Vasile Gârneţ

Numărul 9, septembrie 2008, al revistei “Contrafort” a fost pus pe inet şi poate fi citit la această adresă: http://www.contrafort.md/

Postez aici un fragment din cronica mea la un roman al lui Richard Wagner – un important prozator german, oarecum român.

„…Richard Wagner este unul dintre cei mai importanÅ£i scriitori germani de origine bănăţeană. Născut în 1952, la Lovrin, a emigrat în Berlinul de Vest în 1987, odată cu întreg grupul de scriitori din aÅŸa-zisul Acttione Gruppe Banat, din care au mai făcut parte William Totok, Hertha Müller, Werner Söllner ÅŸi Johann Lippet. Membrii grupului ÅŸi-au continuat, cu succes, activitatea literară ÅŸi jurnalistică ÅŸi după stabilirea în Germania. Cititorii Contrafortului îl cunosc pe Richard Wagner dintr-un interviu publicat în urma spectaculoasei călătorii cu Expresul Literar, pe care am făcut-o în anul 2000, împreună cu Felicitas Hoppe – scriitoare găzduită ÅŸi ea în prezentul număr de revistă. Romanul Catrafuse, apărut la Polirom, în 2006, în excelenta traducere a lui Michael Astner, reia într-o formă prozastică, epopeea germanilor din Banat, despre care Richard Wagner povestise ÅŸi în dialogul nostru. Un roman dens, scris într-o manieră alertă, cvasi-publicistică, care reuÅŸeÅŸte să atingă tocmai datorită acestei economii de mijloace autenticitatea tulburătoare a unui documentar ZDF. Naratorul – relatarea este făcută de la persoana I – pe nume Werner Zillich, un ÅŸvab bănăţean emigrat în RFG cu câţiva ani înainte de căderea comunismului (ÅŸi al cărui traseu de viaţă ne face să întrezărim cu uÅŸurinţă fundalul autobiografic al autorului), vine în România, deja în anii ’90, pentru înmormântarea tatălui său. Drumul de întoarcere din satul de baÅŸtină, unde ÅŸi-a lăsat-o pe mama, spre oraÅŸul său de reÅŸedinţă din Germania, îi prilejuieÅŸte o amplă rememorare a peripeÅ£iilor familiei sale din ultimul secol, îmbibată de senzaÅ£ia amară a unei lumi dispărute: „Fără casă nu există nici familie. Casa noastră – o s-o vând. Urc pe strada plină de gropi. Urc în sat. Casă după casă, satul morÅ£ilor trece pe lângă mine. Locuitorii săi îmi trec prin faÅ£a ochilor, toÅ£i cei care reprezintă cuvintele-reper ale copilăriei mele. Numele lor sunt scrise pe pietrele de mormânt. Acum trăiesc într-un sat subteran ÅŸi repetă tot ce-au mai făcut, dar nici de data asta lucrurile nu ies mai bine. Acolo, jos, satul îşi continuă, invizibil, viaÅ£a. ÃŽntr-o buclă ce Å£ine cât rezistă memoria. Le murmur numele. Câtă vreme mai cunosc numele locuitorilor, satul de sub pământ poate ÅŸi el să existe-n continuare.” (p.10)
Amintirile se insinuează în cadrul prezent, asemenea unui fir care se croÅŸetează pe o pânză. O trăire pe mai multe dimensiuni, un flux al conÅŸtiinÅ£ei imposibil de stăpânit. Incredibila aventură a străbunicilor lui Werner, Johann ÅŸi Katharina în America, înainte de primul război mondial, unde au plecat, precum mulÅ£i ardeleni ÅŸi bănăţeni, pentru a scăpa de sărăcie, ca într-un western clasic, dar ÅŸi de acuzaÅ£ia de a fi părtaÅŸii unei mezalianÅ£e – au revenit după 9 ani, întâmpinaÅ£i cu ostilitate de Theresia, fiica pe care o lăsaseră acasă în grija bunicii ÅŸi care nu ÅŸi va ierta niciodată mama. Prin contrast, sinistrele secvenÅ£e ale prizonieratului