci, Milcovul înfăţişa o parte din hotarul de către miază-zi al Moldovei, iar străjerii acestui hotar îşi întemeiaseră gospodăriile aproape de locul slujbei lor. Poate că de aceea, locuinţele lor erau atât de depărtate una de alta şi atât de împrăştiate printre toloace pustii, printre dâmburi şi văiugi şi tufari, încât nu ştiai unde începe satul şi nici unde sfârşeşte.”
Apoi, momentul trădării lui Ieremia Golia care trece, împreună cu cei 13 mii de călăreţi de sub comanda sa – trupe de elită, boiereşti –  de partea duşmanului, la începutul bătăliei decisive de la Cahul (în sudul Basarabiei, la căţiva km de satul în care m-am născut) – , adică „se pune la dispoziţia” (cum am spune azi) lui Petru Şchiopul, „uns” de turci în locul lui Ioan Vodă, voievodul care refuzase să plătească haraciul îndoit şi se răzvrătise împotriva Sublimei Porţi, ridicand ţara la luptă.
Play: „La aripa dreaptă, călărimea uşoară de sub povaţa hatmanului Ieremia grăbi pasul, şi acum – împotriva poruncii dinainte statornicite – alerga în stoluri împrăştiate, ca la o întrecere, izbind în cai cu şporii şi depărtându-se cu repeziciune. Ioan Vodă se înălţase în scări şi hatmanul Svercevski – urmărind cu ochii încruntaţi mişcările călărimii boierilor moldoveni – potoli cu un semn al mânii nerăbdarea şi neliniştea cazacilor săi. Din preajma domului, sunete tari de bucium chemară cu poruncă aspră acea călărime la ascultare şi bună rânduială. Dar dintr-o dată flamura Moldovei – care flutura purtată de un steag în preajma hatmanului – căzu şi fugarii îşi ridicară cuşmele în vârful suliţelor.
- Vânzare! răcniră căpitanii şi comandirii moldoveni, înălţându-şi pumnii şi întorcându-şi capetele buimăcite către domn.
- Ieremie! gemu Ion Vodă şi geamătul lui prelung, pornit din adâncime, cutremură inimile celor din jur.”
Ajuns în acest moment al lecturii, trăiam dureros, de parcă m-aş fi aflat şi eu acolo, în tabăra moldoveană, trădarea hatmanului Golia (personaj devenit, aşa cum se ştie, eponimul autohton al lui Iuda Iscariotul, şi inaugurând prin infamia sa – deşi nu fusese el primul – galeria tuturor trădărilor ce aveau să urmeze în istoria românească, până în secolul XX…), strigam, cuprins de indignare, alături de oştenii care păstraseră credinţă bravului domnitor:
„- Boierii, măi! Boierii!
- Ticăloşii!
- Ne-au vândut ca pe oi!
- Boierii, dumnezeii şi legănarea lor!
Alb ca varul, Ioan Vodă privea fără să vadă. Chipul său părea cioplit în piatră şi tot trupul încremenise ca un stei. Numai mâna dreaptă, rezemată de mânerul sabiei, îi tremura uşor.”

Păi, ce mai tura-vura: „Mitruţ al Joldii” a fost o lectură subversivă în Basarabia sovietizată şi rusificată.
Mă gândesc acum că bunică-mea Stanca l-o fi cunoscut pe Constantin Ignătescu, care a lucrat în Basarabia între cele două războaie, ocupând funcţii importante: subdirector al Teatrului Naţional din Chişinău şi preşedinte al Uniunii Presei Româneşti din Basarabia. Dar asta am aflat-o mai târziu.

Din păcate, nu reuşesc să insertez nicio imagine. Sper să mă ajute billgates-ul basarabean.

Să preia leapÅŸa cine doreÅŸte. Eu am citit cu mult interes ce-au scris bloggerii cu cărÅ£i preÅ£ioase…

