Vasile Gârneţ

Bunica mea pe linia tatei, Stanca, era iconoclasta familiei. Trăia la sat într-o casă mare şi frumoasă, înconjurată de flori, avea cărţi şi un pian vechi, probabil stricat, întotdeauna acoperit cu o husă, la care n-am auzit-o cântând niciodată. Stanca bea cafea şi, uneori, fuma pe ascuns – „vicii” nemaiîntâlnite în sat -, aşa am surprins-o de câteva ori, privind îngândurată spre lunca Prutului. Stanca m-a strigat întotdeauna cu numele „Marcu”, în ciuda protestelor părinţilor mei, pentru că aşa vroise ea să fiu numit la naştere, în anul când murise, înecat în Prut, la nici 60 de ani, soţul ei, pe care, evident, îl chema Marcu. Ai mei s-au temut să mă boteze cu numele acesta, din teamă să nu preiau blestemul celui mort. Despre înecaţi se spunea în sat că ar fi în mod special pedepsiţi de Dumnezeu pentru nişte păcate grele şi că e bine să te fereşti în a le perpetua numele.
Tot Stanca m-a învăţat să citesc la nici ÅŸase ani împliniÅ£i. Isprava noastră comună – a ei ca pedagog, a mea ca învăţăcel – îi crease un ascendent faţă de părinÅ£ii mei: făcuse o investiÅ£ie atât de solidă ÅŸi neobiÅŸnuită încât asta îi dădea – considera ea – dreptul de proprietate asupra mea. Se mândrea cu abilităţile mele precoce ÅŸi nu de puÅ£ine ori am auzit-o cum mă dădea drept exemplu, vorbind cu vecinele, lăudându-ÅŸi de fapt inteligenÅ£a „practică”: „L-am învăţat să citească. Stă toată ziua cu nasul în carte ÅŸi nu mai am grija lui!” Eram, iată, liniÅŸtit ÅŸi cuminte cu folos…
Dar cel mai mult mi-a plăcut cum Stanca ştia să „citească” fotografiile. Stăteam de multe cu un teanc de fotografii în poală şi ea începea să-mi povestească diferite istorii, dosite în spatele acelor imagini cu marginile zimţate. Despre străbunicul meu Rodion spunea aşa: „Uite cât este de timid. Ne-am rugat cu toţii de el aproape o zi întreagă să se lase pozat. Am agăţat, uite, pătura asta de grinda pridvorului, după cum ne-a spus Fiştein, ovreul de la Leova, care umbla prin sat şi poza oameni cu „armonica” lui. Tata ba îşi scotea pălăria din cap, ba şi-o punea la loc şi tot întreba, încurcat, cum e mai bine. Se ruşina în faţa străinilor ca o fată mare, nici nu te-ai fi gândit că tot el ridica în dinţi un sac de zahăr de 50 de kilograme. Cu noi era sever, tot ascultau de cuvântul lui. Mie îmi era frică de el, deşi nu m-a bătut niciodată ”…
Am acasă, printre cele câteva fotografii ale Stancăi, una în care suntem împreună şi pe care o „interpretez” în felul meu, ajutat de fragmentele memoriei mele afective. Ea, înaltă, frumoasă şi protectoare, binedispusă, are o mână trecută peste umărul meu, iar în cealaltă ţine un buchet de flori, din cele care-i înconjurau casa. Nu ştiu cine era „meseriaşul” care ne-a fotografiat, dar îmi amintesc ce i-a spus Stanca înainte de a-i oferi florile: „Fă-mi o fotografie cu Marcu… Râdeţi de mine că nu cultiv ceapă şi cartofi chiar din pragul casei, ca voi, dar tot la mine venit să cerşiţi frumosul.”
Stanca mi-a predat prima lecţie de diferenţă din viaţa mea, cum aş spune azi, mi-a dat de înţeles că poţi fi altfel decât mediul din care ai ieşit, că îţi poţi permite să vezi în ceea ce te separă (fără a te înstrăina) de ceilalţi o sansă a excelenţei sau măcar un accesoriu al identităţii care te scoate din anonimat.