Vasile Gârneţ

Dintr-un viitor volum de poeme intitulat „Muzeul erorilor”…

 

elegie  (Semproniu)
- fragment –

 

(…) şi vine o zi când înţelegi
că n-a mai rămas nimeni
nici băiatul acela cu nume ciudat – Semproniu
care stătea singur pe marginea apei,
când noi ne jucam
şi el vedea acolo o vegetaţie stranie
căreia-i punea numele noastre,
rostindu-le încet şi ameninţător:
Ioana, Marcu, Ilarion, Iolanda, Ignat…
veneam lângă el să privim,
dar nu desluşeam nimic în apa tulbure
doar coji de pâine şi cantalup plutind la suprafaţă…
Semproniu zâmbea şi spunea: faceţi si voi
un efort de imaginaţie
ţineţi-vă de mâini, poate vă completaţi
ÅŸi vi se arată…
îl ascultam – era frumos şi nebun
şi era ca şi cum am fi văzut tot ce ne spunea el
cu vocea lui matură şi înţeleaptă,
era ca ÅŸi cum am fi cunoscut ÅŸi noi secretul
acelor ape adânci şi reci…
cred că atunci m-am simţit atras
de ceva de care îmi era frică…

 

nu mai există nici omul dibaci
cu obrazul cotropit de o barbă ţepoasă
care meşterea ferestre în casa lui cu vedere spre râu
asculta Lili Marlene, noi evacuam rumeguÅŸul
şi el ne răsfăţa cu bomboane rozalii
apoi dintr-o dată ne alunga, devenea trist
părea un om sfârşit, cu umerii obosiţi
cred că plângea – îşi amintea din nou de băiatul său
sfârtecat într-un accident de maşină
îl evitam cu înţelegerea noastră
până a doua zi când iar răsuna Lili Marlene
şi el ne privea din nou cu blândeţe
cum căram rumeguşul şi ronţăiam
bomboane rozalii…
o dată, într-un moment de tristeţe,
când inima îi înota în durere
ne-a spus că fiecare dintre noi
ar trebui dus să vadă o morgă
să înţelegem ce e cu viaţa aceasta
ÅŸi noi ne-am speriat
am spus acasă şi ne-au interzis să-l mai vedem
pe omul acela dibaci
cu obrazul cotropit de o barbă ţepoasă
care meÅŸterea ferestre, asculta Lili Marlene
ne dădea bomboane rozalii
şi noi căram rumeguşul la groapă (…)

 

Şi  o melodie care mi se potriveşte astăzi:

Mi-a plăcut că a publicat puţin şi doar lucruri care rezistă. Unele proze mici îmi plac mai mult decât The Catcher in the Rye (De veghe în lanul de secară), dar ăsta e secretul meu.

Mi-a plăcut poetica lui austeră, fragmentară, din care a alungat… sufleţelul, şi care parcă te invită să completezi pe ici-colo.

Mi-a plăcut că s-a retras ca un nebun sau ca un înţelept, transformându-şi viaţa într-o enigmă, sfidând lumea şi propria-i glorie… Cred că, de fapt, s-a jucat. Liniştea lui de la Cornish, New Hampshire, era într-un fel destul de zgomotoasă. În orice caz, a auzit foarte bine zgomotul pe care-l făceam noi în jurul său…

Şi oare cum a mai scris? Pentru că a scris.
„I like to write. I love to write. But I write just for myself and my own pleasure”, a spus J. D. Salinger pentru The New York Times în 1974, în unul din puţinele interviuri pe care le-a acordat presei în jumătate de secol de viaţă.

Şi oare o să-mi placă şi ce a scris după ce s-a retras?
Aş vrea, dar asta înseamnă că va trebui să fie la fel de bun ca John Updike, Philip Roth sau genialoidul Jonathan Franzen. Mă tem că nu…

Şi dacă tot va întra pe mâna cineaştilor, atunci să înceapă „hăcuirea” Steven Spielberg, căruia i-a refuzat de atâtea ori ecranizarea aventurilor lui Holden Caulfield.

ÃŽn aceste zile recitesc J. D. Salinger.

P.S. Recunosc că în 1998, la New York, m-am dus în Central Park să văd iazul de care pomeneÅŸte Caulfield în “De veghe…”. Era noiembrie, lacul nu îngheÅ£aÅŸe ÅŸi raÅ£ele se bălăceau în apă. Mai amuzant a fost să mă întâlnesc acolo cu o scriitoare din Coreea de Sud, frumoasa Han Kang, care participa la acelaÅŸi program cu mine la Universitatea din Iowa. Åži ea îl citise pe Salinger.

Dorin Tudoran, proaspăt laureat al Premiului Naţional de Poezie (am scris despre eveniment pe acest blog), a revenit în blogosferă după o pauză de aproape 5 luni. Iată cum explică autorul „Kakistocraţiei” decizia sa:

„…După ce am citit articolul extraordinar publicat în România liberă de Nicolae Prelipceanu, S-a scumpit şi adevărul, din 26 ianuarie (http://bit.ly/4IXmTF), am hotărât că sila pentru comentarii imbecile nu trebuie să cântărească mai greu decât obligaţia de a vorbi.
Cum nu mi-am permis mai niciodată luxul indiferenţei, de ce aş continua să caut tocmai acum un confort şi aşa iluzoriu?
Deschid seria de comentarii postate pe această nouă parcelă de văzduh cu un articol publicat la sfârşitul anului trecut în Dilema Veche, text ce poate explica titlul acestui blog – CERTOCRAŢIA.”