L-am ascultat pe Soljeniţîn citind fragmente din „O zi din viaÅ£a lui Ivan Denisovici” ÅŸ.a. – voce inconfundabilă (soljeniÅ£iană), lectură clară, expresivă, atentă la nuanÅ£e…
Pe 11 decembrie 2008, când autorul „Arhipelagului Gulag” ar fi împlinit 90 de ani, a fost deschis site-ul oficial al lui Soljeniţîn – http://www.solzhenitsyn.ru/main.php -, pe care sunt puse operele scriitorului în ultima variantă, redactată de autor, documente de arhivă, înregistrări audio ÅŸi video, fotografii. La unele din secÅ£iunile site-ului se mai lucrează, însă e destul de citit, de văzut ÅŸi de auzit pe cele funcÅ£ionale…
Canonizarea culturală a lui Soljeniţîn în Rusia lui Putin a luat un ritm halucinant. Ai impresia că toată lumea – liberali, conservatori, comuniÅŸti, kgb-sti, monarhiÅŸti… – îl citesc, îl înÅ£eleg, îl apreciază. Ca la un ordin, lumea îl iubeÅŸte pe Soljeniţîn, îl declară figură de patrimoniu… Pe 6 august, la două zile după moartea scriitorului, preÅŸedintele Medvedev a semnat un decret despre „ÎnveÅŸnicirea memoriei lui A. I. Soljeniţîn”. O stradă din Moscova îi poartă numele, iar lumea intelectuală se regăseÅŸte aproape săptămânal în conferinÅ£e ÅŸtiinÅ£ifice, în dezbateri ÅŸi lecturi consacrate lui Soljeniţîn…
Văduva scriitorului, Natalia Soljeniţîna, care veghează editarea operei scriitorului într-o ediÅ£ie de 30 de volume, îi îndeamnă pe  vizitatorii site-ului, în special pe cei care l-au cunoscut personal pe Soljeniţîn, să-i trimită, în cazul când deÅ£in aÅŸa ceva, scrisori, înregistrări, fotografii ale scriitorului – sau cu referire la el -, pentru a completa arhiva. Doamna Soljeniţîn se va adresa, de asemenea, ÅŸi FSB-ului (fostul KGB), pentru a recupera lucrurile personale ÅŸi documentele care i-au fost confiscate lui Soljeniţîn la arestarea sa din 1945.

ÃŽn clasamentul revistei „Empire”  – 100 cele mai fascinante/memorabile personaje din filme – am găsit doar unul din favoriÅ£ii mei. E tocmai pe locul 80. Revoltător! TotuÅŸi, n-am să fac un clasament alternativ. Vă spun doar că personajul meu favorit e unul combinat, o combinaÅ£ie explozivă, trebuie să recunosc: Norman Bates (interpretat de Anthony Perkins în „Psycho” de Hitchcock), contele Laszlo de Almasy (interpretat de Ralph Fiennes în „The English Patient” de Minghella), Stalker (interpretat de Aleksandr Kaidanovsky în „Stalker” de Tarkovsky). Mai sunt ÅŸi altele, dar nu le mai combin, pentru că se adună energie (pasiune) cât pentru o bombă atomică.

Mi-ar plăcea să ştiu care vă sunt personajele de film favorite.

Unu. Am refuzat zilele acestea să răspund la o mini-anchetă despre moartea lui Aleksii al II-lea, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse (BOR) (importanÅ£a personajului, relaÅ£ia cu ortodoxia română ÅŸ.cl.) Am spus că nu e deloc un subiect pentru mine, nu sunt bisericos ÅŸi că BOR ÅŸi slujitorii ei nu mă interesează, mai ales aceia dintre ei care ascund sub sutane epoleÅ£i de kaghebiÅŸti. L-am văzut la televizor, prin ‘95-‘96, pe Aleksii al II-lea cum binecuvânta ostaÅŸii ruÅŸi care erau trimiÅŸi să omoare oameni în Cecenia. Asta e imaginea – milităroasă… –  care mi-a rămas despre Patriarhul rus. Redactorul a râs ÅŸi a spus că mă înÅ£elege. De fapt, nu e deloc de râs. Iată ce afirmă Vladimir  Bukovski – disident anticomunist ÅŸi scriitor – despre fostul Patriarh ÅŸi despre BOR, într-un interviu acordat lui Artur Ciechanowicz pentru ziarul polonez Dziennik.