în Rusia, trăite de Karl, tatăl naratorului, după cel de-al doilea război mondial – a fost experienÅ£a multor etnici germani din Europa de Est, deportaÅ£i de Stalin ca pedeapsă pentru „colaboraÅ£ionism”. ReferinÅ£a care îţi vine în minte citind acest episod este nuvela O zi din viaÅ£a lui Ivan Denisovici a lui Soljeniţîn. O familie trecută prin toate avatarurile secolului XX, cu unchi înrolaÅ£i în Waffen SS, sau adepÅ£i fanatici ai doctrinei comuniste – ÅŸi unii, ÅŸi alÅ£ii, în cele din urmă, niÅŸte victime ale istoriei. Toată această galerie de antecesori, urcată din adâncurile memoriei, se regăseÅŸte în albumul familiei, adus de străbunica din America, care devine un fel de sanctuar imagistic. Răsfoirea lui, de sărbători, în prezenÅ£a rudelor adunate, reprezintă un ritual solemn, însoÅ£it de spunerea unor poveÅŸti ÅŸi anecdote despre cei imortalizaÅ£i în pozele îngălbenite de timp – morÅ£i sau împrăştiaÅ£i pe alte continente, ceea ce însemna în fond acelaÅŸi lucru. Există în romanul lui Wagner o magie, o mistică a lucrurilor, care se vor, de regulă, piese de rezistenţă, vestigii, relicve, ÅŸtafete hieratice, esenÅ£iale pentru continuitatea unui clan – ÅŸi care alteori degradează până la condiÅ£ia de „boarfe”, catrafuse (cum le spunem ÅŸi noi în Moldova), de obiecte luate la repezeală, sub iminenÅ£a primejdiei, mărturisind fuga, tragedia dezrădăcinării. Această ambivalenţă a lucrurilor se vădeÅŸte ÅŸi în cele două tipuri de discurs, uzat de autor: filonul mnemotehnic are o cadenţă domoală, cu multe aluviuni, e ca o pastă groasă care curge pe jgheaburi bătrâne, în vreme ce stratul al doilea, al actualităţii imediate, descrie promiscuitatea unor raporturi umane în capitalismul „sălbatic” al anilor ’90: e zigzagat, convulsiv, cum e ÅŸi ritmul vieÅ£ii de azi, o viaţă în care obiectele nu mai au nici un pic de consistenţă ÅŸi nici aură de mister.
Am găsit în romanul lui Richard Wagner numeroase pasaje ce te îndeamnă, ca basarabean, să compari soliditatea unei comunităţi – cea a ÅŸvabilor bănăţeni – cu dezonoarea moravurilor de prin părÅ£ile noastre – ceea ce îmi dă un motiv în plus să recomand acest volum publicului din Moldova: „Să nu ÅŸtii o boabă în germană trecea-n familia noastră drept un delict destul de grav, aproape că era mai rău decât să te căsătoreÅŸti cu un român, era atât de grav, încât nici ÅŸederea-n America nu putea să fie o scuză pentru asta. Cei emigraÅ£i erau judecaÅ£i în familia noastră mereu în funcÅ£ie de faptul dacă vorbeau copiii lor limba germană, dacă-i învăţaseră pe copiii lor germana. Această temă era prima discutată, abia pe urmă se trecea la a vedea dacă cei în cauză aveau sau nu o situaÅ£ie bună, lucru ce însemna, de fapt, dacă emigrarea se meritase sau nu.” (p.70) TentaÅ£ia de a face, la lectură, o paralelă între ÅŸvabii bănăţeni ÅŸi românii basarabeni e foarte mare (ÅŸi alăturarea ne este mai degrabă defavorabilă, ca ÅŸi conaÅ£ionalilor noÅŸtri din România). Ei, ÅŸvabii, ÅŸi-au pierdut patria, obligaÅ£i să o părăsească (tehnica emigrării acestora, în Catrafuse, developează un adevărat focar al turpitudinii morale comunisto-securiste!), noi am rămas pe loc, dar ne-a fost răpită Å£ara ÅŸi de-atunci rătăcim buimaci prin istorie, neÅŸtiind cine suntem ÅŸi ce vrem…”