Vasile Gârneţ

Mi-a plăcut că a publicat puţin şi doar lucruri care rezistă. Unele proze mici îmi plac mai mult decât The Catcher in the Rye (De veghe în lanul de secară), dar ăsta e secretul meu.

Mi-a plăcut poetica lui austeră, fragmentară, din care a alungat… sufleţelul, şi care parcă te invită să completezi pe ici-colo.

Mi-a plăcut că s-a retras ca un nebun sau ca un înţelept, transformându-şi viaţa într-o enigmă, sfidând lumea şi propria-i glorie… Cred că, de fapt, s-a jucat. Liniştea lui de la Cornish, New Hampshire, era într-un fel destul de zgomotoasă. În orice caz, a auzit foarte bine zgomotul pe care-l făceam noi în jurul său…

Şi oare cum a mai scris? Pentru că a scris.
„I like to write. I love to write. But I write just for myself and my own pleasure”, a spus J. D. Salinger pentru The New York Times în 1974, în unul din puţinele interviuri pe care le-a acordat presei în jumătate de secol de viaţă.

Şi oare o să-mi placă şi ce a scris după ce s-a retras?
Aş vrea, dar asta înseamnă că va trebui să fie la fel de bun ca John Updike, Philip Roth sau genialoidul Jonathan Franzen. Mă tem că nu…

Şi dacă tot va întra pe mâna cineaştilor, atunci să înceapă „hăcuirea” Steven Spielberg, căruia i-a refuzat de atâtea ori ecranizarea aventurilor lui Holden Caulfield.

ÃŽn aceste zile recitesc J. D. Salinger.

P.S. Recunosc că în 1998, la New York, m-am dus în Central Park să văd iazul de care pomeneÅŸte Caulfield în “De veghe…”. Era noiembrie, lacul nu îngheÅ£aÅŸe ÅŸi raÅ£ele se bălăceau în apă. Mai amuzant a fost să mă întâlnesc acolo cu o scriitoare din Coreea de Sud, frumoasa Han Kang, care participa la acelaÅŸi program cu mine la Universitatea din Iowa. Åži ea îl citise pe Salinger.