Artur Ciechanowicz: – Ce consecinţe va avea în Rusia moartea lui Aleksii al II-lea?
Vladimir Bukovski: – De ce moartea unui oarecare funcţionar de stat ar trebui să se lase cu consecinţe?
A. C. – Poate pentru că acest „funcţionar”, cum îl numiţi dvs, a condus una dintre cele mai importante puteri în ţară, Biserica Ortodoxă.
V. B. – Glumiţi, probabil. Era clar pentru toţi că şeful lui Aleksii al II-lea a fost Vladimir Putin. Biserica Ortodoxă Rusă este o instituţie de stat. Stalin, în cele din urmă, a reuşit să transforme Biserica într-un departament al KGB-ului. Şi de-atunci nu s-a schimbat nimic. Adevărata Biserică Ortodoxă a fost nimicită încă în anii ’20 ai secolului trecut. Când s-a declanşat cel de-al doilea război mondial, Stalin a înţeles rapid că ruşii nu vor muri pentru el sau pentru sistemul criminal al GULAG-urilor pe care îl instaurase în ţară. În schimb, îşi vor da viaţa, fără ezitare, pentru patrie şi în apărarea credinţei. Ştiţi, probabil, cum s-a adresat cetăţenilor în cuvântarea sa de la radio? „Fraţi şi surori!”. N-a spus „tovarăşi”. Doar pentru aceasta a avut nevoie de Biserică. Asta-i toată filozofia.
A. C. – Războiul s-a terminat şi Biserica a continuat să existe.
V. B. – Da, şi a fost un excelent mecanism de urmărire a cetăţenilor. În cine au oamenii mai multă încredere, dacă nu într-un preot? Doar că majoritatea acestor preoţi erau agenţi KGB. La fel cum a fost şi Aleksii al II-lea. Pe de altă parte, Biserica a fost un mijloc eficient de otrăvire cu propagandă comunistă a sufletelor credincioşilor.
A. C. – Ce înseamnă Biserica în Rusia de astăzi?
V. B. – KGB-ştii, cei care conduc astăzi Rusia, au hotărât să facă din ortodoxie o ideologie de stat. La orice ceremonie sau întâlnire oficială pot fi văzuţi preoţi, iar toţi politicienii, în discursurile şi în luările lor de cuvânt, fac trimitere la Dumnezeu. E un lucru straniu. Ortodoxia e o religie blândă şi liberală. Nu se potriveşte ca ideologie. Iar imaginea lui Putin şi a găştii lui care-şi fac cruce în biserici îmi provoacă greaţa. Nişte oameni cu feţe de ucigaşi nepocăiţi n-ar trebui să meargă la biserică. E necuviincios.
Link către textul original: http://www.dziennik.pl/swiat/article276949/Patriarcha_byl_po_prostu_urzednikiem_Putina.html

Doi. Locuitorii de pe „Marea stradă a comunismului” (Bol’shaia kommunisticeskaia) din Moscova protestează împotriva schimbării denumirii străzii în „Aleksandr Soljeniţîn”.  Protestul lor a început prin demontarea de pe peretele unei case a noii inscripţii şi reinstalarea celei vechi. Se vor adresa şi în instanţa de judecată, pentru că, aşa cum afirmă unul din liderii protestatarilor, guvernul Moscovei le-a încălcat mai multe drepturi atunci când a hotărât să schimbe denumirea străzii. Între altele, nu s-a ţinut cont de opinia cetăţenilor, nu s-a făcut o minimă expertiză care să preceadă hotărârea de a schimba denumirea străzii, ceea ce implică şi schimbarea înscrisurilor din documentele persoanelor care locuiesc pe acea stradă. Există, apoi, şi o regulă care spune că numele unei personalităţi decedate poate fi atribuit unei străzi doar după zece ani de la moartea sa. Soljeniţîn a decedat pe 3 august 2008. Comuniştii lui Ziuganov şi alte organizaţii de stânga s-au grăbit să se solidarizeze cu protestatarii şi le promit susţinere.
Legea le dă dreptate protestatarilor, dar e greu de crezut că administraţia moscovită va ceda. E pusă în joc şi reputaţia liderilor de la Kremlin, care au afişat în anii din urmă o relaţie foarte bună cu celebrul scriitor şi disident anticomunist (vezi şi vizitele lui Putin la reşedinţa lui Soljeniţîn, foarte mediatizate). Scandalul de acum, provocat de autorităţile ruse, care nu obişnuiesc să discute, să cerceteze, ci doar ordonă, umilind oamenii, pătează, o dată în plus, memoria celui care a fost Aleksandr Soljeniţîn.

De astăzi, 3 decembrie 2008, găsiÅ£i în chioÅŸcuri – la ChiÅŸinău ÅŸi în toate centrele urbane ale Basarabiei – revista „Contrafort”, nr. 11-12, noiembrie-decembrie 2008. Ultimul număr din acest an editorial. Are 32 de pagini (!!!)
 

Cover story: Chişinău, mon amour
(O anchetă despre oraşul în care locuim (participă scriitori şi ziarişti care locuiesc/au locuit la Chişinău – Vasile Romanciuc, Călina Trifan, Constantin Cheianu, Liliana Armaşu, Leo Butnaru, Diana Iepure, Vladimir Bulat, Alex Cosmescu, Vladimir Beşleagă, Marcel Gherman, Ion Hadârcă, Vasile Botnaru, Marcela Perciun, Vlad Bolocan, Valentina Ursu, Oleg Bernaz, Liliana Corobca, Vitalie Sprânceană).

