Vasile Gârneţ

 Dorin Tudoran este un excepÅ£ional poet pe care regimul comunist l-a forÅ£at să părăsească România în 1985. A emigrat în Statele Unite după câţiva ani de disidenţă – confruntare deschisă cu regimul ceauÅŸist – ÅŸi o grevă a foamei de 40 de zile.
ÃŽn America a fost jurnalist la Vocea Americii, a redactat revistele Agora ÅŸi Meridian (cele mai valoroase publicaÅ£ii de limba română din exil), a lucrat în conducerea unor institute (Foreign Policy Research Institute – FPRI) ÅŸi fundaÅ£ii (FundaÈ›ia pentru Sisteme Electorale – IFES). ÃŽntre 1993 ÅŸi 2000 Dorin Tudoran s-a aflat la ChiÅŸinău ca director al IFES-Moldova. ÃŽn acea perioadă l-am cunoscut ÅŸi m-am bucurat de prietenia lui, o prietenie curată, exigentă, care m-a îmbogăţit ÅŸi pentru care îi mulÅ£umesc. A acordat mai multe interviuri ÅŸi a publicat texte în revista “Contrafort”. ÃŽn perioada cât s-a aflat la ChiÅŸinău a publicat ”KakistocraÅ£ia” (Editura ARC, 1998), una dintre cele mai valoroase cărÅ£i de publicistică de după 1989.

Pe 15 ianuarie 2010, la Botoşani, Dorin Tudoran, cetăţean român-american, a câştigat Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”. Îl felicit cu acest premiu şi vă îndemn să-i citiţi POEZIA. Dorin Tudoran a publicat 11 cărţi de poezie (Mic tratat de glorie (1973), Cântec de trecut Akeronul (1975), O zi în natură (1977), Uneori, plutirea (1977), Respirație artificială (1978), Pasaj de pietoni (1978), Semne particulare (antologie, 1979), De bună voie, autobiografia mea (1986), Ultimul turnir (antologie, 1992), Viitorul facultativ/Optional Future (ediție bilingvă, 1999), Tânărul Ulise (antologie, 2000).
Iată unul din superbele sale poeme:

 

Nesfârşita pribegie

Erau doi
N-a fost nevoie să ne-o spună -
am ştiut din prima clipă
că sunt cărturari.
Părăsiseră Alexandria
după ce-şi sfâşiaseră hainele
de pe ei
văzând cum se mistuie-n foc Biblioteca
în vreme ce
ştiinţa nici unuia din marii învăţaţi
ai cetăţii
nu putea face nimic.
Când ne-au spus că e timpul să plece
am regretat; ne obişnuiserăm cu ei.
În semn de mulţumire
spuneau
pentru găzduirea ce le-o dasem
n-aveau altceva să ne dăruiască
decât un săculeţ plin de cenuşă
din ceea ce fusese
marea minune a lumii.
L-au pus cu umilinţă
pe un raft al bibliotecii noastre.
La puţină vreme după plecarea străinilor
casa noastră arse din temelii -
focul, pare-se, a izbucnit
dinspre cărţi.
Aşa a început
nesfârşita noastră pribegie.
N-am luat cu noi
decât o mână din cenuşa
încă fierbinte -
o purtam la gât
în săculeţe de piele.
Ne rugam de găzduire.

 

Foto de Laura Ingalls