Noua adresă a blogului: http://dorin2tudoran.wordpress.com/

AÅŸadar, Dorin Tudoran revine.
Viaţă lungă noului blog şi lecturi folositoare pentru cititorii lui.

Cred că se potriveşte un Pink Floyd:

Eram în armata sovietică, într-o unitate ce deservea o şcoală de aviaţie, la Volgograd, fostul Stalingrad. Acolo unde fusese rănit în război tatăl meu. Mă ruga să-i descriu locurile. Multe se schimbaseră de când călcase el, un tânăr de 19 ani, pe acele pământuri. Doar râul Volga curgea etern-neobosit, vorba poetului, şi iernile erau la fel: geroase, cu vânturi puternice, de stepă…
Seara ascultam uneori Europa Libera (nu-mi explic cum reuşeam să prind emisiunile tocmai acolo) şi le traduceam ruşilor fragmente din ce se vorbea. Îmi era mai uşor la emisiunile muzicale ale lui Cornel Chiriac… „Româna e o limbă frumoasă, sună chiar mai plăcut decât italiana…”, mi-a spus un camarad de arme.
Ziua, când rămâneam singur în biroul de la comandament, unde desenam grafice de zbor, ascultam uneori această melodie.

Momentul nostalgic s-ar putea să aibă legătură cu iarna cumplită de afară. Minus 22 de grade!

 Dorin Tudoran este un excepÅ£ional poet pe care regimul comunist l-a forÅ£at să părăsească România în 1985. A emigrat în Statele Unite după câţiva ani de disidenţă – confruntare deschisă cu regimul ceauÅŸist – ÅŸi o grevă a foamei de 40 de zile.
ÃŽn America a fost jurnalist la Vocea Americii, a redactat revistele Agora ÅŸi Meridian (cele mai valoroase publicaÅ£ii de limba română din exil), a lucrat în conducerea unor institute (Foreign Policy Research Institute – FPRI) ÅŸi fundaÅ£ii (FundaÈ›ia pentru Sisteme Electorale – IFES). ÃŽntre 1993 ÅŸi 2000 Dorin Tudoran s-a aflat la ChiÅŸinău ca director al IFES-Moldova. ÃŽn acea perioadă l-am cunoscut ÅŸi m-am bucurat de prietenia lui, o prietenie curată, exigentă, care m-a îmbogăţit ÅŸi pentru care îi mulÅ£umesc. A acordat mai multe interviuri ÅŸi a publicat texte în revista “Contrafort”. ÃŽn perioada cât s-a aflat la ChiÅŸinău a publicat ”KakistocraÅ£ia” (Editura ARC, 1998), una dintre cele mai valoroase cărÅ£i de publicistică de după 1989.

Pe 15 ianuarie 2010, la Botoşani, Dorin Tudoran, cetăţean român-american, a câştigat Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”. Îl felicit cu acest premiu şi vă îndemn să-i citiţi POEZIA. Dorin Tudoran a publicat 11 cărţi de poezie (Mic tratat de glorie (1973), Cântec de trecut Akeronul (1975), O zi în natură (1977), Uneori, plutirea (1977), Respirație artificială (1978), Pasaj de pietoni (1978), Semne particulare (antologie, 1979), De bună voie, autobiografia mea (1986), Ultimul turnir (antologie, 1992), Viitorul facultativ/Optional Future (ediție bilingvă, 1999), Tânărul Ulise (antologie, 2000).
Iată unul din superbele sale poeme:

 

Nesfârşita pribegie

Erau doi
N-a fost nevoie să ne-o spună -
am ştiut din prima clipă
că sunt cărturari.
Părăsiseră Alexandria
după ce-şi sfâşiaseră hainele
de pe ei
văzând cum se mistuie-n foc Biblioteca
în vreme ce
ştiinţa nici unuia din marii învăţaţi
ai cetăţii
nu putea face nimic.
Când ne-au spus că e timpul să plece
am regretat; ne obişnuiserăm cu ei.
În semn de mulţumire
spuneau
pentru găzduirea ce le-o dasem
n-aveau altceva să ne dăruiască
decât un săculeţ plin de cenuşă
din ceea ce fusese
marea minune a lumii.
L-au pus cu umilinţă
pe un raft al bibliotecii noastre.
La puţină vreme după plecarea străinilor
casa noastră arse din temelii -
focul, pare-se, a izbucnit
dinspre cărţi.
Aşa a început
nesfârşita noastră pribegie.
N-am luat cu noi
decât o mână din cenuşa
încă fierbinte -
o purtam la gât
în săculeţe de piele.
Ne rugam de găzduire.