 Cele două întrebări ale redacţiei sună astfel:

1. Ce loc vă place cel mai mult în Chişinău şi l-aţi arăta cu bucurie şi cu apetit descriptiv unui străin? Ce loc vă displace în capitala Basarabiei şi aţi evita să-l arătaţi unui oaspete?

2. Credeţi că există un „spirit”, o „mitologie urbană” a Chişinăului?

Alte titluri ÅŸi autori

„Între ruşi şi „români”, sfâşiaţi mioritic” – editorial de Vitalie Ciobanu;

Iulian Ciocan – Realitatea cu amănuntul;

Târgul de carte Gaudeamus 2008;

Lecturi de Vasile GârneÅ£: „Puterea poeziei – note la Marcela Benea”;

Grigore Chiper despre Kasa Poporului de Mitoş Micleuşanu („Necrosofia sau Însemnări din Kasa Morţii”);

Alexandru-Florin Platon – „Adevăr istoric şi interes politic în istoriografie: cîteva reflecţii”;

Versuri de Călina Trifan şi Andrei Ţurcanu;

Mariana Codruţ – Jurnalul unei Ţestoase (Majuru’);

Blow-up -  Gabriela Adameşteanu despre cum poate reuşi în Occident un scriitor roman;

Cosmograme de Leo Butnaru – Dator lui Asklepios…;

Aliona Grati – Formula autenticităţii în literature românească interbelică;

Dicţionat IT de Vitalie Eşanu – „Semnătura digitală”;

Cronica literară de Bogdan Creţu – Nego avant Nego (despre Ion Negoiţescu);

Fragmente critice de Vitalie Ciobanu – Noua literatură din Basarabia – exigenÅ£e fertile (despre cartea Mariei ÅžleahtiÅ£chi, „Cerc deschis”);

Est-etică – „Cazul Kundera” văzut de doi intelectuali praghezi: Libuse Valentova şi Jiri Nasinec;

Clepsidra franceză de Vitalie Sprânceană – Un Goncourt „corect”;

„Imaginaţia, în sine, este o infatuare” – Interviu cu Roman Tolici realizat de Vlad Bolocan;

Proză de Horia Hristov – Maurul;

Trenduri de Marcel Gherman – „Ofensiva Neo-Gothic-ului: spre un nou Frankenstein”;

Liliana Corobca: „R. S. S. Moldovenească şi cenzura românească”;

Fragmentaria de Alex Cosmescu – „Conexiuni”;

Oleg Garaz – „Despre filosofie, muzică şi orbi” (eseu);

Cronica traducerilor de Mihai Razvan Năstase – „Tinereţe fără bătrâneţe” (despre Grimus de Salman Rushdie); 

Literatura germană contemporană: Marcel Beyer şi Georg Klein (traduceri de Vasile Gârneţ, Marcel Gherman, Corina Gîrlă, Polina Ojog)

Tema muzicală a acestui număr - o bijuterie de Mozart (ceea ce ascult în aceste săptămâni): http://www.youtube.com/watch?v=OB9R-wy62_w

Lectură şi audiţie plăcută!

O prietenă din America, Carrie, îşi perfecÅ£ionează limba română colecÅ£ionând citate frumoase, memorabile, înÅ£elepte, salvatoare… ÃŽn ultimul ei e-mail îl citează pe Sfântul Augustin cu „IubeÅŸte ÅŸi fă ce vrei”, urmat imediat de un alt îndemn, al ei: „Scrie poezie, nimeni ca tine. Hai să traducem…”.
Thanks, Carrie!
Sper sa public aici, în curand, poeme din „Muzeul erorilor”
 

Cover story: Studii umaniste în Toscana (Oleg Bernaz în dialog cu Costică Dumbravă despre Institutul Universitar European din Florenţa)

Din sumar:

Vitalie Ciobanu – „Schimbare ÅŸi imobilism” (America ÅŸi „pofta de noutate” a moldovenilor…);

Iulian Ciocan – „Druţiana interminabilă”;

Festivalul de Literatură Bucureşti 2008;

Cronici literare de Bogdan Creţu (Florina Ilis, Chemarea lui Matei), Grigore Chiper (Anatol Moraru, Turnătorul de medalii);

Alexandru-Florin Platon scrie despre cartea lui Andreea Riccardi Despre civilizaţia convieţuirii;

Versuri de Radu Andriescu („Coboram în Păcurari cu Miruna când am văzut un cuplu frumos de poliÅ£iÅŸti…”);

Igor Mocanu: „Avangardscepticii şi avangardoptimiştii”;

Blow-up: Norman Manea despre „cazul” Kundera şi moartea lui Ioan Petru Culianu;

Cosmograme de Leo Butnaru: „Intrând pe sub unghii”;

