Vasile Gârneţ

 O leapşă de la draga Luciat : „Care e cea mai preţioasă dintre cărţile voastre? Şi de ce?”
Cea mai preÅ£ioasă carte din biblioteca mea e… un monument sentimental. E una din carÅ£ile după care am învăţat, împreună cu bunică-mea Stanca, să citesc cu alfabet românesc (în Basarabia, până la 1989, am avut „limba moldovenească” cu alfabet chirilic – una din „minunăţiile” secolului trecut). Despre iconoclasta Stanca am scris ÅŸi în Cartea cu bunici  de la Humanitas – fragment: „ …Tot Stanca m-a învăţat să citesc la nici ÅŸase ani împliniÅ£i. Isprava noastră comună – a ei ca pedagog, a mea ca învăţăcel – îi crease un ascendent faţă de părinÅ£ii mei: făcuse o investiÅ£ie atât de solidă ÅŸi neobiÅŸnuită încât asta îi dădea – considera ea – dreptul de proprietate asupra mea. Se mândrea cu abilităţile mele precoce ÅŸi nu de puÅ£ine ori am auzit-o cum mă dădea drept exemplu, vorbind cu vecinele, lăudându-ÅŸi de fapt inteligenÅ£a „practică”: „L-am învăţat să citească. Stă toată ziua cu nasul în carte ÅŸi nu mai am grija lui!” Eram, iată, liniÅŸtit ÅŸi cuminte cu folos… – vezi http://www.contrafort.md/vasilegarnet/?p=23)
Aşadar: „Mitruţ al Joldii”, de Constantin Ignătescu (ediţie revăzută şi prescurtată) – o carte groasă, de tocmai 647 de pagini, apărută în 1959 la Editura Tineretului, colecţia „Cutezătorii”. S-a păstrat bine, chiar dacă n-am avut-o în grija mea mai multe perioade de timp: 2 ani de armată la ruşi, 5 ani de studenţie, vreo caţiva ani petrecuţi în gazde prin Chişinău, când mi-am ţinut cărţile la părinţi, acolo pe unde cotrobăiau nepoţii însetaţi de lecturi…
Îmi plăcea coperta: secvenţă din lupta cu turcii în care apare în picioare, cu ghioaga deasupra capului, chiar eroul principal, Mitruţ-străjerul.
Începutul romanului l-am învăţat pe de rost: „Satul se numea Răchiţi. Era o aşezare de străjeri de margine, ca toate acele care se vedeau acum patru sute de ani în lungul Milcovului. Pe atunci, Milcovul înfăţişa o parte din hotarul de către miază-zi al Moldovei, iar străjerii acestui hotar îşi întemeiaseră gospodăriile aproape de locul slujbei lor. Poate că de aceea, locuinţele lor erau atât de depărtate una de alta şi atât de împrăştiate printre toloace pustii, printre dâmburi şi văiugi şi tufari, încât nu ştiai unde începe satul şi nici unde sfârşeşte.”
Apoi, momentul trădării lui Ieremia Golia care trece, împreună cu cei 13 mii de călăreţi de sub comanda sa – trupe de elită, boiereşti –  de partea duşmanului, la începutul bătăliei decisive de la Cahul (în sudul Basarabiei, la căţiva km de satul în care m-am născut) – , adică „se pune la dispoziţia” (cum am spune azi) lui Petru Şchiopul, „uns” de turci în locul lui Ioan Vodă, voievodul care refuzase să plătească haraciul îndoit şi se răzvrătise împotriva Sublimei Porţi, ridicand ţara la luptă.
Play: „La aripa dreaptă, călărimea uşoară de sub povaţa hatmanului Ieremia grăbi pasul, şi acum – împotriva poruncii dinainte statornicite – alerga în stoluri împrăştiate, ca la o întrecere, izbind în cai cu şporii şi depărtându-se cu repeziciune. Ioan Vodă se înălţase în scări şi hatmanul Svercevski – urmărind cu ochii încruntaţi mişcările călărimii boierilor moldoveni – potoli cu un semn al mânii nerăbdarea şi neliniştea cazacilor săi. Din preajma domului, sunete tari de bucium chemară cu poruncă aspră acea călărime la ascultare şi bună rânduială. Dar dintr-o dată flamura Moldovei – care flutura purtată de un steag în preajma hatmanului – căzu şi fugarii îşi ridicară cuşmele în vârful suliţelor.
- Vânzare! răcniră căpitanii şi comandirii moldoveni, înălţându-şi pumnii şi întorcându-şi capetele buimăcite către domn.
- Ieremie! gemu Ion Vodă şi geamătul lui prelung, pornit din adâncime, cutremură inimile celor din jur.”
Ajuns în acest moment al lecturii, trăiam dureros, de parcă m-aş fi aflat şi eu acolo, în tabăra moldoveană, trădarea hatmanului Golia (personaj devenit, aşa cum se ştie, eponimul autohton al lui Iuda Iscariotul, şi inaugurând prin infamia sa – deşi nu fusese el primul – galeria tuturor trădărilor ce aveau să urmeze în istoria românească, până în secolul XX…), strigam, cuprins de indignare, alături de oştenii care păstraseră credinţă bravului domnitor:
„- Boierii, măi! Boierii!
- Ticăloşii!
- Ne-au vândut ca pe oi!
- Boierii, dumnezeii şi legănarea lor!
Alb ca varul, Ioan Vodă privea fără să vadă. Chipul său părea cioplit în piatră şi tot trupul încremenise ca un stei. Numai mâna dreaptă, rezemată de mânerul sabiei, îi tremura uşor.”

Păi, ce mai tura-vura: „Mitruţ al Joldii” a fost o lectură subversivă în Basarabia sovietizată şi rusificată.
Mă gândesc acum că bunică-mea Stanca l-o fi cunoscut pe Constantin Ignătescu, care a lucrat în Basarabia între cele două războaie, ocupând funcţii importante: subdirector al Teatrului Naţional din Chişinău şi preşedinte al Uniunii Presei Româneşti din Basarabia. Dar asta am aflat-o mai târziu.

Din păcate, nu reuşesc să insertez nicio imagine. Sper să mă ajute billgates-ul basarabean.

Să preia leapÅŸa cine doreÅŸte. Eu am citit cu mult interes ce-au scris bloggerii cu cărÅ£i preÅ£ioase…