 

Foto de Laura Ingalls

L-am văzut – în câteva reprize – în această iarnă pe Nikita Mihalkov la televiziunile ruseşti. Discuta cu aplomb (un bun vorbitor, trebuie să recunosc…) pe diverse subiecte: criza morală din societate, petrol, gaze, contracte, alcoolism, pericolul american şi occidental, specificul rusesc, cinematografie, televiziune, duşmanii Rusiei din interiorul ţării (intelectualii pro-Vest), Biserica Ortodoxă Rusă, Crăciunul pe stil vechi („un patrimoniu”), programe şcolare, preşedinte de ţară („puternic”), imperiu, drumuri… Expresiv şi cu replica pe vârful buzelor, Mihalkov îşi domina autoritar interlocutorii. Îşi încheia pledoariile (lungi) cu o constatare grea: „L-am uitat pe Dumnezeu”. După rostirea acestor cuvinte în studio se lăsa o linişte vinovată, complexată. „Şi ce-i de făcut?”, întreba ezitant moderatorul. „Hai să începem prin a ne cultiva simţul ruşinii şi al păcatului”, răspundea Nikita Mihalkov.
Recunosc că mi s-a făcut silă de „evlaviosul” Nikita. Mi-am amintit că Nikita Mihalkov, un fost regizor, acum doar un propagandist în slujba imperialismului rusesc şi al lui Putin, a făcut în aceşti ani – la vedere –atâtea lucruri urâte, nocive, chiar toxice… A contribuit decisiv la reinstaurarea imnului sovietic, umilind memoria a milioane de oameni, victimizaţi de Stalin şi de succesorii lui, şi obligându-l pe bătrânul Mihalkov (tatăl său) să rescrie a 3-a oară textul imnului; a susţinut genocidul din Cecenia, a aţâţat opinia publică împotriva democraţilor şi liberalilor ruşi, a linguşit puterea (vezi filmul despre Putin), şi-a umilit confraţii cineaşti anexând Uniunea Cineaştilor la carul propagandei oficiale… Mi-am amintit şi de acel episod – incredibil! –, când a lovit cu piciorul în faţă un tânăr imobilizat de bodyguarzi, vinovat că a aruncat spre el un ciot de banană. Iată filmul acelui „catharsis” mihalkovian:

 

O prestigioasă revistă de la Bucureşti, „Viaţa Românească” (fondată în 1906 de C. Stere şi G. Ibrăileanu), a acordat:
Premiul „Constantin Stere” pentru Publicistică, revistei Contrafort, din Chişinău, la 15 ani de la înfiinţare; domnilor Vasile Gârneţ şi Vitalie Ciobanu, realizatorii ei.

Premiul a fost anunţat în cadrul Zilelor revistei „Viaţa Românească”.
Mai multe detalii aici:
http://bit.ly/6eAmJF

Mulţumim „Viaţa Românească”!

Este un premiu de care ne bucurăm împreună cu toţi colaboratorii şi cititorii noştri.

Am semnat petiţia de solidarizare cu disidentul chinez Liu Xiaobo, condamnat de autorităţile comuniste la 11 ani de închisoare doar pentru că susţine drepturile civice în China…
China e  departe de noi, dar suferinţa unui om, condamnat pe nedrept, n-ar trebui să ne lase indiferenţi.
Să ne audă şi Ambasada chineză din Republica Moldova.
Vă îndemn să semnaţi petiţia!
Pentru semnătură daţi clic pe link-ul de mai jos:

http://bit.ly/8TqkrC

„La chanteuse est décédée vendredi soir d’un cancer du sein, à l’âge de 37 ans.
La voix grave et profonde de Lhasa de Sela s’est tue. La chanteuse américano-mexicaine est décédée son domicile de Montréal le 1er janvier peu avant minuit, à l’âge de 37 ans, a annoncé dimanche son manager.

“Un cancer du sein qu’elle combattu avec courage et détermination pendant plus de 21 mois l’aura finalement emportée”, a indiqué David-Etienne Savoie dans un communiqué publié au nom de la famille et des proches de la chanteuse.

Lhasa de Sela chantait en français, en anglais et en espagnol. Son premier album, La Llorona, s’est vendu à plus de 700 000 exemplaires. Il a été suivi de deux autres albums: The Living Road et Lhasa. En juin, elle avait dû annuler entièrement sa tournée en raison de sa lutte contre la maladie.”  (De aici)

Merci Lhasa. RIP.

Aşa mi se pare muzica familiei Strauss. Câteva titluri: „Liliacul”, „Furtunos la dans şi-n dragoste”, „Vin, femei şi cânt”, „Bomboane vieneze”, „La vânătoare”, „Dunărea albastră”, „Marşul lui Radetzky”, „Ziare de dimineaţă”…
În acest an Concertul de Anul Nou al Orchestrei Filarmonice din Viena a fost dirijat de francezul Georges Prêtre – 85 de ani. Cel mai ridat dirijor pe care l-am văzut la pupitrul orchestrei vieneze, dar elegant, luminos-mirat, cu o recuzită sobră, economicoasă, eficientă…
„Dunărea albastră” – http://bit.ly/8kfcfv

La mulţi ani!