Un teatru în tranziţie (interviu cu Valentina Tăzlăuanu realizat de Dina Ghimpu);

Eugenia Bojoga: Limba „moldovenească” – o română de stradă;

Alex Cosmescu: „A spune durerea până la capăt”;

Prezentare revista „Semn”: Despre patriarhi, când personajele mănâncă”;

Trenduri de Marcel Gherman – „H. R. Giger, un explorator al tenebrelor”;

Literatura germană contemporană – Herta Muller (Vitalie Sprânceană despre cartea „Regele se-nclină şi ucide”; Herta Muller: „Un scriitor e erzultatul unei experienţe” (fragment de interviu);

Virgil Mihaiu – Săptămâna luminată a jazzului în Basarabia;

RO-MD/Moldova în două scenarii (Ştefan Rusu despre un proiect artistic transfrontalier);

Clepsidra franceză de Vitalie Sprânceană – „Un Nobel, doi nobili…” (Le Clezio, „Ennemis publics” de Houellebecq ÅŸi Bernard-Henry Levy);

Film. Maria Mocanu – „WALL-E: Robotul care selvează umanismul”;

„Cristina” – proză de Emanuela Sprînceană;

Scriitori polonezi de azi: Dialog Agnieszka Drotkiewicz – Dorota Maslowska;

Cronica traducerilor de Răzvan Mihai Năstase: Literatura motivaţională;

Două proze de Sandra Cisneros (traducere de Miruna Andriescu)
 

Numărul 9, septembrie 2008, al revistei “Contrafort” a fost pus pe inet şi poate fi citit la această adresă: http://www.contrafort.md/

Postez aici un fragment din cronica mea la un roman al lui Richard Wagner – un important prozator german, oarecum român.

„…Richard Wagner este unul dintre cei mai importanÅ£i scriitori germani de origine bănăţeană. Născut în 1952, la Lovrin, a emigrat în Berlinul de Vest în 1987, odată cu întreg grupul de scriitori din aÅŸa-zisul Acttione Gruppe Banat, din care au mai făcut parte William Totok, Hertha Müller, Werner Söllner ÅŸi Johann Lippet. Membrii grupului ÅŸi-au continuat, cu succes, activitatea literară ÅŸi jurnalistică ÅŸi după stabilirea în Germania. Cititorii Contrafortului îl cunosc pe Richard Wagner dintr-un interviu publicat în urma spectaculoasei călătorii cu Expresul Literar, pe care am făcut-o în anul 2000, împreună cu Felicitas Hoppe – scriitoare găzduită ÅŸi ea în prezentul număr de revistă. Romanul Catrafuse, apărut la Polirom, în 2006, în excelenta traducere a lui Michael Astner, reia într-o formă prozastică, epopeea germanilor din Banat, despre care Richard Wagner povestise ÅŸi în dialogul nostru. Un roman dens, scris într-o manieră alertă, cvasi-publicistică, care reuÅŸeÅŸte să atingă tocmai datorită acestei economii de mijloace autenticitatea tulburătoare a unui documentar ZDF. Naratorul – relatarea este făcută de la persoana I – pe nume Werner Zillich, un ÅŸvab bănăţean emigrat în RFG cu câţiva ani înainte de căderea comunismului (ÅŸi al cărui traseu de viaţă ne face să întrezărim cu uÅŸurinţă fundalul autobiografic al autorului), vine în România, deja în anii ’90, pentru înmormântarea tatălui său. Drumul de întoarcere din satul de baÅŸtină, unde ÅŸi-a lăsat-o pe mama, spre oraÅŸul său de reÅŸedinţă din Germania, îi prilejuieÅŸte o amplă rememorare a peripeÅ£iilor familiei sale din ultimul secol, îmbibată de senzaÅ£ia amară a unei lumi dispărute: „Fără casă nu există nici familie. Casa noastră – o s-o vând. Urc pe strada plină de gropi. Urc în sat. Casă după casă, satul morÅ£ilor trece pe lângă mine. Locuitorii săi îmi trec prin faÅ£a ochilor, toÅ£i cei care reprezintă cuvintele-reper ale copilăriei mele. Numele lor sunt scrise pe pietrele de mormânt. Acum trăiesc într-un sat subteran ÅŸi repetă tot ce-au mai făcut, dar nici de data asta lucrurile nu ies mai bine. Acolo, jos, satul îşi continuă, invizibil, viaÅ£a. ÃŽntr-o buclă ce Å£ine cât rezistă memoria. Le murmur numele. Câtă vreme mai cunosc numele locuitorilor, satul de sub pământ poate ÅŸi el să existe-n continuare.” (p.10)
Amintirile se insinuează în cadrul prezent, asemenea unui fir care se croÅŸetează pe o pânză. O trăire pe mai multe dimensiuni, un flux al conÅŸtiinÅ£ei imposibil de stăpânit. Incredibila aventură a străbunicilor lui Werner, Johann ÅŸi Katharina în America, înainte de primul război mondial, unde au plecat, precum mulÅ£i ardeleni ÅŸi bănăţeni, pentru a scăpa de sărăcie, ca într-un western clasic, dar ÅŸi de acuzaÅ£ia de a fi părtaÅŸii unei mezalianÅ£e – au revenit după 9 ani, întâmpinaÅ£i cu ostilitate de Theresia, fiica pe care o lăsaseră acasă în grija bunicii ÅŸi care nu ÅŸi va ierta niciodată mama. Prin contrast, sinistrele secvenÅ£e ale prizonieratului în Rusia, trăite de Karl, tatăl naratorului, după cel de-al doilea război mondial – a fost experienÅ£a multor etnici germani din Europa de Est, deportaÅ£i de Stalin ca pedeapsă pentru „colaboraÅ£ionism”. ReferinÅ£a care îţi vine în minte citind acest episod este nuvela O zi din viaÅ£a lui Ivan Denisovici a lui Soljeniţîn. O familie trecută prin toate avatarurile secolului XX, cu unchi înrolaÅ£i în Waffen SS, sau adepÅ£i fanatici ai doctrinei comuniste – ÅŸi unii, ÅŸi alÅ£ii, în cele din urmă, niÅŸte victime ale istoriei. Toată această galerie de antecesori, urcată din adâncurile memoriei, se regăseÅŸte în albumul familiei, adus de străbunica din America, care devine un fel de sanctuar imagistic. Răsfoirea lui, de sărbători, în prezenÅ£a rudelor adunate, reprezintă un ritual solemn, însoÅ£it de spunerea unor poveÅŸti ÅŸi anecdote despre cei imortalizaÅ£i în pozele îngălbenite de timp – morÅ£i sau împrăştiaÅ£i pe alte continente, ceea ce însemna în fond acelaÅŸi lucru. Există în romanul lui Wagner o magie, o mistică a lucrurilor, care se vor, de regulă, piese de rezistenţă, vestigii, relicve, ÅŸtafete hieratice, esenÅ£iale pentru continuitatea unui clan – ÅŸi care alteori degradează până la condiÅ£ia de „boarfe”, catrafuse (cum le spunem ÅŸi noi în Moldova), de obiecte luate la repezeală, sub iminenÅ£a primejdiei, mărturisind fuga, tragedia dezrădăcinării. Această ambivalenţă a lucrurilor se vădeÅŸte ÅŸi în cele două tipuri de discurs, uzat de autor: filonul mnemotehnic are o cadenţă domoală, cu multe aluviuni, e ca o pastă groasă care curge pe jgheaburi bătrâne, în vreme ce stratul al doilea, al actualităţii imediate, descrie promiscuitatea unor raporturi umane în capitalismul „sălbatic” al anilor ’90: e zigzagat, convulsiv, cum e ÅŸi ritmul vieÅ£ii de azi, o viaţă în care obiectele nu mai au nici un pic de consistenţă ÅŸi nici aură de mister.
Am găsit în romanul lui Richard Wagner numeroase pasaje ce te îndeamnă, ca basarabean, să compari soliditatea unei comunităţi – cea a ÅŸvabilor bănăţeni – cu dezonoarea moravurilor de prin părÅ£ile noastre – ceea ce îmi dă un motiv în plus să recomand acest volum publicului din Moldova: „Să nu ÅŸtii o boabă în germană trecea-n familia noastră drept un delict destul de grav, aproape că era mai rău decât să te căsătoreÅŸti cu un român, era atât de grav, încât nici ÅŸederea-n America nu putea să fie o scuză pentru asta. Cei emigraÅ£i erau judecaÅ£i în familia noastră mereu în funcÅ£ie de faptul dacă vorbeau copiii lor limba germană, dacă-i învăţaseră pe copiii lor germana. Această temă era prima discutată, abia pe urmă se trecea la a vedea dacă cei în cauză aveau sau nu o situaÅ£ie bună, lucru ce însemna, de fapt, dacă emigrarea se meritase sau nu.” (p.70) TentaÅ£ia de a face, la lectură, o paralelă între ÅŸvabii bănăţeni ÅŸi românii basarabeni e foarte mare (ÅŸi alăturarea ne este mai degrabă defavorabilă, ca ÅŸi conaÅ£ionalilor noÅŸtri din România). Ei, ÅŸvabii, ÅŸi-au pierdut patria, obligaÅ£i să o părăsească (tehnica emigrării acestora, în Catrafuse, developează un adevărat focar al turpitudinii morale comunisto-securiste!), noi am rămas pe loc, dar ne-a fost răpită Å£ara ÅŸi de-atunci rătăcim buimaci prin istorie, neÅŸtiind cine suntem ÅŸi ce vrem…”

Cover story: Odiseea americană a lui Andrei Codrescu (interviu realizat de Vitalie Ciobanu).

Fragment. Play: „…Vitalie Ciobanu: Care este „secretul” succesului literar în Statele Unite?
Andrei Codrescu: Au fost destule reţete, acum nu prea au mai rămas, s-au dizolvat. Dar până nu de mult, ca să reuşeşti trebuia să trăieşti la New York sau la San Francisco. Erau centre unde puteai să publici şi să stabileşti relaţii la nivel personal. Dacă erai ambiţios îţi făceai o agendă din a întâlni pe toţi oamenii care contează, şi aşa au făcut şi câţiva dintre emigranţii noştri români, acum nu-i mai numesc. Dar era o tehnică, o strategie care dădea roade. După ce a venit moda creative-workshop-urilor pe la universităţi, socializările la scară mare nu prea au mai avut importanţă. Ce conta erau profesorii tăi, şi profesorii tăi te ajutau să te duci la o revistă, să fii primit de edituri, să intri în grupuri selecte. S-a creat o industrie închisă, un fel de relaţie circulară între profesor, student şi programul de creative-writing. Şi în afara de aceasta erau poeţi în toate oraşele care organizau mici întâlniri şi vorbeau despre felul lor de a simţi local. Dacă nu le plăcea condiţia lor mergeau la New York sau la San Francisco, dacă erau mulţumiţi – stăteau acasă. Dar de când a apărut Internetul şi noile tehnologii cred că aceste distincţii – metropolă, provincie – se estompează. La New York viaţa este mai interesantă, dar artiştii nu mai pot trăi acolo fiindcă e prea scump. Aceeaşi situaţie e şi în San Francisco, încât locurile astea devin încet-încet piese de muzeu, bucăţi de istorie. Artiştii buni nu mai stau în marile oraşe, pleacă spre zone unde chiria e mai ieftină.”

Alte titluri ÅŸi autori din sumar:

Literatura germană contemporană: Richard Wagner, Felicitas Hoppe, Dieter Schlesak (cronică de carte, prezentări şi interviu de Vasile Gârneţ);

Vasile Romanciuc, poetul la vârsta antologiilor – comentariu de Grigore Chiper;

Iulian Ciocan – Realitatea cu amănuntul;

Tony Judt: Trecutul uitat (cronica de Alexandru-Fllorin Platon);

Versuri de Leo Butnaru;

„Antoneuca” -  proză de Diana Iepure;

Dan Perjovschi – artistul globe-trotter (interviu de Constanţa Popa);

Oleg Bernaz  despre „Cortina de ceaţă”, cartea-dialog semnată de Vladimir Tismăneanu şi Mircea Mihăieş;

”Un alt fel de hartă turistică” de Igor Mocanu;

Vitalie Sprânceană: „Despre un trecut viitor al literaturii” (Tzvetan Todorov – La litterature en peril);

Cosmograme de Leo Butnaru;

„Viaţa românească” o revistă în ascensiune;

Vladimir Bulat – „De cealaltă parte a Dunării: Serbia creştină”;

„Viktor Ţoi – un simbol al Perestroikăi” – comentariul lui Marcel Gherman la rubrica sa ”Trenduri”;

Andre Gide, Jurnal – Ediţie integrală la Editura Cartier (fragmente);

Clepsidra franceză de Vitalie Sprânceană: „Poveste cu o văduvă” (scandalul Pierre Assouline – Maria Kodama, arbitrat din ceruri de Borges);

Cronica traducerilor de Răzvan Mihai Năstase: „Otrava lui Graff”( despre romanele „Strigătul” şi „O singură fotografie” de Laurent Graff, apărute la Humanitas);

Institutul Polonez din Bucureşti – Program de activitate, toamna 2008; Concursul „Urme poloneze în Moldova”;

Semnal: Cărţi la Editura Limes din Clij-Napoca; Anatol Moraru, „Turnătorul de medalii”, roman, Editura Prut Internaţional;  Ioana Nicolaie, „O pasăre pe sârmă”, roman, Editura Polirom; Leo Butnaru, „Copil la ruşi”, roman, Editura Ideea Europeană.

Tema muzicală a numărului: Vincent (Starry Starry Night) – Don McLean
- http://www.youtube.com/watch?v=nkvLq0TYiwI
 
 

Aş vrea să mai ajung în America. Acum e vorba despre altceva.
Spuneam că-mi plac mesajele e-mail, englezo-române, ale lui Carrie Messenger – sunt expresive, mobilizatoare, decisive, optimiste, pătimaÅŸe… Carrie îmi traduce în engleză poemele, uneori le traducem împreună…
Zilele acestea am primit de la Carrie, din SUA, patru reviste literare cu poeme de-ale mele: Poetry International, 12/2008 (San Diego State University) – Spoiled Man (Omul deteriorat); Rhino, 2008 (Evanston, Illinois) – Neume II (Neumă II); Circumference. Poetry in translation, Volume 6, Issue 2, Autumn 2007 (Columbia University, New York) – Contemplating a puddle (Contemplând o mocirlă);  Ashville Poetry Review, vol.14, no. 12007 – issue 17 (Asheville, North Carolina) – Sings For The Initiated (Semne pentru iniÅ£iaÅ£i).
Iată cum sună în engleză Neumă II, Semne pentru iniţiaţi, Contemplând o mocirlă.  Poemul Omul deteriorat l-am pus pe blog mai înainte.
 

neume (II)

without solemnity, Ioana and I are discussing
the therapeutic value of illusions
we drink tea from a giant Russian samovar
at a round table with wheels, placed
so there’s light from a window,
a place made famous by our wit

(I told myself this is like a stage-set
I’ll always remember
still perfecting it each time
as if making notes in the margin of a text
for example: in my future memory
the table with wheels will symbolize
the epoch’s transient spirit
the Russian samovar – Slavic influence
the white tea-cups with generous handles
comfortable and bourgeois – our escape
into the free world – one spring in Berlin with Grig and Emil
and so on) 

like this, I would stay and talk with Ioana
in the haughty anonymity of these kitchens
it was quiet outside, except from time to time when
some Romanian guy or another curses fiercely,
beaten down by the heat
but all for nothing, for nothing
the normal life has this kind of equalizing pressure
and communism isn’t in any kind of hurry
to return as Marxist literature

what glossy directing!
this solitude conceals
profound traumas, I’ve thought
and I feel a desire to write tragically
in your names

sings for the initiated

like I said, we were at the movie
in the soundtrack I caught
Nini Rosso’s trumpet
and Ioana squeezed my hand – a sign
of solidarity between the initiated
the scent of cheap apple spray in the hall
gave us an easy sense of superiority over others
(at least we know how to defend ourselves against poverty,
that is we understand it better, I thought)
later on I wanted to hold her gloves
- navy blue – and I dropped a coin
that rolled and rolled (like in Tarkovski)
on the floor’s waxed and resonant wood
”trilulilu!” someone whistled
maybe wanting to share with us
our mortification for releasing this din
(really, the noise of the rolling coin seemed like a din to me –
though, with this sensitivity of mine,
I could be exaggerating)

on screen a lady with a broad-brimmed
feathered hat saunters into a church
(a Catholic church, Ioana points out afterwards)
fog is eating the white walls
but this detail doesn’t dissolve the film
the landscape is directed well throughout
a montage is used: under the street lamps
children shine the boots of a soldier with holding a horsewhip in his hand
(no, it wasn’t a hostile relationship
it was an idyll with multiple possibilities for development)
buildings with columns and painted frontispieces
a few pale-green houses… the clocktower – its long shadow
humble the cobblestone all the way over to the stage
where the contestants play the flute,
multi-colored flora and fauna,
abandoned objects,
an old man in a cemetery tapping a wooden cross
with a stick of hazelwood asking, but who’s here?
next scene
a harpist in a meditative pause
(her dress has a moribund color
something possibly announcing danger)
an amateur at bridge who shouts
he knows how we build the rose bonbon
a deserted train station where the animal kingdom
enacts the rituals of separations
the soundtrack again – Nini Rosso’s trumpet
and our regret that history keeps so little
of all this

outside it’s snowing as it does inside a Christmas card

contemplating a puddle

if you stay and contemplate a puddle at length
and if you realize what is happening to you
(you can’t avoid the process of absorption)
and you still have courage to speak – with a remnant
of the arrogance belonging to the species in which you are numbered -
of how many dangers lie in wait for you
in this not at all happy condition
does it have to mean that you cultivate yourself
- with voluptuous satisfaction -
a tragic image?

to sum it up is simply: our history doesn’t have style
what else could this roar of mine mean
inside the fruit-press of Balkan confusions?
my murder – beautiful like a sin
on a firing range, without destiny’s ambiguities?

wild angel, they’ll call me
avoiding a late opinion (as in Proust)
from their fear of seeming vulgar